REPERE-CADRU DE REDACTARE PENTRU LUCRARI DE LICENTA si DISERTATIE.
Întreaga strategie universitara pentru anul 2011, precum şi pentru perioada 2011 – 2012 este orientată spre îndeplinirea criteriilor de integrare a României în Uniunea Europeană, spre satisfacerea cerinţelor de calitate şi competitivitate europene. In acest sens, programele de finalizare a studiilor universitare si masterale trebuie să motiveze candidaţii pentru asigurarea unui loc de munca şi a unui statut în societate. Subintelegem accepţiunea unanimă că licenta universitara si masterul înseamnă creaţie, iar caracterul de producător de cunoaştere al absolventului şi rolul său în reconstrucţia sistemului naţional de cercetare sunt fundamentale. Contributia originala a absolventului in abordarea temei trebuie sa reprezinte cel putin 50% din lucrarea de licenta si 70% din lucrarea de disertatie.
• Lucrarile vor fi obligatoriu legate.
• Numarul de pagini poate varia in functie de tematica abordata, minim 80 pagini -maxim 170 pagini;
• Lucrarile vor fi obligatoriu procesate computerizat; norma-standard de apreciere a densitatii paginii este de circa 2000 semne tipografice, respectiv 29-30 randuri pe pagina;
• Obligatoriu, lucrarile vor fi redactate cu respectarea semnelor de punctuatie si a normelor ortografice in vigoare (inclusiv a semnelor diacritice); desconsiderarea respectarii acestor norme atrage depunctarea lucrarii sau neacceptarea sustinerii ei;
• Bibliografia se redacteaza in conformitate cu normele uzuale ;
Indiferent de tematica abordata, lucrarea are urmatoarele parti componente:
INTRODUCERE (motivatia alegerii subiectului, stadiul cercetarii in domeniu, baza documentara folosita, eventual punerea in tema asupra subiectului respectiv pana la data sau epoca cu care incepe tratarea propriu-zisa);
CAPITOLELE (minim trei capitole, dar nu mai mult – de la caz la caz- de zece capitole).
INCHEIERE (sinteza a tematicii abordate; concluzii; eventual – propuneri si perspective)
BIBLIOGRAFIE (intocmita potrivit normelor uzuale); in functie de tematica abordata, lucrarea poate fi insotita si de ANEXE
Alte postari citite chiar acum:
In economia notarii lucrarii se includ: originalitatea, capacitatea de sinteza, organizarea stiintifica la nivelul documentar si de apreciere a unui absolvent de invatamant superior, concordanta structurii cu titlul lucrarii, succesiunea logica a capitolelor si subcapitolelor, caracterul unitar al lucrarii si al fiecarui capitol, corectitudinea citarii surselor bibliografice, acuratetea stilistica. Abordarea originala a temei , contributia originala, se pot regasi si in analize de documente, studii de caz, studii comparative in timp si spatiu.
In cazul unei cercetari concrete sau aplicative, se acceptă cvasiunanim urmatoarea schemă-standard (apud Septimiu CHELCEA (2003), CUM SĂ REDACTĂM, Bucureşti: comunicare.ro):
• O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaştere a problemei abordate.
• Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire la tema cercetată.
• Descrierea design-ului şi a modului de desfăşurare a investigaţiei, incluzând toate informaţiile utile pentru verificarea rezultatelor printr-o nouă cercetare.
• Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele studiului.
• O discuţie asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea teoretică a rezultatelor.
INTRODUCEREA, în care se prezintă tema de cercetare, se situeaza problematica în interiorul domeniului disciplinei. Ea trebuie să precizeze aspectele care diferenţiază lucrarea de altele existente, elementele de originalitate, obiectivele lucrării.
In principal, introducerea trebuie să răspundă mai multor întrebări:
• Care este problema studiată?
• Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?
• Ce implicaţii teoretice are studiul realizat şi cum va influenţa el cunoaşterea în domeniu?
