Islamul este un cuvânt arab şi înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauză că se bazează pe o deplină supunere faţă de Allah i se spune islam.
Oricine poate constata că universul în care vieţuim se întemeiază pe o rânduială, pe o ordine. Există nişte legi şi interacţiuni între toate unităţile care alcătuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan uriaş, care are o organizare perfectă şi grandioasă. Soarele, Luna stelele şi toate celelalte corpuri cereşti sunt dispuse în univers, într-un sistem extraordinar de bine pus la punct. Ele acţionează conform unor legi imuabile şi evoluează în nişte coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la cursul lor. Pământul se roteşte în jurul axei sale şi în evoluţia sa în jurul Soarelui urmează, cu cea mai mare stricteţe, drumul prestabilit. Tot aşa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mişcare permanentă, până la uriaşele galaxii, pururea acţionează conform unor legi ale lor. Materia, energia şi viaţa, în totalitatea ei, îşi urmează propriile lor legi şi evoluează, se transformă, trăiesc şi mor tot sub înrâurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se menţine, supunându-se unor legi prestabilite şi fiecare component depinde de aceste legi.
Această lege puternică şi atotcuprinzătoare, care guvernează asupra a tot ce intră în alcătuirea acestui univers, începând cu cele mai fine particule şi terminând cu uriaşele galaxii, este legea lui Allah, creatorul şi suveranul acestui univers. Toate fiinţele se supun legii lui Allah şi de aceea toată lumea este legată de religia islamică. Pentru că islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers voinţei lui Allah. În această accepţiune a sensului cuvântului islam, şi Soarele, şi Luna, şi toate celelalte corpuri cereşti sunt “musulmani”. Aceeaşi situaţie este valabilă pentru aer, apă, temperatură, pietre, copaci şi animale.
Pentru că tot ce există în lume se supune voinţei lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuieşte acest univers este “musulman”. Chiar şi cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în altceva decât în Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atât timp cât el există fizic. Pentru că începând cu stadiul embrionar şi până la inevitabila moarte şi mai departe până ce se transformă în praf şi pulbere, fiecare celulă, fiecare organ al corpului uman urmează, implacabil, drumul prevestit de voinţa lui Allah. Chiar şi limba care cu ştire sau fără ştire îl reneagă pe Allah sau care declară credinţă faţă de alţi zei, natural, este tot musulmană. Cel care se închină la alţi zei, în mod firesc, este tot musulman. Acea inimă care nutreşte dragoste şi stimă, nu faţă de Allah, ci faţă de alţi zei, prin simţuri este tot musulman. Toate acestea se supun voinţei divine. Funcţiile şi activităţile lor sunt conforme cu sentimentele acestei voinţe divine.
Aceasta este, pe scurt, situaţia omului şi a universului. Şi acum să analizăm lucrurile după un alt punct de vedere.
Omul, după existenţa sa şi după acţiunile sale a fost creat pe două planuri diferite. Primul plan presupune că a fost în întregime programat, determinat de către voinţa divină. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mişcare, depinzând cu cea mai mare străşnicie de această voinţă. Şi în nici un fel nu o poate evita. Asemenea celorlalte fiinţe, şi el este în întregime sub imperiul legilor naturii şi este obligat să se supună acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai există şi planul omului, altfel spus, domeniul acţiunilor omului. Omul este înzestrat cu minte şi judecată. El posedă capacitatea de raţionament şi judecată, de alegere şi refuz, de asimilare şi negare. Este liber să-şi aleagă modul de viaţă care îi convine. Poate să aibă convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate să accepte un mod de viaţă care îi convine şi poate să-şi adapteze existenţa după o ideologie care o consideră nimerită. Poate să dispună de principiile după care va acţiona sau poate adopta unele principii elaborate de către alţii. Omul este înzestrat cu o voinţă liberă şi el poate să aleagă liber direcţia în care să acţioneze. În opoziţie cu alte fiinţe, pe acest plan secund, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire, alegere şi acţiune.
Amândouă aceste planuri formează o unitate în diversitate, în opoziţie cu altele.
Conform primului plan, omul, aidoma altor fiinţe este musulman, încă din naştere, este supus voinţei lui Allah, pentru că aşa îi este predestinat, în timp ce pe planul secund există libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. În direcţia aceasta i se recunoaşte libertatea de alegere. Oamenii se împart în două grupuri. După felul cum se folosesc de această libertate de alegere, în credincioşi musulmani şi în nemusulmani (chiafiri). Este un musulman adevărat acela care îl recunoaşte pe Creatorul său, care îl acceptă drept judecător suprem, care se supune sincer, corect şi cinstit voinţei şi poruncilor Lui şi care în viaţa personală şi socială se conduce după principii unanim recunoscute. O dată cu alegerea liberă a căii supunerii conştiente faţă deAllah, el de fapt va atinge maturitatea în islam.
Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o făptură; el se găseşte acum într-o lume resacralizată prin revelaţia acordată de Dumnezeu ultimului său Profet. Orice act – fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplu fapt că este săvârşit prin graţia lui Dumnezeu, se află sub jurisdicţia lui. Nimic nu este liber în lume, în afara lui Dumnezeu. Doar Allah este atotmilostiv şi Profetul lui a revelat o religie mult mai simplă decât cele două monoteisme precedente. Islamul nu constituie o biserică şi el nu are un sacerdoţiu. Cultul poate fi săvârşit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un sanctuar. Viaţa religioasă este reglementată de instituţii care sunt în acelaşi timp norme juridice, în special cei cinci “Stâlpi ai Credinţei”. Cel mai important “Stâlp”este salāt, cultul rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice; al doilea este zakāt sau pomana legiuită; al treilea, şawm, desemneazâ postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan; al patrulea este pelerinajul (hağğ) şi al cincilea cuprinde “profesiunea de credinţă” (śahādat), adică repetarea formulei: “Nu există alt dumnezeu în afara lui Allah şi Mohammad este trimisul său”.

