Prin intermediul proiectului ANELiS sunt oferite resurse informationale electronice in format text integral (principal) si bibliografic (secundar) astfel incat sa se asigure accesul la minim 60% din literature stiintifica de cercetare cu factor de impact relevant calculat de catre Institute for Scientific Information (ISI – Philadephia, SUA)/ pentru institutiile de cercetare stiintifica, dezvoltare tehnologica si inovare si universităţile publice din Romania.

Resursele de informare si documentare stiintifica cuprind reviste straine, brevete, disertatii, teze de doctorat si altele, in format online, fara alt suport magnetic sau pe hartie, in format text integral, livrate prin intermediul Internetului, astfel incat sa se asigure accesul institutiilor de cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare si a universitatilor publice din Romania la un nivel de 55% din media Uniunii Europene.

Prin aceasta se va urmari cu precadere cresterea competitivitatii intreprinderilor romanesti, rezultata ca urmare a procesului de inovare si transfer tehnologic dinspre mediul de cercetare si mediul universitar.

vizitati http://www.anelis.ro pentru mai multe detalii

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Proiectul ANELiS – resurse informationale electronice in format text integral si bibliografic.

Întreaga strategie universitara pentru anul 2011, precum şi pentru perioada 2011 – 2012 este orientată spre îndeplinirea criteriilor de integrare a României în Uniunea Europeană, spre satisfacerea cerinţelor de calitate şi competitivitate europene. In acest sens, programele de finalizare a studiilor universitare si masterale trebuie să motiveze candidaţii pentru asigurarea unui loc de munca şi a unui statut în societate. Subintelegem accepţiunea unanimă că licenta universitara si masterul înseamnă creaţie, iar caracterul de producător de cunoaştere al absolventului şi rolul său în reconstrucţia sistemului naţional de cercetare sunt fundamentale. Contributia originala a absolventului in abordarea temei trebuie sa reprezinte cel putin 50% din lucrarea de licenta si 70% din lucrarea de disertatie.

• Lucrarile vor fi obligatoriu legate.
• Numarul de pagini poate varia in functie de tematica abordata, minim 80 pagini -maxim 170 pagini;
• Lucrarile vor fi obligatoriu procesate computerizat; norma-standard de apreciere a densitatii paginii este de circa 2000 semne tipografice, respectiv 29-30 randuri pe pagina;
• Obligatoriu, lucrarile vor fi redactate cu respectarea semnelor de punctuatie si a normelor ortografice in vigoare (inclusiv a semnelor diacritice); desconsiderarea respectarii acestor norme atrage depunctarea lucrarii sau neacceptarea sustinerii ei;
• Bibliografia se redacteaza in conformitate cu normele uzuale ;

Indiferent de tematica abordata, lucrarea are urmatoarele parti componente:
INTRODUCERE (motivatia alegerii subiectului, stadiul cercetarii in domeniu, baza documentara folosita, eventual punerea in tema asupra subiectului respectiv pana la data sau epoca cu care incepe tratarea propriu-zisa);
CAPITOLELE (minim trei capitole, dar nu mai mult – de la caz la caz- de zece capitole).
INCHEIERE (sinteza a tematicii abordate; concluzii; eventual – propuneri si perspective)
BIBLIOGRAFIE (intocmita potrivit normelor uzuale); in functie de tematica abordata, lucrarea poate fi insotita si de ANEXE

In economia notarii lucrarii se includ: originalitatea, capacitatea de sinteza, organizarea stiintifica la nivelul documentar si de apreciere a unui absolvent de invatamant superior, concordanta structurii cu titlul lucrarii, succesiunea logica a capitolelor si subcapitolelor, caracterul unitar al lucrarii si al fiecarui capitol, corectitudinea citarii surselor bibliografice, acuratetea stilistica. Abordarea originala a temei , contributia originala, se pot regasi si in analize de documente, studii de caz, studii comparative in timp si spatiu.
In cazul unei cercetari concrete sau aplicative, se acceptă cvasiunanim urmatoarea schemă-standard (apud Septimiu CHELCEA (2003), CUM SĂ REDACTĂM, Bucureşti: comunicare.ro):
• O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaştere a problemei abordate.
• Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire la tema cercetată.
• Descrierea design-ului şi a modului de desfăşurare a investigaţiei, incluzând toate informaţiile utile pentru verificarea rezultatelor printr-o nouă cercetare.
• Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele studiului.
• O discuţie asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea teoretică a rezultatelor.

INTRODUCEREA, în care se prezintă tema de cercetare, se situeaza problematica în interiorul domeniului disciplinei. Ea trebuie să precizeze aspectele care diferenţiază lucrarea de altele existente, elementele de originalitate, obiectivele lucrării.
In principal, introducerea trebuie să răspundă mai multor întrebări:
• Care este problema studiată?
• Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?
• Ce implicaţii teoretice are studiul realizat şi cum va influenţa el cunoaşterea în domeniu?
• Care sunt enunţurile testate şi cum au fost derivate concluziile?

LITERATURA CONSULTATA
În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă măsura documentării.
Specialistii au evidentiat o serie de cerinte in domeniul trecerii în revistă a literaturii de specialitate:
• Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante în legătură cu tema care ne preocupă.
• Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultimă oră.
• Să acordăm atenţie detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor proprii.
• Să evaluăm critic materialele consultate şi să arătăm cum le-am analizat.
• Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şi analizele făcute.
• Să fim analitici, evaluativi şi critici faţă de literatura consultată.
• Să orientăm informaţiile obţinute prin trecerea în revistă a literaturii de specialitate.
• Să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritate şi coerenţă procedând sistematic.

Specialistii au atras atenţia si asupra a ceea ce NU trebuie să facem:
• Să omitem lucrările clasice sau relevante din domeniu.
• Să discutăm lucrări depăşite, vechi, neactuale.
• Să scriem incorect numele autorilor sau să greşim datele bibliografice.
• Să utilizăm termeni afectogeni sau concepte fără a le defini.
• Să facem apel la termenii din jargon şi la un limbaj discriminatoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate.
• Să înşirăm idei, fără să le comentăm: o listă nu echivalează cu trecerea în revistă a literaturii problemei.
• Să acceptăm orice punct de vedere sau credinţă ce se regăseşte în literatura consultată.
• Să descriem doar conţinutul lucrărilor citite, fără a-l evalua.
• Să includem informaţii necontrolate, inexacte.
• Să transcriem incorect termenii, în special paronimele.
• Să utilizăm un limbaj pretenţios.

S. Chelcea in lucrarea de referinta, citeaza recomandările din Pubblication Manual (1994, 168-174), conform careia există mai multe modalităţi de a face referinţe bibliografice, cercetătorul având libertatea de a alege între:
• Inserarea numelui autorului/autorilor în naraţiune şi între paranteze a anului de apariţie a lucrării la care se face trimitere.
Exp. Émile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.
• Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât şi a anului de apariţie a lucrării.
Exp. Aşa cum s-a afirmat, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri (Durkheim, 1895)
• Mai rar, se utilizează şi formula includerii în naraţiune atât a numelui autorului, cât şi a anului ediţiei princeps, renunţându-se la paranteze.
Exp. Încă în 1895, Émile Durkheim a cerut ca faptele sociale să fie tratate ca lucruri.
Se recomandă menţionarea doar a numelui autorului, fără menţionarea prenumelui sau a altor determinări (de exemplu, Jr.).
• Când trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lucrării, acest lucru este marcat prin notarea capitolului, a paginii sau a paginilor imediat după anul de apariţie a lucrării consultate, având grijă ca în lista bibliografică de la sfârşitul volumului să menţionăm şi anul apariţiei primei ediţii.
Exp. Întrebându-se ce este un fapt social, Émile Durkheim (1895/1974, cap. I) răspunde: un fapt social are ca note definitorii constrângerea externă şi existenţa lui independent de formele individuale pe care le îmbracă.

• Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este parafrazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lucrare şi se include între ghilimele.
Exp. În concepţia fondatorului sociologiei franceze, sociologia are ca domeniu studiul faptelor sociale, iar “Un fapt social se recunoaşte după puterea de constrângere externă pe care o exercită sau e în stare să o exercite asupra indivizilor” (Durkheim 1895/1974, 65).

• Când citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfârşitul unei şi începutul următoarei) sau când menţionăm un studiu dintr-o revistă, specificăm acest lucru prin trecerea numărului respectivelor pagini, precedate de [pp.].
Exp. “A trata fenomenele sociale ca lucruri înseamnă a le trata în calitatea lor de date, alcătuind punctul de plecare al ştiinţei” (Durkheim 1974, pp. 79-80).

Ca regulă, un citat nu trebuie sa depăşească 28 de rânduri de text, adică o pagină, iar pe o pagină din manuscris se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte. Se recomandă ca citatele care depăşesc 40 de cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un singur rând, păstrându-se un spaţiu de mărimea alineatului la dreapta şi la stânga citatului.

Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină, lasă impresia că autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a reuşit sau nu şi-a propus să desprindă ideea din cuvinte. În lucrările de licenţă şi disertatie, citatele care depăşesc 28 de rânduri este bine să fie prezentate în “casetă” (engl. box). Casetele vor fi reunite într-un adaos la lucrare, numit “apendice” (lat. appendix). Nu ar trebui admise disertaţii cu casete dispuse în textul propriu-zis. Ele lasă impresia unui colaj. În lucrările destinate tiparului, casetele pot fi dispuse în interiorul capitolelor, marcându-se faptul că nu aparţin autorului. Vor fi, aşadar, încadrate în chenar, scrise cu corp de literă mai mic sau pe mai multe coloane decât textul original. Casetele vor avea titlu şi vor fi numerotate. Se va alcătui o “listă a casetelor” (engl. list of boxes), ce se va insera după “cuprins” şi, eventual, după “lista tabelelor” şi “lista figurilor”.
• O lucrare citată poate avea mai mulţi autori. Când sunt doi autori, fără excepţie, menţionăm numele amândurora. Dacă lucrarea citată are până la şase autori, regula prevede ca prima dată să fie scrise numele tutoror, iar în celelalte citări să se menţioneze numele primului autor urmat de abrevierea şi alţii = et al. sau şi colab. = şi colaboratorii.
Exp. Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evalua¬tions of Tendencies (Abraham, Bădescu şi Chelcea, 1995) reprezintă o prima încercare de analiză şi diagnoză…
Este de remarcat faptul că între ultimul şi penultimul autor se introduce conjuncţia [şi].
Exp. Dorel Abraham et al. (1995), analizând relaţiile interetnice din România…
• Multe lucrări tiparite au coordonatori. Specificarea acestui lucru se face prin menţionarea după numele lor, între paranteze, a calităţii (coord.), (ed.) sau când sunt mai mulţi (eds.). Dacă grupul de autori depăşeşte numărul de şase, în text nu
vor fi trecute toate numele, ci doar numele primului autor, urmat de abrevierea “şi alţii” sau et alii (prescurtat, ed al.). În lista bibliografică se recomandă însă menţionarea tuturor celor care au contribuit la realizarea studiului, pentru ca
numele lor să poată fi incluse în indexul de nume.
• În redactarea studiului facem uneori trimiteri la institute de cercetare, la organizaţii guvernamentale sau internaţionale. Prima oară când cităm trecem denumirea instituţiei, pentru ca în citările ulterioare să folosim doar iniţialele.
• Se întâmplă, rar, ca textul pe care il cităm să aibă un autor anonim: arătăm aceasta prin cuvântul ,,anonim”, după care facem datarea.
• Întâlnim şi situaţii în care unul şi acelaşi autor a abordat aceeaşi temă la care vrem să ne referim în mai multe lucrări, apărute în ani diferiţi. După numele autorului în paranteză trecem, în ordine cronologică, anii de apariţie a respectivelor contribuţii.
Exp. Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975, 1982, 1986, 1998) a abordat diferite probleme de metodologie a cercetării sociologice empirice.
• Dacă aceeaşi temă a fost abordată de mai mulţi autori, dar la anumite intervale, îi includem într-o singură paranteză, ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele fiecăruia, anul publicării volumului pe care îl avem în vedere.
Exp. Ipoteza ,,sâmburelui de adevăr” al stereotipurilor a fost verificată în numeroase cercetări (Abate şi Berrien, 1967; Mackie, 1973; McCauley şi Stitt, 1978; Schumab, 1966).
• Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu avem acces la o lucrare de referinţă. O găsim citată sau descoperim un citat din ea într-o altă lucrare a altui autor. Riguros şi moral în acelaşi timp este să recunoaştem că folosim o informaţie “de mâna a doua”, menţionând după numele autorului: “citat de”, “după” sau apud şi notând din ce lucrare am preluat citatul. În lista bibliografică vom trece însă ambele lucrări.