• Care sunt enunţurile testate şi cum au fost derivate concluziile?
LITERATURA CONSULTATA
În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimă măsura documentării.
Specialistii au evidentiat o serie de cerinte in domeniul trecerii în revistă a literaturii de specialitate:
• Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante în legătură cu tema care ne preocupă.
• Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultimă oră.
• Să acordăm atenţie detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor proprii.
• Să evaluăm critic materialele consultate şi să arătăm cum le-am analizat.
• Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şi analizele făcute.
• Să fim analitici, evaluativi şi critici faţă de literatura consultată.
• Să orientăm informaţiile obţinute prin trecerea în revistă a literaturii de specialitate.
• Să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritate şi coerenţă procedând sistematic.
Specialistii au atras atenţia si asupra a ceea ce NU trebuie să facem:
• Să omitem lucrările clasice sau relevante din domeniu.
• Să discutăm lucrări depăşite, vechi, neactuale.
• Să scriem incorect numele autorilor sau să greşim datele bibliografice.
• Să utilizăm termeni afectogeni sau concepte fără a le defini.
• Să facem apel la termenii din jargon şi la un limbaj discriminatoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate.
• Să înşirăm idei, fără să le comentăm: o listă nu echivalează cu trecerea în revistă a literaturii problemei.
• Să acceptăm orice punct de vedere sau credinţă ce se regăseşte în literatura consultată.
• Să descriem doar conţinutul lucrărilor citite, fără a-l evalua.
• Să includem informaţii necontrolate, inexacte.
• Să transcriem incorect termenii, în special paronimele.
• Să utilizăm un limbaj pretenţios.
S. Chelcea in lucrarea de referinta, citeaza recomandările din Pubblication Manual (1994, 168-174), conform careia există mai multe modalităţi de a face referinţe bibliografice, cercetătorul având libertatea de a alege între:
• Inserarea numelui autorului/autorilor în naraţiune şi între paranteze a anului de apariţie a lucrării la care se face trimitere.
Exp. Émile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.
• Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât şi a anului de apariţie a lucrării.
Exp. Aşa cum s-a afirmat, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri (Durkheim, 1895)
• Mai rar, se utilizează şi formula includerii în naraţiune atât a numelui autorului, cât şi a anului ediţiei princeps, renunţându-se la paranteze.
Exp. Încă în 1895, Émile Durkheim a cerut ca faptele sociale să fie tratate ca lucruri.
Se recomandă menţionarea doar a numelui autorului, fără menţionarea prenumelui sau a altor determinări (de exemplu, Jr.).
• Când trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lucrării, acest lucru este marcat prin notarea capitolului, a paginii sau a paginilor imediat după anul de apariţie a lucrării consultate, având grijă ca în lista bibliografică de la sfârşitul volumului să menţionăm şi anul apariţiei primei ediţii.
Exp. Întrebându-se ce este un fapt social, Émile Durkheim (1895/1974, cap. I) răspunde: un fapt social are ca note definitorii constrângerea externă şi existenţa lui independent de formele individuale pe care le îmbracă.
• Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este parafrazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lucrare şi se include între ghilimele.
Exp. În concepţia fondatorului sociologiei franceze, sociologia are ca domeniu studiul faptelor sociale, iar “Un fapt social se recunoaşte după puterea de constrângere externă pe care o exercită sau e în stare să o exercite asupra indivizilor” (Durkheim 1895/1974, 65).
• Când citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfârşitul unei şi începutul următoarei) sau când menţionăm un studiu dintr-o revistă, specificăm acest lucru prin trecerea numărului respectivelor pagini, precedate de [pp.].
Exp. “A trata fenomenele sociale ca lucruri înseamnă a le trata în calitatea lor de date, alcătuind punctul de plecare al ştiinţei” (Durkheim 1974, pp. 79-80).
