Iluzia este, în sens general, distorsiunea realităţii. În cele ce urmează vom analiza  iluzia din acest punct de vedere, punând accentul pe modalităţile de comunicare, efectele iluziei asupra omului

Imaginea este prin definitie iluzie, deoarece este o transpunere a realităţii.

Pentru vechii greci, iluzia are o semnificaţie metafizica, desemnând aparenţa neadevarata a lumii. In filosofia indiana, Maha Maya este Marea Iluzie – si reprezintă viata in toate manifestarile ei fizice si senzoriale. Dar dat fiind că singurul mod in care putem comunica cu exteriorul este pe baza simturilor, Dumnezeu comunica cu omul (aşa cum afirma indienii) tot prin intermediul iluziilor(1)

(1) într-una din povestirile Vedelor, Indra, şeful zeilor, doreşte să-şi facă un palat. Văzând cum se inalţă clădirea, orgoliul lui Indra creşte şi începe să ceară arhitectului să facă palatul tot mai mare. Îngrozit, arhitectul cere ajutorul lui Brahma (Dumnezeu in forma sa de Creator). acesta iese în calea lui Indra mai întâi sub forma unui bătrânel, iar apoi sub forma unui copil, reuşind să-l potolească pe Indra. Deci şi între zei, comunicarea s-a făcut tot prin Maha Maya.

. Rămâne o chestiune de discernământ în a face diferenţa intre iluzia „iluzie” şi adevărul transmis prin iluzie.

În acelaşi fel, imaginea (Maya) este un mod de comunicare incifrat care poate să aibă încifrat în ea un adevăr sau un neadevăr.

Brâncuşi afirmă că imaginea este incifrată. Masa tăcerii – inspirată din mobilierul ţărănesc are în vedere ca punct de plecare un gest simplu şi firesc – acela al ritualului de satisfacere a foamei biologice (aceasta este iluzia). Înţelesul ascuns şi plin de semnificaţie este acela al mesei reculegerii şi a recunoştinţei, a regasirii de sine.

În cazul operei de artă – imaginea este imobilă şi disponibilă, se supune ritmului de observaţie al spectatorului şi permite acestuia să-şi extindă meditaţia atât cât doreşte, are mai multă libertate, se poate „controla” pe sine.

Arta, cu cât îşi depăşeşte limitele, introducând noi dimensiuni (de exemplu filmul, televiziunea au a 4-a dimensiune –  timpul) introduce noi limite şi resrtângând libertăţile receptorului. Mass-media crează o lume paralelă a iluziilor, în care aparent omul poate gasi tot ce îşi doreşte, dar care îi distrug lent simţul realităţii, responsabilităţile zilnice şi bucuria.

Filmele cu violenţă excesivă ajută la defularea controlată a dorinţelor noastre animalice, după psihologiaFreudiană a autodistrugerii prin refulare. Dar aceste dorinţe false şi false nevoi sunt create tot de iluzia Mass-mediei. Acest cult al violenţei şi al morţii repetat mecanic de mii de ori, nu numai că va creşte gradul de violenţă în atitudinea oamenilor, dar va induce şi o indiferenţă a oamenilor în această privinţă. Această lipsă de teamă de moarte, care nu are nimic în comun cu atitudinea plină de înţelepciune a celor mai în vîrstă, este alarmantă atunci când se manifestă la tineri şi la copii.

 

Societatea de consum este ultimul tip de manipulare a maselor inventat de omul modern. Dar pentru a crea o asemenea societate şi apoi pentru a o stăpâni este nevoie de o relaţie de subordonare, aşa cum într-un imperiu există relaţia dintre stăpân şi supus. Această relaţie poate fi impusă, limitând libertatea într-un mod forţat – dar atunci există riscul intâmpinării unei opoziţii şi chiar a distrugerii, mai devreme sau mai târziu, a invadatorului. Eficienţa invaziei este cu atât mai mare cu cât cel invadat îşi dă seama mai târziu că este invadat.

 

America a fost locul cel mai fertil pentru dezvoltarea acestei societăţi, pentru că pe fondul unei culturi aproape inexistente s-au putut naşte fără dificultate “culturi” iluzorii – „Coca Cola” sau “Mc Donalds”. Odată născute aceste culturi, expresii vii ale asa-zis-ului “American Dream” au început să atragă după ele altele şi altele, toate având în comun profitul.

Noua artă a acestor timpuri este reclama, designul industrial – armele acestor imperii ale profitului în continua lor expansiune.

Pe fondul acestei societăţi de consum apare POSTMODERNISMUL care exprimă cel mai exact starea societăţii din acel moment: omul şi-a pierdut orice idee despre scopul său în viaţă, este desprins astfel de contextul lumii în care trăieşte, şi atunci nu mai are nici un reper. Benjamin afirma că psihicul omenesc este un mecanism organic care se adaptează la mediul exterior. El are o nevoie instinctuală de a găsi similarităţi în mediul extern şi, acolo unde nu există,să se adapteze, creând în interiorul lui replici ale exteriorului. Astfel, oamenii dezvoltă reflexe şi răspunsuri care să se potrivească  celor din mediul exterior.