LITERATURA CONSULTATA ÎN SISTEMUL AUTOR-NUMĂR
Prezentăm sistemul autor-număr:
Exp. “În studiile sociologice se poate vorbi de realizarea observaţiei de către o persoană, de către o echipă omogenă şi, în fine, de către o echipă multidisciplinară”.39
____________
39. Traian Herseni, “Metodologia cercetărilor psihosociologice de la Boldeşti”, în Sociologia militans, vol. II, Bucuresti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 36.

În cadrul acestui sistem, referinţele bibliografice sunt numerotate în ordinea în care apar în text. La ”subsolul paginii“ se trece respectivul număr, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare. Este permis ca numerele corespunzătoare citatelor din text, ca şi precizările bibliografice, să nu fie plasate în partea de jos a paginii, ci la sfârşitul capitolului sau chiar în finalul lucrării. Dacă se optează pentru această ultimă variantă, trimiterile bibliografice vor fi nume¬rotate de la 1 la N pentru fiecare capitol şi prezentate astfel la sfârşitul lucrării. Multi specialisti considera insa ca risipă de timp şi de spaţiu reluarea la sfârşitul lucrării a trimiterilor bibliografice de la finele capitolelor. Avantajul plasării trimiterilor bibliografice la subsolul paginii decurge din economia de timp: cititorul află imediat autorul şi lucrarea la care se face referinţă, nu mai trebuie să caute la sfârşitul capitolului sau al întregii lucrări indicaţia bibliografică.
Important este ca referinţele bibliografice să fie clare, să ofere toate detaliile de identificare, să fie uniforme, adică să se citeze în acelaşi fel pe tot parcursul lucrării, să fie corecte, ceea ce presupune respectarea structurii citatului.
Uneori, în lucrările de licenţă se fac trimiteri la studii publicate în revistele de specialitate de la începutul secolului trecut, ca şi cum ar fi fost consultate direct. Numai că unele din colecţiile revistelor citate nici nu se găsesc în ţară sau se păstrează la fondul cărţilor rare ale bibliotecilor centrale, la care studenţii cu greu au acces. O astfel de strategie nu constituie deloc o subtilitate; este un truc ce nu-i poate impresiona decât pe neaveniţii din domeniu. Corect este să se facă distincţie între lucrările citite, din care s-au extras anumite citate, şi lucrările consultate ce alcătuiesc bibliografia generală sau selectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.
• În bibliografia generală a lucrărilor de licenţă ar merita să fie menţionate şi prelegerile profesorilor, chiar dacă acestea nu au fost tipărite. Se înţelege, numai dacă au legătură cu tema şi numai dacă au sugerat vreo idee sau au transmis informaţii utilizate.
Exp. Chelcea, Septimiu (2000). Psihologia socială. Curs universitar nepublicat, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Bucureşti.
• Când se utilizează informaţii din comunicările prezentate la reuniuni ştiinţifice, conferinţe, simpozioane, întâlnim două situaţii: respectivele comunicări au fost incluse într-un volum editat de instituţia organizatoare şi, a doua situaţie, contribuţiile participanţilor nu au fost (încă) reunite într-o lucrare tipărită. În primul caz se procedează ca şi când materialul ar fi apărut într-o carte. În al doilea caz se menţionează numele autorilor, titlul comunicării ştiinţifice şi data desfăşurării simpozionului (anul, luna, ziua sau zilele). În continuare, se trece numele moderatorului şi denumirea secţiunii în care a fost susţinută verbal comunicarea, precum şi tema simpo-zionului şi locul de desfăşurare.
Exp. Constantinescu, Cornel. (1999, decembrie). Tradiţia cercetărilor sociologice în judeţul Argeş. În Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de la cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Simpozion, Universitatea din Piteşti.
• Când ne referim la o comunicare ştiinţifică prezentată ca poster (afişată), trebuie să facem această precizare.
Exp. Chelcea, Septimiu. (1992, septembrie). Atitudinile etnice ale românilor. Prezentare poster la Conferinţa Naţională de Psihologie. Universitatea Bucureşti.
Rămâne la latitudinea autorilor să menţioneze sau nu data precisă (luna şi ziua) a manifestării ştiinţifice la care se face trimiterea bibliografică. De obicei, se indică numai luna calendaristică, nu şi ziua sau zilele în care au avut loc simpozionul, conferinţa, sesiunea de comunicări ştiinţifice.
• în fine, pot fi făcute trimiteri bibliografice şi la manuscrisele nepublicate sau în curs de publicare. Acest lucru se va menţiona.
Exp. Chelcea, Septimiu (2003). Oficializarea bârfei, calomniei şi delaţiunii în comunism. Manuscris nepublicat.
În practica redactării lucrărilor ştiinţifice apar mereu probleme noi. Astfel, pentru trimiterile bibliografice la media electronică, cu privire la modul de citare a informaţiilor, se considera necesar să se specifice toate elementele de refe¬rinţă pentru informaţiile online.
Exp. Autor, I. (data). Titlul articolului. Numele revistei [online], XX. Locul de regăsire: adresa (Available: Specify path).
• Când se folosesc baze de date electronice, se vor menţiona: numele autorilor principali (coordonatorii cercetărilor), data publicării materialului, titlul cercetării, datele de identificare a sursei electronice, inclusiv anul stocării materialului în com¬puter, numele producătorului, instituţia producătoare, locali¬tatea şi numele distribuitorului.
• Pentru rezumatele de pe CD-ROM se specifică: numele auto¬rului, data, titlul articolului, apoi între paranteze drepte men¬ţiune CD-ROM, titlul revistei, numărul revistei, paginile între care se află articolul şi precizarea numărului de regăsire a
informaţiei.
• În cazul paginilor Web se menţionează: metoda de prelucrare, numele „gazdei” (engl. host) şi al dosarului (engl. file) şi data vizitării.
Literatura consultată în vederea scrierii unui articol ştiinţific, a unei teze de doctorat sau a unei lucrări de licenţă, disertatie îl califică pe autor; modul de utilizare a ei îl poate descalifica.
DESCRIEREA DESIGN-ULUI CERCETĂRII
În ceea ce priveşte rapoartele de anchetă, se consideră valabile Recomandările privind pregătirea rapoartelor de anchete selective, publicate de Oficiul statistic al Naţiunilor Unite în 1950. Se începe cu descrierea generală a anchetei (a. enunţarea scopurilor anchetei; b. descrierea materialului cuprins; c. natura informaţiei colectate; d. metodele de colectare a datelor; e. metoda de eşantionare; f. repetarea anchetei, dacă este cazul; g. data începerii şi durata anchetei; h. exactitatea; i. costul; j. evaluarea anchetei în funcţie de atingerea obiectivelor; k. responsabilitatea asupra datelor; 1. referinţele la respectiva anchetă). Se precizează apoi metoda de selectare a unităţilor din eşantion şi se descrie personalul (număr, calificare, pregătire specială pentru uniformizarea colectării datelor, verificarea corectitudinii culegerii datelor, expunerea modalităţilor de verificare a exactităţii datelor primare) şi echipamentul utilizat pentru înregistrarea datelor de teren. Analiza statistică şi procedeele de calcul trebuie prezentate pe larg. O atenţie specială se va acorda preciziei anchetei, indicându-se: a. erorile de eşantionare; b. gradul concordanţei realizate de investi¬gatori independenţi care tratează acelaşi material; c. alte erori decât cele de eşantionare; d. precizia, completitudinea şi adecvarea ca¬drului; e. comparaţia cu alte surse de informaţie; f. eficienţa cer¬cetării; g. observaţiile critice vizând tehnicile şi procedeele anchetei. Raportul de anchetă se va încheia cu consideraţii finale.

ANALIZA DATELOR.
Vor fi prezentate datele şi metodele statistice de prelucrare a lor, în cazul abordărilor cantitative, iar în studiile calitative se vor insera în proporţii convenabile răspunsurile persoanelor intervievate, frag¬mente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.

TABELELE

Adesea, datele cercetării sunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea optimă a informaţiilor. Dacă a spune multe în cuvinte puţine este o artă, a concentra informaţia în spaţiul restrâns al unui tabel constituie o ştiinţă. În mod obişnuit, tabelele conţin date cantitative, dar pot fi construite şi tabele necifrice, în care sunt prezentate comparaţii cali¬tative (caracteristici, funcţii etc.). Tabelele de date cantitative sunt de mai multe tipuri.
Orice tabel trebuie să poarte un număr şi un titlu (explicaţie). Numerotarea tabelelor se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în raportul de cercetare, în lucrarea pregătita pentru multiplicare sau în capitolele lucrării, dacă s-au inserat în text mai multe tabele. La numerotarea tabelelor nu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor şi literelor: vom face trimitere la Tabelele 3,4 sau 5, nu la Tabelele 3a, 3b sau 3c. Dacă în Anexele A, B sau C apar tabele, ele vor fi numerotate astfel: Tabelul A1, Tabelul A2, Tabelul A4 ş.a.m.d. Numerotarea (notarea, simbolizarea) tabelelor în lucrările ştiinţifice este reglementată în România prin STAS 8660-82. Conform acestui STAS:
• Numărul tabelului este precedat de cuvântul „Tabelul”.
• Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului.
• Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului.
• Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între paranteze drepte numărul de ordine al lucrării, conform listei bibliografice.
Pe plan internaţional, ca şi la noi în ţară s-a generalizat practica de a se plasa pe acelaşi rând numărul şi titlul tabelului. S-a renunţat aşadar, la modalitatea de a trece „Tabelul nr.” pe un rând şi sub el „Titlul tabelului”. Acesta urmează aceleaşi reguli recomandate pentru intitularea rapoartelor de cercetare şi a capitolelor din lucrare: scurt şi clar. Pentru tabelele centralizatoare şi de contingenţă este bine să se specifice între paranteze numărul de cazuri (N = 327). De asemenea, dacă în text se folosesc abrevieri, ele trebuie trecute în titlul tabelelor între paranteze rotunde, explicându-se semnificaţia lor.

Exp. Locul controlului (LC) şi acceptarea valorilor societăţilor deschise (N = 279).

În sistemul Harvard, preluarea tabelelor din alte lucrări se cere a fi menţionată, indicându-se după titlu, între paranteze rotunde, numele autorului, anul apariţiei lucrării şi pagina la care se află tabelul în lucrarea originală. Aşa cum nu se pune punct după titlul capitolelor sau al subcapitolelor, nici sfârşitul titlului tabelelor nu va fi marcat prin punct. Numărul tabelului va fi despărţit printr-un punct de titlul tabelului sau printr-un spaţiu alb, corespunzător pentru două sau trei semne grafice. Numărul tabelului, precedat de cuvântul „Tabel”, şi titlul tabelului se vor culege, printa sau multiplica folosind aceeaşi literă (mărime, tip) ca în întreaga lucrare. Nu se recomandă literele cursive (italice) sau bold nici pentru numărul, nici pentru titlul tabelului. Pentru economisirea spaţiului tipografic se admite scrierea tabelelor, inclusiv a numărului şi titlului, cu un corp de literă mai mic (corp 8 sau petit, de exemplu). „Notele tabelelor” sunt plasate dedesubtul acestora. Trimiterile la tabele se fac prin menţionarea numărului lor (Tabelul 12), nu: a se vedea tabelul de mai jos, de mai sus, de la pagina 32 ş.a.m.d.

FIGURILE.

