Oamenilor nu le place prea mult sa vorbeasca despre greutatile si suferintele care le-au marcat trecutul. Mai mult, sa-si reaminteasca si sa treaca in revista relatiile pe care le-au avut cu proprii parinti este un fenomen care ii deconcerteaza total. Ei stiu ca sentimentele asociate trecutului sunt in general dureroase.
In mod special, la persoanele cu tulburari alimentare (anorexie sau bulimie), la cele dependente de alcool sau narcomane, vulnerabilitatea provine, de multe ori, din dependenta fata de parinti. Aceste persoane au trait intr-un climat afectiv care a fost ori prea rigid, inchizitional, sau, dimpotriva, indiferent pana la abandon. Astfel, copilului i-a lipsit “liberatatea protejata”, care i-ar fi permis o dezvoltare armonioasa. Iata de ce trecutul pare infricosator – acesta a reprezentat o lupta pentru supravietuire. Si chiar daca lupta s-a terminat (fostul copil a devenit adult), aceasta s-a incheiat cu un sentiment de disperare, de adanca tristete.
Uneori, aceasta tristete iese la suprafata, persoana o constientizeaza si astfel ni se prezinta –paradoxal- un caz fericit. Alteori, ea ramane ascunsa adanc si se face cunoscuta doar cand persoana intreprinde o terapie care a inceput sa progreseze.
De altfel, disperarea este cea care te poate determina cel mai usor sa te prezinti la terapie, pentru ca aceasta iti sopteste neincetat: “Nu te mai poti descurca singur!”. Si, ca si cum dezorientarea, confuzia, impresia ca esti blocat nu ar fi suficiente, cand disperarea este profunda, mai pot apare si ganduri si impulsuri suicidare. Asa se explica de ce disperarea este un sentiment terifiant si de ce unii incearca sa fuga de aceasta, nerecunoscand-o!
Alte postari citite chiar acum:
Este oare, insa, posibil sa ai o viata noua si fericita, in momentul in care fugi mereu in viitor, fara sa faci doliul durerilor care vin din trecut, fara sa le plangi? Este oare posibil sa te inchizi in suferinta, si totusi sa ai parte de fericire? Desi pare trist, raspunsul este unul singur – NU! NU PUTEM face sa dispara un sentiment pe care il ignoram sau negam, NU PUTEM face sa dispara ploaia care nu ne mai place, doar inchizandu-ne in casa si tragand obloanele! Celor care au descoperit la ei sentimentul de disperare nu le ramane decat un singur lucru de facut – SA IL ACCEPTE!
A-l accepta nu inseamna a face o simpla declaratie, ci a nu mai face efortul de a-l tine sub control, a elibera lacrimile. Da, plansul este un semn de acceptare!
Disperarea e ca o gaura neagra de tristete si amaraciune. Cand ne luptam cu ea si dorim s-o invingem, ne agatam de marginile ei, dar pana la urma obosim. Atunci, acela care tine un regim de slabire, da iama prin frigider… Apoi se plange – “Nu am vointa!”. Insa el confunda lipsa vointei cu oboseala, cu tensiunea acumulata in surplus. Simplul fapt de a se fi agatat de marginile haului de tristete si amaraciune a necesitat un effort fantastic de vointa, si , atunci cand a aprut oboseala, s-a rostogolit in aceasta prapastie neagra si a devenit deprimat. Energia a fost consumata toata, in lupta. In cazuri grave, imunitatea scade dramatic. Acum e timpul sa isi dea drumul, sa renunte la lupta, sa se lase cazand in prapastie si sa recunoasca ca-l impresoara tristetea si amaraciunea. E timpul lacrimilor care vin din adancul fiintei. Acestea atenueaza sentimentul de disperare, vindeca.
Doar asa vei putea intra in relatie cu disperarea si asculta ceea ce aceasta iti spune: “Am fost un copil singur”, “Nimeni nu m-a inteles”, “Nimeni nu a stiut sa ma asculte”. Este momentul sa te impaci cu aceasta stare de lucruri, sa ceri ajutor calificat, pentru a face fata acestui proces.
Iesirea din tristete ne elibereaza de tensiune, ne netezeste drumul spre gasirea energiei, care ne va permite sa atingem orizonturile noi, dorite.
