Bucura-te de viata. Mort o sa fii mult timp.


Referat argumentativ despre personajul preferat dintr-o comedia

Personajul preferat dintr-un text narativ sau comedie aparţinând lui I.L.Caragiale; eseu argumentativ

Consider că afirmaţia lui Paul Zaripofol cu privire la personajele lui Caragiale este adevărată şi subliniază modul în care acesta dă viaţă unor „păpuşi de caracter”, le dă credibilitate, făcându-le să pară atât de reale.

În primul rând, I.L.Caragiale nu se remarcă doar prin arta compoziţiei, a structurii conflictelor, ci şi prin talentul excepţional în ceea ce priveşte realizarea personajelor. Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului respectiv, fiecare având identitatea sa bine precizată, trăsături specifice, modul său de a gandi şi de a se exprima. Personajele sale sunt aşadar tipuri umane, personaje de factură clasică, având ca dominantă o trăsătură căreia i se subordonează celelalte trăsături, pentru că personajele, deşi tipice, nu sunt realizate schematic, ci sunt privite în complexitatea lor. Astfel, există trăsături comune şi trăsături individuale care se contopesc în realizarea personajului caragialesc.

În al doilea rând, aşa cum spunea Paul Zaripofol „Caricatura în opera lui Caragiale este îndeobşte eminent amuzantă”, acest amuzament fiind stârnit de întâmplările prin care trec şi de situaţiile în care sunt puse personajele. Din personajele comediei „O scrisoare pierdută”, cel mai expresiv consider că este Nae Caţavencu. Avocat, directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, şeful opoziţiei politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al parvenitului. Este fondator şi preşedinte al Societăţii Enciclopedice „Aurora Economică Română”, a cărei prescurtare – A.E.R. – este sugestivă pentru statutul de societate fantomă, prin care îşi însuşeşte ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităţilor financiare este poliţa falsificată pe care o gaseşte, fără efort, Trahanache: „Girurile astea două cu care onorabilul domn Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot pentru enteresul ţării?”.

În al treilea rând, Caragiale „a dat adeseori figurilor lui un mecanism de marionete, dar excepţionala lui capacitate de observare le-a făcut să fie păpuşi de caracter”, aşa cum susţine Paul Zaripofol. Comicul de caracter relevă însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele acestui politician, iar în mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje. Nae Caţavencu este ridicol, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului. Patron de ziar şi conducătorul opoziţiei politice, Caţavencu vrea să pară un cetăţean onorabil, dator să informeze opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar în esenţă este un şantajist josnic, folosind scrisoarea ca unealtă în dorinţa de a obţine postul de deputat („Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”). Parvenit, grosolan şi impostor, se conduce dupa deviza „scopul scuză mijloacele”, pusă însă, din pricina inculturii, pe seama „nemuritorului Gambetta”, pe care-l confundă cu Niccolo Machiavelli, de altfel, celebru pentru acest principiu al succesului în parvenitism.

Caţavencu este înfumurat şi impertinent atâta timp cât se află în posesia scrisorii, arma şantajului („Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”, strigă el de la fereastră când este atacat de Tipătescu), dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea: „În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea judeţului nostru!”. Prin comicul de situaţie reies, în mod indirect şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără niciun scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe. Demagogia este principala trăsătură de caracter a lui Caţavencu „nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină”, iar atunci când ea îmbracă forme de patriotism, personajul este de un ridicol desăvârşit: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România…”.

Nu în ultimul rând, comicul de limbaj şi cel onomastic ajută la caracterizarea personajului şi la conturarea caracterului său făţarnic. Comicul de limbaj se manifestă mai ales în discursurile politicianului, care reliefează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie „o poză” de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-l îneacă, dramaturgul evidenţiind aceste atitudini ridicole prin didascalii: „Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge)”. Ignoranţa lui Caţavencu este evidentă atât din nonsensul afirmaţiilor – „Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”. Aceeaşi lipsă elementară de cultură rezultă şi din confuzii semantice, Caţavencu numindu-i „capitalişti” pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizându-se „liber-schimbist”.

Prin comicul onomastic, se sugerează, indirect, firea de mahalagiu, de palavragiu a lui Caţavencu, întrucât „caţă” înseamnă persoană răutăcioasă, cicălitoare, iar cuvântul „caţaveică” numeşte o haină cu două feţe, de unde reies, indirect, ipocrizia şi demagogia individului.

În concluzie, principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele comicului, foarte variate şi sugestive, în conturarea trăsăturilor etice remarcându-se comicul de situaţie, de caracter, de limbaj şi de nume. Dialogul şi monologul constituie modalităţi de caracterizare indirectă, ca şi vorbele, faptele şi gândurile personajului, caracterizarea directă fiind făcută de către celelalte personaje sau de către dramaturg. Prin indicaţiile scenice, care sunt adevărate fişe de caracterizare, dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.


 
Da ne like pe Facebook




Daca ti-a placut acest articol nu uita sa te abonezi la feedul RSS!

Cursuri ,

Descopera articole interesante din alte categorii:

Comentarii si pareri

Urmariti-ne pe Facebook

Despre Student pe net

Impartaseste cu studentii tai pe net o multime de poze, filme, informatii, cursuri, experiente. Distreaza-te pe net cu toti colegii de campus sau camin. Enjoy Student pe net

Ce vrei sa citesti azi?

Close
Sari la bara de unelte