Orice tip de ilustraţie diferită de tabele (grafice, hărţi, fotografii, desene, schiţe ş.a.) poartă numele de „figură”. Figurile ajută la prezentarea datelor şi rezultatelor cercetării, ca şi la înţelegerea rapidă şi corectă a textului. Chiar dacă figurile nu oferă o informaţie precisă, obligând la estimarea valorilor (fapt pentru care mulţi cercetători optează pentru tabele) şi la completarea informaţiei prin imaginaţie (ca în cazul desenelor şi fotografiilor), introducerea lor în text este bine venită (sparge monotonia prezentării) şi, uneori, absolut necesară (prezentarea printr-o schiţă desenată sau cu ajutorul fotografiei, a aparatelor de laborator, localizarea cartografică, prezentarea fotografică, etc.).
Simplitatea, claritatea şi continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustraţii. Figurile utilizate trebuie să aducă un plus de informaţie, relevând ceea ce este esenţial, nu să dubleze textul. Ele trebuie să fie uşor de perceput şi de înţeles (eliminarea detaliilor, explicarea simbolurilor, diferenţierea liniilor etc.). STAS 8660-82 precizează exigenţele faţă de lucrările ştiinţifice:
• Se numerotează cu cifre arabe.
• Când există o singură figură, aceasta nu se numerotează.
• Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie pe capitole.
• Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea „Fig.”, se plasează dedesubtul acestora.
• Explicaţia figurii (titlul) este precedată de numărul figurii.
• Când este cazul, după explicaţia figurii se trece între paran¬teze drepte numărul lucrării, conform listei bibliografice, din care figura a fost preluată.
Precizam că:
• In „sistemul Harvard”, trimiterea la lucrarea din care a fost preluată o figură se face prin indicarea între paranteze rotunde a numelui autorului, a anului de apariţie a lucrării şi a paginii de unde a fost extrasă respectiva figură.
• La numerotarea şi explicaţia figurilor se utilizează de regulă aceeaşi literă (tip, mărime) ca şi în cadrul textului lucrării.
• Între numărul figurii şi explicaţia ei se pune punct sau se lasă un spaţiu alb, corespunzător unui număr de două-trei semne tipografice.
• La sfârşitul explicaţiei figurilor nu se pune punct.
„Graficele” de toate tipurile sunt nelipsite din textele ştiinţifice. Cu ajutorul graficelor putem exprima foarte sugestiv anumite caracte¬ristici ale datelor (de exemplu, valoarea relativă şi absolută), ca şi relaţiile dintre datele de cercetare (de exemplu, comparaţii sau distri¬buţii). Graficele sunt de mai multe tipuri. Cu ajutorul graficelor li¬niare se poate exprima relaţia dintre două variabile cantitative. Variabila independentă este trecută pe orizontală (axa x), iar variabila dependentă pe verticală (axa y). Valorile liniare (cu intervale de creştere egale sau logaritmice) sunt marcate pe cele două axe.
Graficul va fi însoţit de o legendă care arată semnificaţia simbolurilor. Nu se recomandă men¬ţionarea în clar: „Legendă”. Este suficient să explicăm semnificaţia liniilor sau a barelor din grafice (Figura 2).
Ca şi tabelele, figurile vor fi numerotate cu cifre arabe de la l la N sau pe capitole. Identificarea figurilor citate se face prin referire la numărul lor. În text se va face trimitere la „Figura” sau se va închide între paranteze (vezi Figura X). Înaintea titlului (explicaţiei) figurilor se scrie „Fig.” sau „Figura”. După numărul figurii se pune punct şi se lasă un spaţiu de două-trei semne tipografice până la începutul explicaţiei.

Exp. Aşa cum se arată în figura 8, relaţia dintre…
Relaţia dintre cele două variabile este liniară (Figura 8).

CONCLUZIILE
Practica redactării în domeniul ştiinţelor socioumane nu a impus o regulă strictă în legătură cu separarea concluziilor de discutarea datelor. Sub titlul ,,Concluzii” se pot gasi paragrafe care conţin enunţuri concise despre:
• Stadiul actual al cunoaşterii temei abordate, pe plan mondial şi naţional.
• Punctele de vedere referitoare la problemă.
• Elementele de noutate teoretico-metodologică aduse în studiul efectuat.
• Aplicativitatea rezultatelor.
• Limitele investigaţiei.
• Posibilele direcţii de urmat în cercetările viitoare.

CORECTURA
Înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare de către comisia de licenţă sau de disertatie, orice lucrare trebuie corectată.
În ce priveşte corectura finală a textului operează regula respectului pentru titlul academic (licenţiat, master) şi pentru instituţia care îl acordă.

FINISAREA LUCRĂRII.
Hârtia şi litera. Paginile manuscrisului trebuie să aibă dimensiuni standard A4 (21×29,7, cm), iar hârtia albă să fie de o calitate cât mai bună. Pentru lucrările de licenţă si de disertatie, care vor fi citite nu numai de către membrii comisiilor, dar şi de alte persoane interesate (există obligativitatea depunerii la bibliotecă si au termen de pastrare nelimitat). Textul va fi imprimat pe acelaşi tip de hârtie (cu acelaşi grad de alb şi aceeaşi grosime) şi pe o singură faţă a colii de hârtie. Litera (typeface sau font, în limba engleză) se recomandă a fi Times New Roman, iar „corpul de literă” (mărimea literei) de 12 puncte. Textul trebuie să fie şi la figurat, şi la propriu „negru pe alb”. Utilizarea altor culori este nerecoman¬dabilă, chiar şi atunci când se doreşte sublinierea unor cuvinte (şi când, în mod greşit, se utilizează culoarea roşie). Sobrietatea conferă distincţie lucrărilor. Există tentaţia la unii studenţi de a utiliza, mai ales pentru titluri, fonturi „excentrice”. Nu este cazul să ne risipim imaginaţia astfel…
Oglinda paginii. Este vorba despre suprafaţa paginii acoperită cu text. Ea rezultă din lăsarea unor margini uniforme sus, jos şi lateral dreapta (marginea din stânga fiind de 4 cm, pentru ca manuscrisul să poată fi legat).
Alineatul. Ne dăm seama de numărul alineatelor dintr-o privire: alineatele nu încep de la marginea stângă a rândului, ci după un spaţiu liber, de aproximativ 0,5 cm. Poate face excepţie de la această regulă primul alineat al fiecărui capitol sau subcapitol. De obicei, într-un text ştiinţific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de patru, cinci alineate. În fond, alineatul marchează trecerea de la o idee la altă idee. Sunt sărace ideile care pot fi expediate în trei, patru rânduri. Sigur, sunt şi excepţii de la această regulă.Paragraful. De regulă, paragraful se introduce printr-un alineat, dar nu trebuie confundat cu acesta. Ca subdiviziune a unui capitol, para¬graful poate să cuprindă mai multe alineate. Dacă alineatul separă ideile dintr-un text, paragraful ne ajută să distingem tezele, enun¬ţurile cu valoare de generalizare. Un paragraf se poate extinde pe mai multe pagini. Tocmai pentru a nu se confunda paragrafele cu alineatele, în textele moderne s-a renunţat la practica introducerii paragrafelor prin alineate. În prezent, din ce în ce mai mulţi autori încep paragrafele de la marginea stângă a paginii, lăsând un rând alb despărţitor (interliniere dublă). Uneori, ca în textul de faţă, paragra¬fele poartă un titlu, subliniat cu italice. Dacă se respectă regula de dispunere a titlului capitolelor, subcapitolelor şi paragrafelor, nu se mai justifică numerotarea paragrafelor.

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Modul corect de redactare a unei lucrari de licenta sau disertatie – repere si sfaturi de specialitate.

Geografie: C. este aşezată în jumătatea nordică a Americii de Nord (inclusiv Arhipelagul Arctic canadian). Limite: Bazinul Arctic (N), Oc. Atlantic (E), SUA (S), Oc. pacific (V). G. fizică: C. este cea mai vastă ţară din lume după Rusia. Relieful ei este variat. Scutul Canadian cuprinde 50% din terit. Canadei; spre V, acest scut se continuă cu podişurile Preriilor (alt. de 1.000-1.200 m) dominate de M-ţii Stâncoşi şi de M-ţii Coastei de pe ţărmul Oc. Paci¬fic; înălţimea max.: Muntele Logan 6.050 m în vestul Yukonului. Între cele două şiruri de m-ţi sunt cuprinse platouri interioare (Yukon NV, Columbia SV). Scutul Canadian în jurul G. Hudson ia forma unor întinderi erodate de gheţarii cuaternari, cu alt. de cca. 500 m. Nordul Scutului Canadian în Arh. Arctic are peste 2.500 m în Ins. Baffin şi Ellesmere. Reţeaua de ape este vastă: fl. Sf. Laurenţiu/(St. Lawrence (3.062 km), Yukon (3.180 km), Columbia (1.950 km), Mackenzie (4.600 km); acesta izvorăşte din M-ţii Stâncoşi, traversează Marele Lac al Sclavilor (28.600 km2) în zona central-¬nordică şi se varsă în Oc. Arctic. Alte lacuri: L. Urşilor (în NV, 31.080 km2), L. Winnipeg (în S, 24.300 km2), L. Huron (în S, 59.500 km2), Lacul Athabasca (în zona centrală, 7.920 km2). Aceste Mari Lacuri Americane sunt adevărate rezerve de apă dulce ale Terrei.

Clima: este temperată şi temperat-oceanică pe ţărmuri; continentală în int. terit. În N, polară (Arh. Arctic cana¬dian depăşeşte 80° lat. N). Interiorul ţării este acoperit cu zăpadă 3 luni pe an; numai 2-3 luni pe an nu este frig, îngheţ. Precipitaţii: Montreal: 1.040 mm/an; To¬ronto: 810 mm/an; Winnipeg 530 mm/an; Victoria 760 mm/an. Temp. medie anuală (ianuarie şi iulie): St. John’s: -5°C şi 16°C; Montreal: -10°C şi 21°C Toronto: -1°C şi 21°C; Winnipeg: -19°C şi 19°C; Dawson: -29°C şi 16°C; Victoria 4°C şi 16°C. Floră şi faună: 46% din terit. C. este acoperit cu păduri; de foioase: arţarul canadian şi conifere; în interiorul terit.: vaste prerii; în N: tundră şi silvotundră. C. are numeroase parcuri naţionale; chiar şi în zona arctică la Ivvarik, la poalele Muntelui Logan (P.N. Kluane); la S de Marele Lac al Sclavilor: P.N. Wood Buffalo etc.

Populaţia: 48% englezi, scoţieni, irlandezi; 31% de ori¬gine franceză; 1% indiană şi eschimosă; germani, ucrai¬nieni, scandinavi; danezi, polonezi etc. C. francofonă este în Quebec. (În Quebec; singura limbă oficială este franceza, începând din 1974). În privinţa limbii, 67% se vorbeşte lb. engleză şi 20% lb. franceză; 13% biling¬vism. Concentrarea max. a pop. în reg. Sf. Laurenţiu şi a Marilor Lacuri (Ontario, Quebec). Rata natalităţii: 14,1‰; a mortalităţii: 7,7‰. Pop. urbană 77%.

Resurse şi economie: Econ. beneficiază de un atu in¬discutabil: un excepţional potenţial agr., minier şi ener-getic. Canada se numără printre primii zece producă¬tori mondiali de grâu şi lemn; petrol şi gaze naturale; fier, plumb, zinc, cupru, nichel, uraniu şi aur. Alte re¬surse: sare, cărbune, cobalt, gips, asbest. Electricitatea este obţinută prin, centrale atomoelectrice şi hidrocen¬trale. Creşterea bovinelor. Ind. hârtiei, de produse petroliere, textilă, a lemnului, metalurgică, chimică şi de automobile (aport financiar american). Exportul (mai mult de 50% se face cu SUA): hârtie, lemn, mine¬rale, peşte. Ind. pescuitului (somon, cod şi homari). Im¬portă: vehicule, instalaţii, păcură, benzină.

Transporturi şi comunicaţii: căi ferate, căi rutiere; au- . tovehicule; flotă comercială maritimă; flotă pe marile lacuri. Aeroport la: Ottawa, Montreal, Toronto, Win¬nipeg, Vancouver, Yelow Knife, Inuvik, Gander, Cal¬gary; Edmonton. Oraşe: Toronto, Montreal, Vancouver, Edmonton, Cal¬gary,. Winnipeg, Quebec.

Universităţi: McGill (Montre¬al, 1821); Toronto (1827); Laval (Quebec), de limbă franceză (1852); Montreal, de limbă franceză (1876). Istoria: John Cabot face primele explorări ale Canadei (Labradorul, Terra Nova) în 1497, Jacques Cartier explorează Sf. Laurenţiu (1534-1542), Samuel de Champlain fundează Quebecul (1608) şi penetrează în interiorul terit. (1603-1616). In 1663, C. devine colonie franceză (Nouvelle France). În 1763 (Trata¬tul de pace de la Paris) acest terit. plus Arcadia şi Ins. Cape Breton. (Royale) trec sub stăpânirea Angliei. În 1791 sunt cre¬ate: Canada Superioară (britanică) şi Canada Inferioară (franceză) care vor fi unite într-o singură provincie prin Actul Unirii (1840); ob ţine autonomie internă în 1848. La 1 iulie 1867, C. obţine independenţa ca stat federal (Quebec, Ontario, Nova Scoţia, New Branswick) prin „Actul Americii de Nord Britanice”, având un acelaşi senat, o cameră a co¬munelor şi un guvern. Începând din 1870, în confederaţie mai intră: Manitoba, Columbia Britanică (1871), Ins. Prince Edu¬ard (1873), Alberta (1905), Saskatchewan (1905) şi New¬foundland (1949). În 1931, prin „Statutul de la Westminster” este recunoscută oficial independenţa C.; Constituţia intrată în vigoare, cu acordul Londrei, în 1982, înlocuieşte Actul Americii de Nord Britanice din 1867, marcând deplina su¬veranitate a C. care rămâne în Commonwealth. În cele două războaie mondiale, C. luptă alături de Forţele Aliate. În 1945, -Canada intră în ONU şi în 1949 în NATO. Din 1974, după declararea în Quebec a limbii franceze ca singură limbă ofi¬cială, încep tensiunile între francofonii care doresc secesiunea Quebecului şi anglofoni. În 1988, acordul de liber schimb cu Statele Unite. În 1990, eşecul unui nou acord constituţional destinat să satisfacă cererile minimale ale Quebecului cât şi revendicările teritoriale ale amerindienilor deschid o criză politică fără precedent. În 1992, un proiect de reformă consti-tuţională, comportând un nou statut pentru autohtoni, elabo¬rat la Charlotte-town. Supus referendumului, este respins. În 1994 intră în vigoare acordul de liber schimb cu SUA şi Mexic.