Ca regulă, un citat nu trebuie sa depăşească 28 de rânduri de text, adică o pagină, iar pe o pagină din manuscris se recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte. Se recomandă ca citatele care depăşesc 40 de cuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un singur rând, păstrându-se un spaţiu de mărimea alineatului la dreapta şi la stânga citatului.
Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină, lasă impresia că autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a reuşit sau nu şi-a propus să desprindă ideea din cuvinte. În lucrările de licenţă şi disertatie, citatele care depăşesc 28 de rânduri este bine să fie prezentate în “casetă” (engl. box). Casetele vor fi reunite într-un adaos la lucrare, numit “apendice” (lat. appendix). Nu ar trebui admise disertaţii cu casete dispuse în textul propriu-zis. Ele lasă impresia unui colaj. În lucrările destinate tiparului, casetele pot fi dispuse în interiorul capitolelor, marcându-se faptul că nu aparţin autorului. Vor fi, aşadar, încadrate în chenar, scrise cu corp de literă mai mic sau pe mai multe coloane decât textul original. Casetele vor avea titlu şi vor fi numerotate. Se va alcătui o “listă a casetelor” (engl. list of boxes), ce se va insera după “cuprins” şi, eventual, după “lista tabelelor” şi “lista figurilor”.
• O lucrare citată poate avea mai mulţi autori. Când sunt doi autori, fără excepţie, menţionăm numele amândurora. Dacă lucrarea citată are până la şase autori, regula prevede ca prima dată să fie scrise numele tutoror, iar în celelalte citări să se menţioneze numele primului autor urmat de abrevierea şi alţii = et al. sau şi colab. = şi colaboratorii.
Exp. Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evalua¬tions of Tendencies (Abraham, Bădescu şi Chelcea, 1995) reprezintă o prima încercare de analiză şi diagnoză…
Este de remarcat faptul că între ultimul şi penultimul autor se introduce conjuncţia [şi].
Exp. Dorel Abraham et al. (1995), analizând relaţiile interetnice din România…
• Multe lucrări tiparite au coordonatori. Specificarea acestui lucru se face prin menţionarea după numele lor, între paranteze, a calităţii (coord.), (ed.) sau când sunt mai mulţi (eds.). Dacă grupul de autori depăşeşte numărul de şase, în text nu
vor fi trecute toate numele, ci doar numele primului autor, urmat de abrevierea “şi alţii” sau et alii (prescurtat, ed al.). În lista bibliografică se recomandă însă menţionarea tuturor celor care au contribuit la realizarea studiului, pentru ca
numele lor să poată fi incluse în indexul de nume.
• În redactarea studiului facem uneori trimiteri la institute de cercetare, la organizaţii guvernamentale sau internaţionale. Prima oară când cităm trecem denumirea instituţiei, pentru ca în citările ulterioare să folosim doar iniţialele.
• Se întâmplă, rar, ca textul pe care il cităm să aibă un autor anonim: arătăm aceasta prin cuvântul ,,anonim”, după care facem datarea.
• Întâlnim şi situaţii în care unul şi acelaşi autor a abordat aceeaşi temă la care vrem să ne referim în mai multe lucrări, apărute în ani diferiţi. După numele autorului în paranteză trecem, în ordine cronologică, anii de apariţie a respectivelor contribuţii.
Exp. Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975, 1982, 1986, 1998) a abordat diferite probleme de metodologie a cercetării sociologice empirice.
• Dacă aceeaşi temă a fost abordată de mai mulţi autori, dar la anumite intervale, îi includem într-o singură paranteză, ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele fiecăruia, anul publicării volumului pe care îl avem în vedere.
Exp. Ipoteza ,,sâmburelui de adevăr” al stereotipurilor a fost verificată în numeroase cercetări (Abate şi Berrien, 1967; Mackie, 1973; McCauley şi Stitt, 1978; Schumab, 1966).
• Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu avem acces la o lucrare de referinţă. O găsim citată sau descoperim un citat din ea într-o altă lucrare a altui autor. Riguros şi moral în acelaşi timp este să recunoaştem că folosim o informaţie “de mâna a doua”, menţionând după numele autorului: “citat de”, “după” sau apud şi notând din ce lucrare am preluat citatul. În lista bibliografică vom trece însă ambele lucrări.
LITERATURA CONSULTATA ÎN SISTEMUL AUTOR-NUMĂR
Prezentăm sistemul autor-număr:
Exp. “În studiile sociologice se poate vorbi de realizarea observaţiei de către o persoană, de către o echipă omogenă şi, în fine, de către o echipă multidisciplinară”.39
____________
39. Traian Herseni, “Metodologia cercetărilor psihosociologice de la Boldeşti”, în Sociologia militans, vol. II, Bucuresti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 36.
În cadrul acestui sistem, referinţele bibliografice sunt numerotate în ordinea în care apar în text. La ”subsolul paginii“ se trece respectivul număr, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare. Este permis ca numerele corespunzătoare citatelor din text, ca şi precizările bibliografice, să nu fie plasate în partea de jos a paginii, ci la sfârşitul capitolului sau chiar în finalul lucrării. Dacă se optează pentru această ultimă variantă, trimiterile bibliografice vor fi nume¬rotate de la 1 la N pentru fiecare capitol şi prezentate astfel la sfârşitul lucrării. Multi specialisti considera insa ca risipă de timp şi de spaţiu reluarea la sfârşitul lucrării a trimiterilor bibliografice de la finele capitolelor. Avantajul plasării trimiterilor bibliografice la subsolul paginii decurge din economia de timp: cititorul află imediat autorul şi lucrarea la care se face referinţă, nu mai trebuie să caute la sfârşitul capitolului sau al întregii lucrări indicaţia bibliografică.
Important este ca referinţele bibliografice să fie clare, să ofere toate detaliile de identificare, să fie uniforme, adică să se citeze în acelaşi fel pe tot parcursul lucrării, să fie corecte, ceea ce presupune respectarea structurii citatului.
Uneori, în lucrările de licenţă se fac trimiteri la studii publicate în revistele de specialitate de la începutul secolului trecut, ca şi cum ar fi fost consultate direct. Numai că unele din colecţiile revistelor citate nici nu se găsesc în ţară sau se păstrează la fondul cărţilor rare ale bibliotecilor centrale, la care studenţii cu greu au acces. O astfel de strategie nu constituie deloc o subtilitate; este un truc ce nu-i poate impresiona decât pe neaveniţii din domeniu. Corect este să se facă distincţie între lucrările citite, din care s-au extras anumite citate, şi lucrările consultate ce alcătuiesc bibliografia generală sau selectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.
• În bibliografia generală a lucrărilor de licenţă ar merita să fie menţionate şi prelegerile profesorilor, chiar dacă acestea nu au fost tipărite. Se înţelege, numai dacă au legătură cu tema şi numai dacă au sugerat vreo idee sau au transmis informaţii utilizate.
Exp. Chelcea, Septimiu (2000). Psihologia socială. Curs universitar nepublicat, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Bucureşti.
• Când se utilizează informaţii din comunicările prezentate la reuniuni ştiinţifice, conferinţe, simpozioane, întâlnim două situaţii: respectivele comunicări au fost incluse într-un volum editat de instituţia organizatoare şi, a doua situaţie, contribuţiile participanţilor nu au fost (încă) reunite într-o lucrare tipărită. În primul caz se procedează ca şi când materialul ar fi apărut într-o carte. În al doilea caz se menţionează numele autorilor, titlul comunicării ştiinţifice şi data desfăşurării simpozionului (anul, luna, ziua sau zilele). În continuare, se trece numele moderatorului şi denumirea secţiunii în care a fost susţinută verbal comunicarea, precum şi tema simpo-zionului şi locul de desfăşurare.
Exp. Constantinescu, Cornel. (1999, decembrie). Tradiţia cercetărilor sociologice în judeţul Argeş. În Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de la cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Simpozion, Universitatea din Piteşti.