DREPTUL ISLAMIC

Conceptul de “drept islamic” (şaria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult mai largă, extinzându-se şi în domeniul prescripţiilor etice, de comportare socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual religios. Şaria nu este legea reală, ci legea ideală; “semnificaţia cuvântului nu se limitează la lege, la drept, ci adeseori este mai amplă, apropiindu-se de sensul de “revelaţie”. Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescripţii, este stabilit în primul rând în textul Coranului; a fost completat pe baza tradiţiilor hadit, iar în perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat şi enunţat în principiile de jurisprudenţă ale diferitelor şcoli de drept (azi aceste şcoli sunt în număr de patru).
Fără a avea la bază o concepţie juridică organică, fără o riguroasă sistematizare şi fără a fi în mod uniform în toate ţările Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme, enunţuri şi prevederi în materie penală, de organizare a vieţii de familie, a dreptului de proprietate şi a tranzacţiilor comerciale.
Codul penal nu avea la bază o concepţie de ansamblu, ci cuprindea fie reglementări bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric şi în funcţie de împrejurări. De pildă, rebeliunea şi orice act care tulbura ordinea publică puteau fi pedepsite în mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore erau lăsate la aprecierea judecătorului, a prefectului poliţiei sau a muhtasibului. Omuciderea sau rănirea voluntară dădeau familiei victimei dreptul la răzbunare, conform “legii talionului” (dintotdeauna funcţionând în Arabia, şi admisă de Coran, II, 173), dar – spre deosebire de obiceiul consacrat în societatea arabă preislamică – vendeta putea lovi numai pe cel vinovat, nu şi pe orice membru al familiei sau tribului său. Pe de altă parte, actul de răzbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic căuta să înlocuiască vendeta prin plata unui preţ de răscumpărare (diya) – dar numai pentru primul omor, nu şi în cazul de recidivă; căci Coranul recomanda să faci binele în locul răului (XXIII, 98; XLI, 34), promiţând celui ce iartă fericirea raiului (II, 128).
Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu excepţia sclavilor), – bărbaţi sau femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de prescripţii însă îi limitau exercitarea efectivă. Astfel erau dispoziţiile formulate extrem de minuţios care reglementau condiţiile moştenirii şi care vizau în mod special protejarea femeilor şi a anumitor categorii de moştenitori. În orice caz, testatorul nu putea dispune liber prin testament decât de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise şi detaliate partajări. Orice testament – şi orice act de proprietate – trebuia să fie încheiat în prezenţa a doi martori. O prevedere, probabil de origine persană: furtul se pedepsea cu tăierea mâinii drepte; iar tâlhăria, cu moartea (Coran, V, 42). Împrumutul cu dobândă este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile coranice (II, 276). O inovaţie juridică cu totul originală o constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care să servească drept sursă de întreţinere a unei fundaţii pioase, filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publică, administrată de cadiu, – şi ale cărei venituri rămâneau, pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului.
Şi tranzacţiile comerciale erau foarte riguros reglementate, căci prescripţiile religioase islamice impuneau o corectitudine desăvârşită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuiau specificate, clar şi exact, natura şi starea obiectului vândut. Legea islamică nu intervenea direct în viaţa economică, în stabilirea sau în controlul preţurilor, – dar interzicea acapararea mărfurilor în scop de speculă.


 
CE ESTE ISLAMUL? - referat religie




Daca ti-a placut acest articol nu uita sa te abonezi la feedul RSS!

0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*