Statul: este monarhie constituţională, stat federal (10 provincii, dotate cu un Parlament şi un guvern şi 2 teritorii), conform Constituţiei: Actul Americii de Nord Britanice până la repatrierea Constituţiei în 1982. Pu¬terea legislativă este exercitată de Parlamentul Federal (Senatul, format din membri numiţi, până în vârsta de 75 de ani, şi Camera Comunelor, aleasă pe 5 ani); cea executivă de un cabinet condus de prim-ministru, li¬derul partidului majoritar din Camera Comunelor. Şeful statului: regina Marii Britanii, reprezentată prin guvernatorul general. Multipartitism.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Afla totul despre Canada: geografie – resurse, clima, economie, politica.

Expresia resurse umane adecvate se refera la persoanele dintr-o organizatie care isi aduc o importanta contributie la indeplinirea obiectivelor sistemului de management. Aceasta contributie este reperezentata de productivitatea pe care o au in posturile pe care le detin.
Expresia resurse umane inadecvate se refera la membrii organizatiei care nu-si aduc o contributie valoroasa la indeplinirea obiectivelor sistemului de management. Dintr-un motiv sau altul, aceste persoane sunt ineficiente in activitatea pe care o presteaza.
Resursele umane adecvate sunt persoanele dintr-o organizatie care isi aduc o importanta contributie la indeplinirea obiectivelor sistemului de management.
Productivitatea in toate organizatiile este influentata de modul in care interactioneaza si se combina resursele umane pentru a folosi toate celelalte resurse ale sistemului de management. Factori cum ar fi pregatirea, varsta, experienta la locul de munca si nivelul de educatie formala joaca un rol in stabilirea compatibilitatii persoanei cu o anumita organizatie. Desi procesul de asigurare a resurselor umane adecvate pentru organizatie este un proces antrenant si oarecum subiectiv, urmatoarea sectiune ofera informatii despre cum putem sa sporim succesul acestui proces.

ETAPELE PROCESULUI DE ASIGURARE A RESURSELOR UMANE

Pentru asigurarea resurselor umane care sa acopere atat posturile manageriale, cat si pe cele de executie, managerii trebuie sa parcurga urmatoarele etape secventiale:
1.Recrutare.
2.Selectie.
3.Pregatire.
4.Evaluarea performantelor.

RECRUTAREA

Recrutarea este atragerea si trierea initiala a ofertei de resurse umane disponibile pentru ocuparea unui anumit post. Scopul ei este acela de a limita un camp larg de salariati potentiali la un grup relativ mic de persoane din randul carora se vor face, de fapt, angajarile. Pentru a fi eficienti, recrutantii trebuie sa cunoasca urmatoarele:
• Postul pentru care incearca sa gaseasca persoana potrivita.
• Unde pot fi pozitionate resursele umane potentiale.
• Cum influenteaza legile eforturile de recrutare.

CUNOASTEREA POSTULUI

Activitatile de recrutare trebuie sa inceapa cu o cunoastere aprofundata a posturilor care urmeaza sa fie ocupate astfel incat gama larga de salariati potentiali sa poata fi restransa in mod inteligent. Tehnica folosita in mod obisnuit pentru a dobandi aceasta cunoastere este cunoscuta sub numele de analiza postului. In esenta, analiza postului urmareste sa stabileasca fisa postului (activitatile impuse de un post) si specificatiile postului (caracteristicile persoanelor care trebuie sa fie angajate pentru respectivul post).
Analiza postului este tehnica folosita in mod obisnuit pentru a cunoaste care sunt sarcinile impuse de post si tipul de persoana care trebuie angajata pentru a indeplini aceste sarcini.
Fisa postului este o lista de activitati specifice care trebuie executate pentru a indeplini sarcinile proprii unui post.
Specificatiile postului reprezinta o lista de caracteristici ale persoanei care trebuie angajata pentru a indeplini sarcinile specifice unui post.

CUNOASTEREA SURSELOR DE RESURSE UMANE

In afara de o cunoastere aprofundata a postului pe care vrea sa faca angajarea o firma, recrutantii trebuie sa fie capabili sa gasesca sursele de resurse umane. Intrucat oferta de persoane din care se va face recrutarea se modifica in mod continuu, vor fi perioade in care gasirea resurselor umane adecvate se va dovedi mai dificila decat in alte perioade. Specialistii in resurse umane din organizatie monotorizeaza continuu piata muncii pentru a sti unde sa recruteze resursele umane adecvate si ce tipuri de strategii si tactici sa foloseasca pentru a atrage candidatii pe o piata concurentiala.
Sursele de resurse umane disponibile pentru ocuparea unui post pot fi, in general, clasificate in doua modalitati:
1.Surse din interiorul organizatiei.
2.Surse din afara organizatiei.
Sursele din interiorul organizatiei – grupul de salariati dintr-o organizatie constituie una din sursele de resurse umane. O serie de persoane care deja lucreaza pentru organizatie pot fi bine calificate pentru a ocupa un post libe. Desi persoanele existente sunt uneori transferate lateral in cadrul organizatiei, cele mai multe sunt transferuri interne sau promovari. Promovarea din interior are avantajul imbunatatirii moralului salariatilor, al incurajarii salariatilor sa lucreze mai intens in speranta unei promovari si a pastrarii salariatilor in organizatie datorita posibilitatii unei promovari viitoare.
Inventarul resurselor umane – consta din informatii despre caracteristicile membrilor organizatiei. Accentul se pune pe performantele din trecut si pe potentialul viitor, iar obiectivul este acela de a informa managementul despre posibilitatile ocuparii unui post din interior. Acest inventar trebuie sa indice ce persoane din organizatie vor fi adecvate pentru a ocupa un post daca devine disponibil.
Inventarul resurselor umane – este o acumulare de informatii despre caracteristicile membrilor organizatiei; aceste informatii se focalizeaza atat asupra performantelor trecute ale membrilor, cat si asupra modului in care acestia pot fi cel mai bine pregatiti si folositi in viitor.

FISA INVENTARULUI DE MANAGEMENT (studiu de caz)

Fisa inventarului de management – este un formular folosit pentru efectuarea inventarului resurselor umane. Ea cuprinde evolutia in organizatie a unui salariat si ne arata modul in care acel salariat poate fi folosit, in viitor, in organizatie.
Formularul de inlocuire pe post – este folosit in inventarierea resurselor umane. El sintetizeaza informatiile despre membrii organizatiei care pot ocupa un post in cazul in care acesta se va elibera.
Diagrama inlocuirii efectivelor de management – este un formular folosit pentru inventarierea resurselor umane. Ea este orientata asupra oamenilor si ofera o privire de ansamblu asupra persoanelor pe care managementul le considera semnificative pentru planificarea resurselor umane.
Fisa inventarului de management, formularul de inlocuire pe post si diagrama de inlocuire a efectivelor de management sunt trei instrumente separate de inregistrare a informatiilor pentru inventarierea resurselor umane. Fiecare formular ofera informatii diferite pe care se poate baza decizia de promovare din interior. Aceste formulare ajuta managementul sa raspunda la urmatoarele intrebari:
1.Care este evolutia unei persoane in organizatie si ce potential are respectiva persoana (fisa inventarului de management)?
2.Daca postul devine vacant, cine este potrivit pentru a-l ocupa(formularul inlocuirii pe post)?
3.Care sunt meritele unei persoane avute in vedere pentru un post in comparatie cu cele ale unei alte persoane care poate ocupa acelasi post (diagrama de inlocuire a efectivelor de management) ?
Analiza comuna a raspunsurilor la aceste trei intrebari trebuie sa ajute managementul sa ia cu succes decizia de promovare din interior. Sunt disponibile programe pentru calculator pentru a veni in sprijinul managementului in incercarea de a tine evidenta unor resurse umane complexe si in luarea unor decizii mai bune legate de modul in care salariatii pot fi cel mai bine folositi si promovati.
Surse din afara organizatiei. Daca un post nu poate fi ocupat de cineva din organizatie, managementul are disponibile numeroase surse de resurse umane din afara organizatiei. Aceste surse cuprind:
1.Concurentii – una dintre sursele de resurse umanefolosite adesea este cea reprezentata de organizatiile concurente. Intrucat exista o serie de avantaje datorate atragerii resurselor umane de la concurenti, acest tip de piraterie a devenit o practica obisnuita. Printre avantaje enumeram:
•Persoana cunoaste activitatea .
•Concurentul a platit pentru pregatirea persoanei.
•Organizatia concurenta va fi oarecum slabita prin pierderea acelei persoane.
Odata angajata persoana va reprezenta o sursa valoroasa de informatii despre modul in care se poate concura cel mai bine cu organizatia de la care a plecat.
2.Agentiile de recrutare – ii ajuta pe oameni sa gaseasca locuri de munca si le ajuta pe organizatii sa descopere candidati pentru posturile lor libere. Aceste agentii pot fi publice sau private. Agentiile publice de recrutare nu percep taxe, in timp ce cele private percep o taxa fie de la persoana angajata, fie de la organizatia care a facut angajarea, dupa finalizarea angajarii.
3.Cititorii anumitor publicatii – probabil cea mai des folosita sursa externa de resurse umane este reprezentata de cititorii anumitor publicatii. Pentru a contacta aceasta sursa, recrutantii plaseaza pur si simplu un anunt intr-o publicatie corespunzatoare. Anuntul, descrie in detaliu postul disponibil si comunica faptul ca organizatia accepta candidaturile din partea persoanelor calificate. Tipul de post care urmeaza sa fie ocupat determina tipul de publicatie in care va apare anuntul. Obiectivul este acela de a publica anuntul intr-o publicatie ai caror cititori sunt interesati de ocuparea postului. Anuntul privind un post de management de varf poate fi publicat in Ziarul Financiar cel privind un director responsabil cu pregatirea Romania Libera iar un anunt privind un post in domeniul invatamantului intr-o publicatie a ministerului.
4.Institutiile de invatamant – multi recrutanti merg direct in institutii de invatamant pentru a-i intervieva pe absolventi. Eforturile de recrutare trebuie sa se focalizeze asupra institutiilor de invatamant care ofera cea mai mare probabilitate de a gasi resursele umane adecvate posturilor libere.

ACTIUNEA AFIRMATIVA

Ca raspuns la legea sanselor egale, numeroase organizatii au conceput programe de actiune afirmativa. Tradus ad litteram, actiune afirmativa inseamna actiune pozitiva: “In domeniul sanselor egale de angajare, scopul principal al actiunii pozitive sau afirmative este acela de a elimina barierele si de a spori ocaziile, cu scopul folosirii mai bune a persoanelor subutilizate si / sau dezavantajate”. O organizatie poate sa analizeze progresele pe care le-a facut pentru eliminarea acestor bariere urmand urmatoarele etape:
a)Determinarea numarului de persoane minoritare sau dezavantajate care sunt angajate in prezent.
b)Determinarea numarului de persoane minoritare sau dezavantajate care trebuie sa fie angajate conform directivelor EEOC.
c)Compararea cifrelor obtinute in etapele 1 si 2.
In cazul in care cele doua cifre obtinute in etapa 3 sunt aproape identice, practicile de angajare ale organizatiei ar trebui probabil mentinute; daca nu sunt aproape identice, organizatia va trebui sa-si modifice practicile de angajare in conformitate.
Teoreticienii managementului modern recomanda ca managerii sa urmeze principiile actiunii afirmative, nu numai pentru ca sunt sustinute de lege, dar si datorita caracteristicilor ofertei de forta de munca de astazi. Conform acestor teoreticieni, mai mult de jumatate din forta de munca este alcatuita in prezent de minoritati, imigranti si femei. Intrucat forta de munca pe ansamblu este asa de diversificata, inseamna ca si salariatii din organizatiile de astazi vor fi mai diversificati decat in trecut. Astfel managerii din prezent se confrunta cu provocarea de a alege o forta de munca productiva dintr-un grup din ce in ce mai divers de salariati, iar aceasta sarcina este mai complicata decat simpla conformare la prevederile legii actiunii afirmative.
Multi manageri se confrunta cu probleme deosebite privind salariatii minoritari dupa ce i-au angajat pe acestia.