 

Receptorul este supus unui hipnotism latent – nu se mai poate controla şi nu mai este in stare să reflecteze, să discearnă.

Se pot transpune regulile lui Taylor referitoare la acţiune (legile maşinii) – „identitate, repetiţie, rapiditate” – publicitatea le respectă cu stricteţe.

Publicitatea reprezintă dictatura imaginii – receptorul nu poate alege, este îndopat cu imagini

 

Noua cultură a postmodernismului se armonizează perfect cu societatea de consum, fiind, de fapt, produsul acesteia. Ea apreciază doar membrana exterioară a obiectului, fapt care exprimă cel mai bine superficialitatea înţelegerii lumii şi vieţii. Un astfel de om, care nu mai este interesat de conţinut sau înţeles, este o masină perfectă pentru consum, şi atâta timp cât va avea ce consuma şi de unde alege – va ramâne o maşina uşor de manevrat şi care nu va crea probleme. Insă cu cât mai subtilă este relaţia dintre producător şi consumator, cu atât aceasta poate mai uşor să scape neobservată, manipularea fiind mai eficientă şi “drogul” reclamei fiind înghiţit mai uşor.

 

Putem compara realitatea cu filmul “Martix” – luat ca o metaforă în care societatea maşinilor care exploatează creierul uman sunt producatorii, iar programul “Matrix” uriaşa cantitate de reclame şi de informaţii pe care o înghiţim zilnic in faţa televizorului. La fel ca programul “Matrix”, reclama ne arată ceva care ne place sa vedem sau sa auzim, imprimându-ne însa pe creier un mesaj prin care vom fi folosiţi. “Reclama se va repeta până când individul va cumpăra produsul, fără să mai gândească, dintr-un reflex condiţionat” (Fr. Brune – Fericirea ca obligaţie). Deci individul, va cumpăra produsele golit de dorintă, manipulat de reclamă. Distrugerea şi pierderea sistemului sănătos de valori va conduce la o atitudine care glorifică reclama (“Learning from Las Vegas” – Robert Venturi, Denise Scott-Brown şi Steven Izenour).

Am putea spune că, spre deosebire de film, în lumea reală, omul dispune de liberul arbitru, dar având în vedere distrugerea sistemului de valori de catre societatea postmodernistă, şi aspectul seducător al reclamei , puţini sunt cei care pot să discearnă şi să reziste tentaţiei.

 

Şi tocmai arhitectul, care prin activitatea sa modelatoare, ar trebui să raspundă nevoilor elementare fiziologice , psihologice si spirituale ale individului şi să vindece astfel o societate bolnavă de “Pop Art”, “Coca Cola” şi seriale de televiziune, reduce arhitectura la o membrană, golind-o astfel de sensuri.

Astfel, arhitecţi ca Lebeus Woods, animat parcă de ideile despre război ale artiştilor futurişti, sau de lozinca nazistă “Fiat ars – pereat mundus”, privesc distrugerile de după bombardamentele suferite de oraşul Sarajevo, ca de un mare potenţial creator. Prin arhitectura pe care o propune, sub pretextul înşelător al păstrării istoriei “vii”, Woods estetizează distrugerea, şi, prin estetizare, o aduce în sfera “normalului”. El consideră moartea şi distrugerile din Sarajevo ca pe o experienţă profund estetică. Ce concluzie putem trage? Şi alţi “artişti” pot înfăptui asemenea “opere de artă” – poate uneori mai complexe şi mai interesante.

 

Intr-o atitudine asemănătoare, arhitectul Daniel Liebeskind critică americanizarea Berlinului datorită amestecului de stiluri in reabilitarea urbană a Postdamer Platz. „Oraşul nu este ceva care poti sa-l comperi într-un magazin, ca un frigider, maşină de spălat sau computer.” Dar imaginându-ne cum ar fi arătat Postdamer Platz proiectat de Liebeskind – o lume a fanteziei plina de structuri in zig-zag sarbatorind diviziunile şi golurile lăsate de Războiul Rece, şi lăsând neatinse străzile distruse într – „un kilometru de sălbăticiune în care totul…” spune Liebeskind, „rămâne aşa cum este.”

 

La polul opus acestei atitudini al slăvirii reclamei şi supraproducţiei, în spaţiul suprapopulat şi suprasaturat al Japoniei, arhitectul Tadao Ando întoarce spatele zgomotului progresului intercalând între om şi societate ziduri opace de beton. Este reacţia firească a omului care încearcă să se regăsească pe sine, să regăsească linistea şi natura. Pe zidurile aparent inerte ale arhitecturii sale, este redescoperită lumina cu jocurile de umbre, cu reflexia jocului vântului printre frunzele copacilor.

 

Însă, îndepartăndu-se de societate, omul cade într-un fel de autism, devenind astfel victima propriului sistem de apărare.

Pentru a putea elimina eroarea  şi pentru a putea discerne ce e bine şi ce e rău trebuie să ne regăsim pe noi înşine.

 


 
Referat economie Societatea de supraproductie




Daca ti-a placut acest articol nu uita sa te abonezi la feedul RSS!

Tags:
0 Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*