SELECTIA

Cea de a doua etapa in asigurarea resurselor umane pentru organizatie eswte selectia – alegerea unei persoane care va fi angajata din randul celor care au fost recrutati. In mod evident, selectia depinde de prima etapa, recrutarea.
Selectia este reprezentata de o serie de etape prin care trebuie sa treaca persoanele care candideaza la un post pentru a fi angajate. Fiecare etapa reduce grupul de salariati potentiali pana ce, in cele din urma, va fi angajata o singura persoana. Doua dintre instrumentele folosite adesea in procesul de selectie sunt testarea si centrele de evaluare.

SINTEZA A PRINCIPALILOR FACTORI CARE INTERVIN IN PROCESUL DE SELECTIE

Etapele procesului de selectie:
Trimiterea preliminara tinand cont de informatiile detinute despre respectiva persoana ;
Interviu preliminar;
Teste de inteligenta;
Teste de aptitudine;
Teste de personalitate;
Referinte privind performantele ;
Interviu diagnostic;
Examen medical;
Judecati personale;
Motive de eliminare:
Lipsa unei pregatiri si a unor performante adecvate;
Slabiciuni evidente care rezulta din aspectul si comportamentul persoanei;
Incapacitatea de a indeplini standardele minime;
Incapacitatea de a dispune de aptitudinile minime necesare ;
Aspecte negative de personalitate
Informatii nefavorabile sau negative despre performantele din trecut;
Lipsa unei capacitati inascute a ambitiei sau a altor trasaturi necesare ;
Inapt din punct de vedere fizic pentru post;
Candidatul care ramane ocupa postul disponibil;
TESTAREA: reprezinta examinarea resurselor umane pentru verificarea trasaturilor relevante necesare indeplinirii sarcinilor proprii posturilor libere. Desi sunt disponibile numeraoase tipuri de teste pentru a fi folosite de catre organizatii, acestea se impart, in general, in urmatoarele patru categorii:
1)Teste de aptitudine – masoara potentialul unei persoane de a indeplini o sarcina. Oserie de teste de aptitudine masoara inteligenta generala, in timp ce altele masoara aptitudinile speciale, cum ar fi calificarile mecanice, functionaresti sau vizuale.
2)Teste de realizari – masoara nivelul calificarilor sau al cunostinteleor de care dispune o persoana intr-un anumit domeniu si poarta numele de teste de realizari. Aceste calificari sau cunostinte au fost obtinute prin diverse activitati de pregatire sau prin intermediul experientei in respectivul domeniu. Exemple de teste privind calificarile sunt testele de procesare si de folosire a tastaturii.
3)Testele de interes vocational – incearca sa masoare interesul unei persoane fata de executarea diveselor tipuri de activitati. Ele sunt folosite pe baza supozitiei ca o serie de oameni isi indeplinesc bine sarcinile intrucat percep activitatile impuse de post drept simulatoare. Scopul de baza al acestui test este acela de a selecta pentru un post liberpersoana care gaseste cele mai multe aspecte ale acelui post drept interesante.
4)Testele de personalitate – incearca sa descrie trasaturile de personalitate ale unei persoane in domenii cum ar fi maturitatea emotionala, subiectivitatea, onestitatea si obiectivitatea. Aceste teste pot fi folosite in mod avantajos in cazul in care trasaturile de personalitate neceasare pentru indelinirea sarcinilor unui post sunt bine definite si daca persoanele care dispun de aceste trasaturi pot fi identificate si selectate. Totusi, managerii trebuie sa fie atenti sa nu se expuna proceselor juridice prin luarea deciziilor de angajare pe baza testelor de personalitate care se por dovedi lipsite de valabilitate sau de corectitudine.
Principiile de testare – Trebuie respectate o serie de principii atunci cand sunt folosite testele ca parte a procesului de selectie. In primul rand trebuie sa ne asiguram ca testul care este folosit este atat valid cat si corect. Un test este valid daca masoara ceea ce a fost proiectat se masoara si corect daca masoara in acelasi fel orie de cate ori este aplicat. In al doilea rand rezultatele testeleor nu trebuie sa fie folosite drept criteriu unic pentru luarea deciziei de angajare. Oamenii se schimba odata cu timpul, iar cineva care nu obtine un rezultat corespunzator lun anumit test poate deveni totusi un salariat productiv. Factori cum ar fi potentialul si dorinta de a ocupa trebuie sa fie evaluati subiectivi si folositi alaturi de rezultatele testului pentru luarea deciziei finale de selectie. In al treilea rand trebuie sa ne asiguram ca testele nu sunt discriminatorii; multe teste contin accente lingvistce sau culturale care pot fi discriminatorii pentru minoritati, iar EEOC are autoritatea de a da in judecata organizatiile care folosesc practici discriminatorii de angajare.
Centrul de evaluare – este un program in care se angajeaza si sunt evaluati participantii in functie de o serie de exercitii individuale si de grup concepute pentru a stimula activitatile importante de la nivelul organizatiei la care aspira sa ajunga respectivii participanti.
Un centru de avaluare este un program (si nu un loc) in care participantii se angajeaza intr-o serie de exercitii individuale si de grupconcepute pentru a simula activitatile importante de la nivelul organizatiei la care aspira sa ajunga respectivii participanti. Aceste exercitii pot include activitati cum ar fi participarea la discutii fara lideri, prezentari orale si conducerea unui grup pentru rezolvarea unei probleme atribuite. Persoanele care executa activitatile sunt observate de catre manageri sau de catre observatori special pregatiti care le evalueaza atat capacitatea, cat si potentialul. In general participantii sunt evaluati in functie de urmatoarele criterii:
1)Conducere.
2)Capacitati de organizare si de planificare.
3)Luarea deciziilor .
4)Aptitudinile de comunicare orala si scrisa.
5)Initiativa.
6)Energie.
7)Capacitati analitice.
8)Rezistenta la stres.
9)Folosirea delegarii.
10)Flexibilitatea comportamentala .
11)Competenta in privinta relatiilor umane.
12)Originalitate.
13)Control.
14)Autoindrumare.
15)Potential general.

PREGATIREA
Dupa recrutare si selectie, urmatoarea etapa in asigurarea resurselor umane adecvate pentru organizatie este pregatirea.
Pregatirea este procesul de dezvoltare a trasaturilor resurselor umane care le vor permite acestora sa fie mai productivesi astfel sa contribuie mai mult la indeplinirea obiectivelor organizatiei. Scopul pregatirii este acela de a spori productivitatea salariatilor prin influenta comportamentului lor.
Pregatirea persoanelor este, in mod esential, un proces in patru etape:
1)Stabilirea nevoilor de pregatire;
2)Conceperea programului de pregatire;
3)Administrarea programului de de pregatire;
4)Evaluarea programului de pregatire;

STABILIREA NEVOILOR DE PREGATIRE

Prima etapa a procesului de pregatire presupune stabilirea nevoilor de pregatire ale organizatiei. Nevoile de pregatire sunt domeniile de informatii sau de aptitudini ale unei persoane sau grup de persoane care necesita o dezvoltare suplimentara pentru sporirea productivitatii acelei persoane sau grup de persoane. Pregatirea poate fi productiva pentru organizatie numai daca se focalizeaza asupra acestor nevoi.
Stabilirea aptitudinilor necesare. Exista cateva metode de stabilire a aptitudinilor asupra carora trebuie sa ne focalizam in cazul resurselor umane deja existente in organizatie. Una dintre metode prevede evaluarea procesului de productie din cadrul organizatiei. Factori cum ar fi un nivel excesiv e produse respinse, nerespectarea termenelot limita si costuri ridicate privind forta de munca sunt indicii ale deficientelor in domeniul cunostintelor legate de productie. O alta metoda pentru stabilirea nevoilor de pregatire solicita un feedback direct din partea salariatilor privind ceea ce considera acestia a fi nevoile de pregatire ale organizatiei . Membrii organizatiei sunt capabili adesea sa prezinte cu exactitate, clar si concis, care sunt tipurile de pregatire de care au nevoie pentru a-si presta mai bine munca. O a treia modalitate de stabilire a nevoilor de pregatire impune o privire asupra viitorului. Daca se prevede in viitor realizarea unor noi produse sau achizitionarea unor noi echipamente, va fi nevoie de aproape sigur de un anumit tip de pregatire corespunzatoare.

CONCEPEREA PROGRAMULUI DE PREGATIRE

Dupa ce au fost stabilite nevoile de pregatire, trebuie conceput un program de pregatire care sa urmareasca satisfacerea acestor nevoi. In esenta, conceprea unui program priveste asamblarea diferitelor tipuri de informatii sau de activitati care vor satisface aceste nevoi de pregatire. In mod evident, intrucat nevoile de pregatire variaza, la fel se va intampla si cu informatiile si activitatile concepute pentru a satisface aceste nevoi.

ADMINISTRAREA PROGRAMULUI DE PREGATIRE

Urmatoarea etapa in procesul de pregatire priveste administrarea programului de pregatire – adica, pregatirea efectiva a persoanelor selectate pentru a participa la acest program. In cadrul programelor de pregatire, exista diverse tehnici atat pentru transmiterea informatiilor necesare, cat si pentru dezvoltarea aptitudinilor de care este nevoie.

EVALUAREA PROGRAMULUI DE PREGATIRE

Dupa incheierea programului de pregatire, managementul trebuie sa-si evalueze eficienta. Intrucat programul de pregatire reprezinta o investitie – costurile cuprind cheltuieli cu materialele, timpul instructorului si pierderile din productie pe perioada in care este pregatit salariatul – trebuie obtinut un castig rezonabil.

EVALUAREA PERFORMANTELOR

Procesul de trecere in revista a activitatii productive din trecut a salariatilor pentru evaluarea contributiei pe care si-au adus-o la indeplinirea obiectivelor sistemului de management. Ca si pregatirea, evaluarea performantelor – care se mai numeste, de asemenea, si trecerea in revista a performantelor – este o activitate continua care se focalizeaza atat asupra resurselor umane existente in organizatie, cat si asupra noilor veniti. Scopul sau principal este acela de a oferi un feedback membrilor organizatiei privind modul in care pot deveni mai productivi si mai utili organizatiei in cursa acesteia pentru calitate.
De ce se face evaluarea performantelor ? Cele mai multe firme americane se angajeaza intr-un anumit tip de evaluare a performantelor. Douglas McGregor a sugerat urmatoarele trei motive pentru evaluarile facute asupra performantelor.
1)Ele ofera argumente sistematice in sprijinul cresterii salariilor, al promovarilor, al transferurilor si uneori al retrogradarilor si al concedierilor.
2)Ele sunt mijloace de a-i informa pe subordonati in legatura cu eficienta activitatii pe care o presteaza si de a le sugera schimbarile de care este nevoie in privinta comportamentului, a atitudinilor, a calificarilor sau a cunostintelor impuse de post; ele permit subordonatilor sa afle cum sunt perceputi de catre sefi.
3)Ele ofera o baza utila pentru indrumarea si consilierea subordonatilor de catre superiori.

GESTIONAREA EVALUARII PERFORMANTELOR

Daca evaluarea performantelor nu este gestionata bine, avantajele sale vor fi minime pentru organizatie. Cateva principii pot ajuta managementul sa imbunatateasca modul in care se deruleaza evaluarea performantelor. Primul principiu este acela ca evaluarea performantelor trebuie sa puna accentul atat pe performantele pe care le obtine salariatul pe postul pe care lucreaza, cat si pe succesul cu care indeplineste obiectivele organizatiei. Desi sunt separate din punct de vedere conceptual, performantele si obiectivele trebuie sa fie probleme inseparabile, de analiza pe parcursul evaluarii performantelor.Al doilea principiu este acela ca evaluarea trebuie sa puna accentul pe cate de bine isi indeplineste salariatul sarcinile proprii postului si nu pe impresiiile evaluatorului privind modul de lucru al salariatului.Altfel spus, obiectivul este o analiza obiectiva a performantelor si nu o avaluare subiectiva a modului de lucru al salariatului.
Al treile principiu este ca evaluarea trebuie sa fie acceptabila atat pentru evaluator, cat si pentru subiect – adica, ambii trebuie sa fie de acord ca are avantaje atat pentru organizatie, cat si pentru salariat.Al patrulea si ultimul principiu este acela ca evaluarea performantelor trebuie sa asigure o baza pentru imbunatatirea productivitatii salariatilor in cadrul organizatiei facandu-i pe acestia sa fie mai bine inzestrati pentru a produce.
Slabiciunile potentiale ale evaluarii performantelor – pentru a maximiza avantajele evaluarii performantelor managerii trebuie sa evite cateva slabiciuni potentiale ale procesului de evaluare, inclusiv urmatoarele capcane:
1)Evaluarea performantelor ii focalizeaza pe salariati asupra recompenselor pe termen scurt in detrimentul problemelor care sunt importante pentru succesul pe termen lung al organizatiei.
2)Persoanele implicate in evaluarea performantelor o percep ca pe o situatie care ori recompenseaza, ori pedepseste.
3)Accentul in evaluarea performantelor se pune pe completarea formularelor si nu pe analiza critica a performantelor salariatului.
4)Persoanele care sunt evaluate percep procesul ca pe unul lipsit de corectitudine sau partinitor.
5)Subordonatii reactioneaza negativ cand evaluatorul face comentarii nefavorabile.
Pentru a evita aceste slabiciuni potentiale, supervizorii si salariatii trebuie sa perceapa procesul de evaluare ca pe o ocazie de a spori valoarea salariatului printr-un feedback constructiv si nu ca un mijloc de a-l recompensa sau pedepsi pe salariat prin comentarii pozitive sau negative. Completarea formularelor trebuie sa fie perceputa doar ca un ajutor in cadrul acestui proces si nu ca un scop in sine. De asemenea, feedback-ul trbuie sa se realizeze cu cat mai mult tact si obiectivitate posibile pentru a minimiza reactiile negative.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE REFERAT.

-          Pentru unele scoli liberalismul apare in antichitate ca reactie democratica la tiraniile din orasele cetati din Grecia.

-          Pentru alte scoli liberalismul apare in contextul formarii statelor-natiune.

-          Pentru altele liberalismul isi face aparitia odata cu Rev. Industriala , ca fenomen social total, a carui reflexie politica se identifica cu Rev. Franceza si cu tendintele ideologice ce se nasc aici; liberalismul este intim legat de schimbarile profunde pe care le sufera societatea odata cu Rev. Industriala care modifica raporturile dintre grupurile sociale si economice din epoca.

Trebuiesc modificate doua paradigme:

• Paradigma legata de esenta lumii; conform vechii paradigme, lumea era creata de o divinitate ai carui reprezentanti conduceau diferitele popoare; conform noii paradigme, popoarele insele au substanta proprie, numita natiune ceea ce le da dreptul sa se autoconduca in raport cu alte natiuni; raportul suveran/stat este invers fata de vechea paradigma-suveranul este dependent de natiunea sa.

• Paradigma comunitatii in raport cu individul; pana la aparitia industrializarii indivizii erau determinati de traditii, cutume, etc fiind guvernati de un intreg sistem de reguli care nu fusese conceput de ei; noua paradigma: individul deasupra comunitatii – indivizii se bucura de drepturi si libertati egale in functie de un contract pe care ei insisi il accepta.

Pe continent liberalismul a generat o miscare politica bazata pe institutii al carui scop era remodelarea statului in functie de cele doua paradigme care era presupus ca se modificasera. Liberalismul din aceasta zona isi asuma mai putine dimensiuni economice fiind preocupat de dimensiunea institutionala si etatica.

Liberalismele francez si german sunt mult mai teoretice-legate de Iluminism; exista asemanari intre liberalismul britanic si cel francez, german, etc.

Democratia si economia liberala reprezinta elementele esentiale care definesc aceasta doctrina.

La nivel axiologic(valoric), liberalii isi afirma vointa de a pune in practica conceptele de libertate, egalitate, rationalitate, individualitate, astfel incat sa genereze o noua dimensiune umana – a fraternitatii.

Dreptul natural: oamenii se nasc egali avand drepturi inalienabile care decurg din calitatea lor intrinseca de a fi inzestrati cu ratiune

Libertatea :

-          este un dat innascut al fiecarui om, pentru ca de la natura oamenii se bucura de liberul arbitru; pot face diferente intre bine si rau si pot alege o anumita conduita;

-          sta la baza intregului esafodaj pe care se construieste liberalismul;

-          nu trebuie inteleasa ca o alternativa la sclavie, ci ca insasi starea naturala a omului pe care acesta o poate uita, dar nu o poate smulge din sine             (J. Stuart Mill);

-          pentru liberali aceasta este un dat absolut al omului;

-          se discuta despre libertatea pur individuala, si nu a unor grupuri.

Robinson Crusoe = este personajul reprezentativ pentru liberalism.

Individualismul  este un concept determinat tocmai de reconceptualizarea libertatii.  Liberalii au o viziune optimista asupra natiunii umane (omul este bun de le natura) . Fiecare fiinta umana este unica in raport cu ceilalti indivizi si celelalte specii.

Toate celelalte concepte se reduc la cel de ‘individ’, fiinta singulara si autosuficienta – singura limita este cea a corpului sau.

Conform dreptului natural omul este stapan propriului corp si propriei vointe – proprietar;  nu e cu nimic dator societatii pentru ca bunurile produse sunt extensii ale corpului, deci proprietati ale persoanei.

Fiind inzestrat cu ratiune, dorintele si interesele sunt suverane atata vreme cat sunt conforme ci ratiunea.

Fiecare persoana este condusa de propriile interese si pasiuni si este cel mai bun judecator al propriului interes astfel incat institutiile/statul trebuie sa evite sa judece pentru indivizi.

Liberalismul nu poate accepta nici o responsabilitate colectiva/institutionala, pentru ca binele sau raul – concepte ale individualitatii (J. J. Rousseau).

Libertatea si individualismul sunt concepte de dreapta (exemplu-anarhismul).

Dreptatea si egalitatea sunt dimensiuni sociale prin care liberalismul incearca sa compenseze uriasa aura pe care o arunca asupra individului.

Liberalii considerau necesar ca toti indivizii sa se bucure de drepturi egale, pentru ca toti sunt subiecti ai dreptului natural. Statul accepta in continuare legi capabile sa mentina ordinea in societate – este necesara o suprastructura care sa protejeze indivizii.in timp ce acestia isi urmaresc interesul.

Pentru ca egalitatea sa poata exista este necesara existenta statului, de aceea liberalii nu sunt anarhisti.

Dreptatea nu trebuie sa intre in conflict cu libertatea indivizilor – dreptatea de tip procedural , care se preocupa doar de rezultatele pe care le obtin indivizii in urmarirea intereselor lor fara a atinge libertatea de actiune a altor persoane.

Justitia trebuie sa se preocupe doar de a permite indivizilor sa-si foloseasca libertatea si sa nu interfereze violent unii cu altii;  interventia trebuie sa aibe loc doar daca libertatea este incalcata.

Exista doua tipuri de actiuni:

• “self – regarded acts” – care privesc pe sine – ies total de sub incidenta justitiei publice.
• “other regarded acts” – care privesc pe ceilalti – toate acestea intra in domeniul public, trebuiesc reglementate prin justitie.

Dreptatea : -nu este o conditie absoluta pentru democratie;

                    -desi exista egalitate in drepturi, conform dreptului natural nu exista si o egalitate sociala (nu toti indivizii sunt capabili sa-i judece pe altii pentru ca nu au facut dovada abilitatilor lor sociale si economice).

Democratia preconizata de ei nu este una universala la care sa participe toti indivizii, ci numai cei ce faceau dovada ca se pot implica in viata sociala si o pot transforma intr-o societate mai buna.

Liberalismul este o ideologie revolutionara. – revolutia se face in doua directii: 1) in interior la nivelul mentalului, 2) inspre stat, considerat a fi purtatorul vechii paradigme.

Dreptul natural a reprezentat o arma revolutionara impotriva guvernamintelor deja stabilite, pentru a rezolva probleme privind libera expresie, asocierea religiei, economia, nu pentru stabilirea unui guvernamant democratic.

La nivel politic liberalismul aduce un set de valori si de cereri care se vor impleti si cu alte linii ideologice, dar atunci erau considerate revolutionare si foarte modernizatoare.

In plan politic exista doua linii de forta:

• la nivel individual, ca spatiu al moralei; un plan de comportament politic al fiecaruia in raport cu societatea;
• la nivelul raportului cetatean/stat – o noua dimensiune institutionala: democratia liberala

La nivelul persoanei trebuie sa existe un numar de reguli pe care toate persoanele sa le respecte astfel incat oamenii sa fie liberi.

Dimensiunea morala se refera la libertatea personala – drepturi care garanteaza libertatea, protectia persoanei in raport cu guvernamantul; trebuie garantate prin lege; procedurile legale trebuie sa fie cunoscute.

Libertatea civila apartine cetateanului:

• se refera la dezvoltarea acelor canale libere si pozitive si a ariilor care indica participarea persoanelor la viata statului (contributie rationala la dezvoltarea statului);
• implica excluderea cenzurii si exprimarea libera a ideilor politice; formarea de asociatii apte sa impuna noi politici de dezvoltare;
• trebuie aparata si garantata printr-o lege fundamentala: constitutia, care sa se raporteze egal la toti cetatenii (liberalii=constitutionalisti)

Jeremy Benton critica teoria reprezentarii; libertatea reprezentantilor nu poate fi nelimitata – conflict cu dreptul natural.

Libertatea sociala se refera la ceea ce am numi azi egalitatea de sanse iar mobilitatea sociala se refera la drepturile tuturor cetatenilor la de a ocupa o pozitie in societate conform cu meritele, pregatirea, capacitatile. Nerespectarea acestui drept ar insemna ca libertatea individuala este o prescriptie goala si formala.

Sintagma cea mai comuna a liberalismului este LIBERTATE PENTRU TOATA LUMEA

Dimensiunea politica a liberalismului presupune ca toate societatile umane s-au agregat pe baza unui contract social prin care indivizii cedeaza o parte din libertate lor aceea de a folosi violenta, unui tert care are dreptul de a reglementa raporturile dintre indivizi in domeniul violentei.

Este necesar un consens particular care se refera la faptul ca orice individ parte din contractul politic trebuie sa fie de acord cu acest contract, sa ia parte la decizie si sa se supuna deciziei pe care majoritatea o ia.

Sursa autoritatii politice si a puterii statului asupra cetatenilor sunt date de consensul cetatenilor. Acest consens trebuie consultat regulat si repetat astfel incat sa existe o permanenta reinnoire a contractului politic.

1. Ideea de reprezentare se bazeaza tot pe acest consens particular. Cetatenii isi trimit reprezentantii la un nivel de decizie incredintandu-le o parte din libertatea si vointa lor, iar alesii aveau libertatea de a lua orice decizie pentru ca erau persoane (posedau ratiune).

Primele teorii ale reprezentarii presupun proprietatea; odata cu dimensiunea utilitarista guvernamantul reprezentativ urmareste schema : 1 om= 1 vot.

2. Constitutionalismul  –  se refera la principiul separatiei puterilor in stat. Constitutia scrisa care sa delimiteze atributiile fiecarei puteri puteri, – sa asigure si sa  garanteze libertatea fundamentala a cetatenilor si restrictiile; guvernamantul este limitat si responsabil – sunt necesare alegeri periodice.

Suveranitatea populara se exprima prin cresterea puterii legislativului, reprezentarea poporului in raport cu celelalte puteri. acest principiu nu prevede explicit si exista mai multe opinii: poporul vazut ca un intreg manat de o vointa generala, inalienabila, infailibila, indestructibila.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Curs Doctrine politice: Liberalismul.

INCOVOIERE
Rezistenta de rupere la incovoiere se situeaza intre rezistentele la compresiune si intindere, avand pentru lemnul de rasinoase o valoare medie de ≈ 750 daN/cm2.
Influenta defectelor in cazul solicitarii la incovoiere este considerabila, mai ales daca acestea sunt situate in zona intinsa a barei. Experientele de laborator au aratat ca aceasta influenta este mai mare la barele din lemn ecarisate si mai mica la barele din lemn rotund. In cazul in care suma dimensiunilor nodurilor reprezinta 1/3 din latura sectiunii elementului din zona intinsa, rezistenta de rupere la incovoiere reprezinta doar 0.40-0.50 pentru lemn ecarisat si 0.60-0.80 pentru lemn rotund, din valoarea rezistentei de rupere a epruvetelor standardizate.
Calculul elementelor solicitate la incovoiere se bazeaza pe o serie de ipoteze simplificatoare, si anume legea lui Hooke si faptul ca lemnul are acelasi modul de elasticitate E la incovoiere ca si in cazul solicitarii la intindere si compresiune.
Experimental, s-a observat ca pentru primele trepte de incarcare, raportul dintre valoarea absoluta a deformatiilor specifice din zona comprimata εc si respectiv a celor din zona intinsa εt, este foarte apropiat de 1, aceasta insemnand ca pozitia axei neutre coincide cu centrul de greutate al sectiunii. In vecinatatea ruperii insa, valoarea raportului dintre deformatia specifica de compresiune si cea de intindere se reduce pana la ≈ 0.75, axa neutra incepand sa se deplaseze spre zona intinsa.
In concluzie, in cazul solicitarii la incovoiere, ca urmare a deformatiilor care o insotesc, distributia eforturilor unitare normale pe inaltimea sectiunii transversale a barei poate fi considerata liniara doar in prima faza a incarcarii, cand acestea sunt mici.
Odata cu cresterea incarcarii, cresc si eforturile unitare normale, iar materialul din zona comprimata incepe sa treaca in domeniul elasto-plastic, diagrama eforturilor unitare normale devenind usor curbilinie in zona comprimata, dar ramanand liniara in zona intinsa. Daca incarcarea creste si mai mult, eforturile unitare normale cresc in continuare, astfel ca materialul din zona comprimata trece in domeniul plastic, iar in zona intinsa incepe plastificarea (diagrama eforturilor unitare normale devenind si in aceasta zona curbilinie). In stadiul ultim, intreaga diagrama este curbilinie, cu exceptia unei mici zone in vecinatatea axei neutre care se pastreaza in domeniul elastic, iar eforturile unitare normale la extremitatile sectiunii ating valoarea de rupere.
Ruperea incepe cu fibrele extreme din zona comprimata, unde se formeaza cute (ondulatii) care explica aparitia deformatiilor plastice in aceasta zona, deformatii ce se extind treptat inspre interiorul sectiunii, determinand astfel deplasarea axei neutre spre zona intinsa si se termina prin ruperea fibrelor din zona intinsa.
Strivire
Curba caracteristica a lemnului la compresiune si strivire transversal pe fibre arata ca in prima parte de incarcare cand σs este mai mica decat σp (limita de proportionalitate), peretii celulelor se comporta in conditii bune, deformatiile sunt elastice si au valori mici. Daca limita de proportionalitate este depasita, peretii celulelor se distrug, iar celulele se turtesc, provocand astfel deformatii mari, cu caracter permanent. Dupa turtirea completa a peretilor celulari se produce o indesare a acestora, determinand astfel reducerea cresterii deformatiilor, chiar la o marire considerabila a solicitarii.
Valoarea rezistentei la strivire σs variaza in functie de unghiul pe care il face forta de strivire cu directia fibrelor lemnului si creste cu micsorarea acestui unghi.

FORFECARE
Tinand cont de pozitia planului de forfecare si de directia de exercitare a fortei de forfecare fata de directia fibrelor se deosebesc trei cazuri de solicitare:
- forfecare transversala τt;
- forfecare paralela τp;
- forfecare longitudinala perpendiculara τperp;
In constructiile de lemn, solicitarea la forfecare cea mai des intalnita este cea de forfecare longitudinala perpendiculara.
In cazul aplicarii excentrice a fortei de forfecare, forfecarea poate fi produsa ca urmare a smulgerii normale pe fibre, determinata de momentul incovoietor rezultat. Prin aceasta, comportarea lemnului la forfecare se inrautateste. Reducerea influentei negative a eforturilor de smulgere asupra lemnului la forfecare se poate obtine prin introducerea unor forte de apasare pe suprafata de forfecare.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca PROIECTAREA SI CALCULUL ELEMENTELOR DE CONSTRUCTII DIN LEMN.

Personalitatea si faptele sale sunt cunoscute din relatarile istoricilor Strabo (sec. I i.H., contemporan cu regele geto-dac) si Iordanes (sec. VI d.H.).
Acesta din urma ofera indicii inclusiv asupra inceputului domniei lui B., plasat in aceeasi perioada in care Sylla a preluat puterea la Roma (anul 82 i.H.). Strabo indica zona probabila de unde a plecat regele in actiunea sa de unificare a triburilor daco-getilor: Campia Munteana, deoarece regele este desemnat cu termenul de „get“, utilizat de greci pentru a-i numi pe locuitorii zonei extracarpatice.

Acelasi istoric si geograf antic descrie etapele parcurse de Burebista in constituirea statului geto-dac si in politica sa externa: „ajungand in fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, cumpatare si ascultare de porunci, incat in cativa ani a creat un stat puternic si a supus getilor aproape pe toti vecinii. Ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani …, ajungand pana in Macedonia si Illyria; a pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si illyrii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boii aflati sub conducerea lui Cristasiros, si pe taurisci.“

Unirea triburilor geto-dace sub conducerea lui s-a realizat pe parcursul mai multor ani si nu fara dificultati, determinate de organizarea tribala si de refuzul probabil al unor capetenii de a recunoaste autoritatea regelui. De aceea, in anumite situatii, este atestata utilizarea fortei pentru supunerea unora dintre centrele unional-tribale.

Principalul sprijinitor al lui Burebista a fost marele preot al cultului lui Zalmoxis, Deceneu, a carui autoritate spirituala era recunoscuta de toti geto-dacii.
Campaniile militare duse de Burebista impotriva neamurilor vecine nu ar fi fost posibile fara o armata puternica, evaluata (probabil in mod exagerat) de catre Strabo la 200 000 de oameni. Aceasta armata dovedea forta si capacitatea militara a statului geto-dac.

Istoricii considera, in general, ca primele campanii purtate au fost duse impotriva celtilor din vestul Daciei, impinsi spre teritoriul dac de presiunea romana si a germanilor care-i obligasera sa paraseasca Moravia si Boemia. Celtii taurisci, ca si celtii boi condusi de Cristasiros sunt nimiciti, iar hotarul vestic al statului dac este fixat pe Dunarea mijlocie (in Slovacia de azi). In perioada urmatoare sunt infranti bastarnii din rasaritul Daciei, populatie de neam germanic asimilata intr-un tarziu de geto-daci.

Hotarul estic al Daciei atingea astfel Nistrul, iar cel nordic Carpatii Padurosi (azi Ucraina), cuprinzand teritoriul dacilor costoboci, creatori ai culturii arheologice Lipita.

Pana in anul 48 i.H., Burebista isi extinde autoritatea si asupra coloniilor grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, de la Olbia (aflata la varsarea Bugului in mare) pana la Apollonia (golful Burgas – in Bulgaria de azi), incluzand intre acestea coloniile grecesti dobrogene Tomis, Histria si Callatis.

Unele dintre cetatile grecesti s-au opus, fiind supuse prin forta, asa cum arata urmele de distrugeri pastrate la Olbia sau Messambria. O situatie favorizata a avut-o Dionysopolis, asa cum arata inscriptia in limba greaca descoperita in acest oras, prin care este atestata participarea unuia dintre demnitarii cetatii, Acornion, la incheierea unei intelegeri intre Burebista si generalul roman Pompei, rivalul lui Cezar.

Aceasta initiativa avea ca motiv in primul rand contracararea expansiunii romane in zona. Orasele grecesti fusesera nevoite, dupa campania militara din 72–71 i.H. a generalului roman M.T. Varro Lucullus, sa accepte controlul Romei. Dupa aproximativ un deceniu (cca 62 i.H.) coloniile grecesti au fost ajutate de un conducator local get (cel mai probabil Burebista ) in timpul rascoalei acestora impotriva dominatiei romane. Cu aceasta ocazie, incursiunea in Dobrogea a guvernatorului roman al Macedoniei, C. Antonius Hybrida, este stopata sub zidurile Histriei.

Exercitarea autoritatii lui Burebista asupra oraselor grecesti pontice a contribuit la dezvoltarea schimburilor economice si culturale intre lumea geto-daca si civilizatia greaca, concretizata prin preluarea de catre daci a unor elemente de civilizatie materiala (monede, unelte, ceramica) si a scrisului cu alfabet grecesc.

De asemenea, mesteri greci au lucrat la ridicarea cetatilor din Muntii Orastiei (sistem de fortificatii care apara centrul statului dac si a carui constructie a fost initiata in timpul sau).
In urma incursiunilor armatei lui Burebista la sudul Dunarii, pana in Macedonia si Illyria, hotarul de sud al statului condus de regele geto-dac a fost stabilit in zona Muntilor Balcani, zona aflata in atentia directa a Romei.

Burebista a intervenit in razboiul civil care opunea, la Roma, pe Cezar lui Pompei, de partea celui din urma. Ajutorul militar oferit s-a dovedit tardiv, Pompei fiind invins la Pharsalos in anul 48 i.H. Consecinta directa a acestei politici a fost pregatirea, asa cum atesta autorii antici Plutarh si Suetoniu, a unei mari campanii militare de supunere a getilor, sub comanda lui Cezar. In anul in care Cezar este asasinat la Roma de adversarii sai politici (44 i.H.), Burebista are acelasi sfarsit, in urma unui complot organizat probabil de aristocratia tribala locala.

Asa cum arata Strabo, unitatea statului dac a fost intrerupta la moartea lui Burebista, regatul impartindu-se in patru, apoi cinci structuri statale distincte, dintre care, cel mai important a fost statul creat in Transilvania, avand in frunte pe marele preot Deceneu.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Referat istorie: Burebista – Rege al daco-getilor.

Exemple pot fi întâlnite pretudindeni:

O familie cumpără o cameră de luat vederi şi primeşte gratis o geantă de voiaj sau cumpără un automobil şi primeşte un rabat de 500 USD.

În vreme ce publicitatea oferă un motiv de a cumpăra, promovarea vânzărilor oferă un stimulent de a cumpăra. Promovarea vânzărilor include instrumente de promovare destinate consumatorilor ( de exemplu : mostre, cupoane,premii etc. ), destinate partenerilor de afaceri ( de exemplu : bonificaţii la cumpărare, bunuri gratuite, sponsorizare etc. ), şi destinate forţei de vânzare ( de exemplu : prime, concursuri, întruniri comerciale ).

Instrumentele de promovarea vânzărilor sunt utilizate de către majoritatea organizaţiilor, inclusiv de către producători, distribuitori, detailişti, asociaţii comerciale şi organizaţii nonprofit.

Dezvoltarea rapidă a promovării vânzărilor

Cu zece ani în urmă raportul dintre publicitate şi promovarea vânzărilor era

de aproximativ 60:40.Astăzi, în cadrul multor firme profitabile pe bunuri de larg consum, acest raport este inversat, promovării vânzărilor atribuindu-i-se între 60% şi 70% din bugetul combinat.

Obiectivul promovării vânzărilor                              

        Instrumentele de promovare a vânzărilor diferă prin obiectivele lor specifice.O mostră oferită gratuit îl stimulează pe consumator să încerce produsul, în vreme ce furnizarea unui serviciu gratuit de consultanţă managerială duce la cimentarea relaţiei pe termen lung cu un detailist.

Vânzătorii apelează la acţiuni promoţionale de tip stimulativ pentru a atrage noi consumatori care să încerce un anumit produs, pentru a-i recompensa pe clienţii fideli şi pentru a creşte ponderea utilizatorilor ocazionali care repetă achiziţionarea unui anumit produs.Noii consumatori care încearcă produsul sunt de trei feluri-utilizatori ai altei mărci de aceeaşi categorie, utilizatori ai altor categorii de produse şi persoane care schimbă mereu mărcile pe care le folosesc.Promovarea vânzărilor îi atrage adesea pe cei care schimbă mereu mărcile, deoarece utilizatorii altor mărci sau altor categorii de produse nu observă întotdeauna o acţiune promoţională şi nu reacţionează întotdeauna la ea.Cei ce schimbă frecvent mărcile caută, în primul rând, preţuri reduse, valoare de întrebuinţare mare sau obţinerea unor premii.Este greu de crezut că activităţile de promovare a vânzărilor îi vor transforma în clienţi fideli ai unei mărci.Acţiunile de promovare a vânzărilor în cadrul pieţelor pe care există mărci foarte asemănătoare vor produce, pe termen scurt, o puternică înviorare a vânzărilor, dar nu vor oferi o creştere durbilă a cotei de piaţă.În cazul pieţelor pe care există mărci foarte deosebite, acţiunile de promovare a vânzărilor pot să schimbe, pentru o perioadă mai îndelungată de timp, cotele de piaţă ale diferitelor firme.Adesea, comercianţii consideră că promovarea vânzărilor este menită să distrugă fidelitatea clienţilor faţă de o anumită marcă, iar publicitatea are ca scop să creeze fidelitatea clienţilor faţă de o anumită marcă.În consecinţă, o mare problemă a managerilor de marketing constă în a găsi modul în care trebuie să împartă bugetul disponibil între activităţile de promovare a vânzărilor şi activităţile de reclamă.Acum zece ani, managerii s-ar fi decis mai întâi asupra sumei pentru reclamă şi ar fi alocat apoi, pentru activitatea de promovare a vânzărilor, restul bugetului.Actualmente, managerii de marketing estimează mai întâi suma de care au nevoie pentru cheltuielile de promovare a vânzărilor pe pieţele de afaceri, apoi pentru promovarea vânzărilor pe pieţele bunuri de consum, iar ce mai rămâne va constitui bugetul pentru publicitate.

Totuşi, este periculos ca reclama să cedeze întâietatea promovării vânzărilor.Atunci când, în cazul unei anumite mărci, se practică pentru o perioadă prea îndelungată preţuri promoţionale, consumatorii încep să se gândească la ea ca la o marfă ieftină şi, adesea, ei vor fi dispuşi să o cumpere la un preţ redus.Nimeni nu ştie când se va întâmpla acest lucru, dar există un oarecare risc în a face promovarea unei mărci binecunoscute pentru o perioadă mai mare de 30 % din timp.Mărcile dominante utilizează mai rar preţuri promoţionale, deoarece astfel n-ar face decât să subvenţioneze pe utilizatorii curenţi.

Mulţi cercetători consideră că activităţile de promovare a vânzărilor nu duc la obţinera fidelităţii pe termen lung a consumatorilor, în vreme ce publicitatea permite realizarea acestui deziderat.Studiul lui Brown a fost efectuat asupra a 2500 de cumpărători de cafea solubilă şi a dus la următoarele concluzii:

-      În comparaţie cu publicitatea, promovarea vânzărilor permite obţinerea unor rezultate mai rapide şi mai clar măsurabile în materie de vânzări.

-      Pe pieţele mature, activităţile de promovare a vânzărilor nu tind să atragă noi cumpărători pe termen lung, deoarece ele atrag, în principal, consumatorii tentaţii

- de reducerile de preţ; aceştia trec cu uşurinţă de la o marcă la alta în momentul în care li se propune un preţ mai avantajos.

-      Cumpărătorii unei anumite mărci tind să nu-şi schimbe deprinderile de cumpărare ca rezultat al activităţilor de promovare efectuate de către concurenţă.

-      În cazul unei mărci, publicitatea pare a fi capabilă să consolideze   “privilegiile primului venit”.

Există şi dovezi că preţurile promoţionale nu determină o creştere durabilă a volumului de vânzări la o anumită categorie de produse.În mod obişnuit, ele permit realizarea, pe termen scurt, a unui anumit volum de vânzări care însă nu se menţine în timp.Concurenţii care deţin cote mici pe piaţă găsesc că este avantajos să utilizeze promovarea vânzărilor, deoarece ei nu-şi pot permite bugete de reclamă atât de mari ca ale liderilor pieţei. De alfel, ei nu pot obţine spaţiu pe rafturile magazinelor dacă nu oferă unele facilităţi comerciale şi nici nu-i pot face pe consumatori să încerce produsele lor dacă nu le propun stimulente.Concurenţa în domeniul preţurilor este utilizată adesea de către micile mărci care încearcă să-şi sporească cota de piaţă, însă ea este mai puţin eficientă în cazul agenţilor economici care deţin poziţii de frunte pe piaţă pentru o întreagă categorie de produse, agenţi a căror dezvoltare rezidă în extinderea întregii categorii.

Urmarea este că multe firme axate pe comercializarea de bunuri de larg consum au sentimentul că sunt forţate să facă mai multă promovare a vânzărilor decât şi-ar dori.Firmele Kellogg, Kraft, precum şi alţi lideri de piaţă au anunţat că vor pune un accent tot mai mare pe strategia de “împingere “ a produselor pe piaţă şi îşi vor mării bugetele de reclamă.Ei dezavuează utilizarea intensivă a promovării  vânzărilor, deoarece aceasta duce la scăderea fidelităţii faţă de marcă, la creşterea sensibilităţii consumatorilor faţă de preţ, la estomparea imaginii privitoare la calitatea mărcii şi la focalizarea atenţiei agenţilor economici asupra planurilor de marketing pe termen scurt.

Însă Faris şi Quelch contestă aceste afirmaţii.Ei susţin că utilizarea intensivă a promovării  vânzărilor este un simptom nu o cauză a acestor probleme.Ei atrag atenţia asupra unor cauze mai profunde, cum ar fi creşterea mai lentă a populaţiei, emanciparea consumatorilor, supraproducţia industrială, eliminarea eficienţei publicităţii, creşterea puterii comerciale şi marile presiuni care se exercită în cadrul economiei S.U.A. pentru obţinerea de performanţe pe termen scurt.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Referat economie: Promovarea vânzărilor.

Documentul alaturat este strict autentic, el continand directivele NKVD pentru tarile din asa-numitul “lagar socialist”. A fost emis la NKVD la 2 iunie 1947. A fost gasit in Polonia (varianta pe care v-o prezentam), Bulgaria, Germania de Est, Cehoslovacia in diferite arhive, probabil existand cate o varianta pentru fiecare tara ocupata de Armata Rosie. Documentul respectiv referitor la Romania nu a fost dat inca publicitatii. Reproducere dupa revista “Memoria” nr. 8.

DIRECTIVELE DE BAZA ALE NKVD PENTRU TARILE DIN ORBITA SOVIETICA

MOSCOVA 2-6-1947 (STRICT SECRET) K-AA/CC 113. INDICATIA NK/003/47

1. Este interzisa primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor
   contactati de noi ca informatori. intalnirea cu acesti oameni este organizata
   de serviciul special desemnat in acest scop, iar intalnirile pot avea loc doar
   in locuri publice. Informatiile sunt preluate de catre ambasada, prin
   organele serviciilor speciale, in speta cu predarea lor ofiterului nostru cu
   cel mai mare grad in ambasada.
2. Se va urmari ca intre soldatii nostri si populatia civila sa nu se produca
   legaturi de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiterii nostri sa viziteze autohtoni
   la locuintele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldati sa
   stabileasca relatii cu femei din randul bastinaselor. Nu se admite stabilirea
   de relatii intre soldatii nostri si populatia civila, respectiv soldatii autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetatenilor care intretin legaturi neinitiate
   de catre noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu
   interbrigadistii, cu Organizatia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata
   de Acasa si alte asociatii. in acest scop trebuie folosite elementele opozitiei
   militare.
4. La actiunile militare vor lua parte acei soldati care au stat pe teritoriul
   tarii noastre (se are in vedere Uniunea Sovietica n.red. „Memoriei’) inainte
   de a intra in Armata Kosciuzsko (Armata poloneza ce lupta de partea
   Armatei Sovietice pe teritoriul U.R.S.S. n.red. „Memoria”). Se va ajunge la
   distrugerea ei totala.
5. Trebuie realizata in mod accelerat unificarea tuturor partidelor
   intr-un singur partid, avand grija ca toate rolurile cheie sa revina acelor
   oameni care apartin serviciilor noastre secrete.

6.  Unificarea organizatiilor de tineret trebuie facuta rapid. De la
conducatori de organizatii locale in sus, in pozitii de conducere se vor
repartiza oameni desemnati de serviciile noastre speciale.

reconstructie sau nou construite. Canalizarile vechi neracordate si fantanile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

1. Reconstructia obiectivelor industriale si constructia celor noi se va
   face avand in vedere ca materialele reziduale sa fie dirijate in depozitele
   de apa ce ar putea folosi drept rezerve de apa potabila.
2. In orasele reconstruite sau nou construite nu se mai admit in
   locuinte spatii excedentare, care ar putea folosi la adapostirea pe o perioada
   mai lunga a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.
3. intreprinderile proprietate personala, micii meseriasi si micii
   industriasi sa primeasca doar astfel de materii prime si utilaje inferioare si
   depasite care sa impiedice productia de calitate. Pretul acestor marfuri sa
   fie mai mare decat pretul produselor similare ale intreprinderilor de stat.
4. Trebuie extinsa birocratia statului in cel mai inalt grad in toate
   domeniile. Este admisa critica activitatii organelor administrative, insa nu
   se admite nicidecum scaderea numerica a personalului si nici functionarea
   normala a aparatului birocratic.
5. Trebuie avut o mare grija de toate proiectele de fabricatie in
   industria miniera, respectiv in intreprinderile indicate in mod special. A
   se impiedica aprovizionarea buna a pietii interne.
6. Trebuie acordata o atentie deosebita bisericilor. Activitatea
   cultural-educativa trebuie astfel dirijata ca sa rezulte o antipatie generala
   impotriva acestora. E necesar sa fie puse sub observatie tipografiile
   bisericesti, arhivele, continutul predicilor, cantecelor, al educatiei religioase,
   dar si cel al ceremoniilor de inmormantare.
7. Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si
   facultati trebuie sa fie inlaturati profesorii de valoare care se bucura de
   popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti de noi,
   avand un nivel de pregatire slab sau mediocru. Sa se analizeze diferentele
   dintre materii, sa fie redusa cantitatea de material documentar, iar la licee
   sa se opreasca predarea limbilor latina si greaca veche, a filosofiei generale,
   a logicii si geneticii. in manualele de istorie nu trebue amintit care dintre
   domnitori a servit sau a vrut sa serveasca binele tarii. Se va insista pe lacomia
   si rautatea oricarui rege, pe efectul nefast al monarhiei, si pe lupta poporului
   asuprit. in scolile de specialitate trebuie introdusa specialitatea ingusta.
8. Trebuie sa fie initiata organizarea unor actiuni cu caracter artistic
   sau sportiv care sa sarbatoreasca lupta bastinasilor impotriva cotropitorilor
   (exclusiv rusii, indeosebi nemtii) si care sa popularizeze lupta pentru
   socialism.
9. Pe plan local este interzisa aparitia unor opere despre acei bastinasi
   care inainte de revolutie si in perioada celui de-al doilea razboi mondial
   au trait la noi (in U.R.S.S., n.red. „Memoria!’) sau au luptat alaturi de noi
   in timpul razboiului.
10. Daca nu se constituie o organizatie care ar sprijini alianta cu noi,
    dar totodata ar starui asupra controlului activitatii economice a conducerii

oficiale, imediat trebuie pornita impotriva ei o campanie de acuzare a nationalismului si sovinismului. Aceasta trebuie facuta in felul urmator: profanarea monumentelor ce ne apartin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care sa rezulte ponegrirea natiunii si culturii noastre si indoiala fata de intelesul contractelor incheiate cu noi. in munca de propaganda trebuie implicati si bastinasii, folosindu-ne de ura care exista impotriva acelor organizatii.

1. Se va da o atentie deosebita constructiei si reconstructiei drumurilor,
   podurilor, a cailor si retelelor de legatura, indiferent cat de indepartate
   sau inaccesibile ar fi, ca, in cazul in care este nevoie de o interventie armata,
   locul rezistentei sau al concentrarii fortelor reactionare sa fie accesibil din
   toate partile.
2. Trebuie ca reprezentantii opozitiei sa fie inchisi. Se va incerca prin
   toate mijloacele racolarea acelor opozanti care se bucura de stima populatiei
   bastinase. Daca nu cedeaza, trebuie compromisi prin campanie de
   denigrare. inainte ca ei sa se intipareasca in constiinta maselor, trebuie
   lichidati prin asa-numite “intamplari neprevazute” sau inchisi sub acuzatia
   de crima de drept comun. Numai in cazuri cu totul speciale se admit procese
   politice, care vor fi tinute sub acuzatia de “inalta tradare”.
3. Trebuie impiedicata cu orice pret reabilitarea celor condamnati in
   procese politice. Daca aceasta reabilitare devine inevitabila, se admite doar
   cu conditia ca acel caz sa fie considerat o greseala judecatoreasca;’
   condamnatul nu va fi judecat, ci doar gratiat: nu va avea loc reluarea
   procesului, respectiv autorii judecatii gresite nu vor fi convocati.

42.  Se interzice judecarea sau chiar criticarea publica a acelor
conducatori numiti de catre partid, care prin activitatea lor au produs
pierderi sau au trezit nemultumirea angajatilor. In cazuri drastice se
recheama din functie, fiind numiti in pozitii similare sau superioare. La
sfarsit, trebuie pusi in functii de conducere si tinuti in evidenta drept cadre
de rezerva pentru perioada schimbarilor ulterioare.

1. Se aduc la cunostinta publicului procesele acelor persoane cu pozitie
   de conducere (in primul rand din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor
   importante, cadrelor didactice) care sunt invinuite de atitudine impotriva
   poporului, socialismului, industrializarii. E o actiune ce atrage atentia
   maselor populare.
2. Se va cauta ca acei care lucreaza in diferite functii indiferent cat de
   mici, sa fie schimbati si inlocuiti cu muncitori cu cea mai mica pregatire
   profesionala, necalificati.
3. Trebuie ca la facultati sa ajunga cu prioritate sau in mod exclusiv,
   cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesati
   sa se perfectioneze la nivel inalt, ci doar sa obtina o diploma.

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Lagarul socialist: DIRECTIVELE DE BAZA ALE NKVD PENTRU TARILE DIN ORBITA SOVIETICA.

Studentii pe net au cautat:

Recomanda

Intra pe Portalul Studentesc Student pe net pentru a vedea mai multe articole ca Afirmarea constiintei nationale in Transilvania la sfarsitul sec XVIII.