• Când ne referim la o comunicare ştiinţifică prezentată ca poster (afişată), trebuie să facem această precizare.
Exp. Chelcea, Septimiu. (1992, septembrie). Atitudinile etnice ale românilor. Prezentare poster la Conferinţa Naţională de Psihologie. Universitatea Bucureşti.
Rămâne la latitudinea autorilor să menţioneze sau nu data precisă (luna şi ziua) a manifestării ştiinţifice la care se face trimiterea bibliografică. De obicei, se indică numai luna calendaristică, nu şi ziua sau zilele în care au avut loc simpozionul, conferinţa, sesiunea de comunicări ştiinţifice.
• în fine, pot fi făcute trimiteri bibliografice şi la manuscrisele nepublicate sau în curs de publicare. Acest lucru se va menţiona.
Exp. Chelcea, Septimiu (2003). Oficializarea bârfei, calomniei şi delaţiunii în comunism. Manuscris nepublicat.
În practica redactării lucrărilor ştiinţifice apar mereu probleme noi. Astfel, pentru trimiterile bibliografice la media electronică, cu privire la modul de citare a informaţiilor, se considera necesar să se specifice toate elementele de refe¬rinţă pentru informaţiile online.
Exp. Autor, I. (data). Titlul articolului. Numele revistei [online], XX. Locul de regăsire: adresa (Available: Specify path).
• Când se folosesc baze de date electronice, se vor menţiona: numele autorilor principali (coordonatorii cercetărilor), data publicării materialului, titlul cercetării, datele de identificare a sursei electronice, inclusiv anul stocării materialului în com¬puter, numele producătorului, instituţia producătoare, locali¬tatea şi numele distribuitorului.
• Pentru rezumatele de pe CD-ROM se specifică: numele auto¬rului, data, titlul articolului, apoi între paranteze drepte men¬ţiune CD-ROM, titlul revistei, numărul revistei, paginile între care se află articolul şi precizarea numărului de regăsire a
informaţiei.
• În cazul paginilor Web se menţionează: metoda de prelucrare, numele „gazdei” (engl. host) şi al dosarului (engl. file) şi data vizitării.
Literatura consultată în vederea scrierii unui articol ştiinţific, a unei teze de doctorat sau a unei lucrări de licenţă, disertatie îl califică pe autor; modul de utilizare a ei îl poate descalifica.
DESCRIEREA DESIGN-ULUI CERCETĂRII
În ceea ce priveşte rapoartele de anchetă, se consideră valabile Recomandările privind pregătirea rapoartelor de anchete selective, publicate de Oficiul statistic al Naţiunilor Unite în 1950. Se începe cu descrierea generală a anchetei (a. enunţarea scopurilor anchetei; b. descrierea materialului cuprins; c. natura informaţiei colectate; d. metodele de colectare a datelor; e. metoda de eşantionare; f. repetarea anchetei, dacă este cazul; g. data începerii şi durata anchetei; h. exactitatea; i. costul; j. evaluarea anchetei în funcţie de atingerea obiectivelor; k. responsabilitatea asupra datelor; 1. referinţele la respectiva anchetă). Se precizează apoi metoda de selectare a unităţilor din eşantion şi se descrie personalul (număr, calificare, pregătire specială pentru uniformizarea colectării datelor, verificarea corectitudinii culegerii datelor, expunerea modalităţilor de verificare a exactităţii datelor primare) şi echipamentul utilizat pentru înregistrarea datelor de teren. Analiza statistică şi procedeele de calcul trebuie prezentate pe larg. O atenţie specială se va acorda preciziei anchetei, indicându-se: a. erorile de eşantionare; b. gradul concordanţei realizate de investi¬gatori independenţi care tratează acelaşi material; c. alte erori decât cele de eşantionare; d. precizia, completitudinea şi adecvarea ca¬drului; e. comparaţia cu alte surse de informaţie; f. eficienţa cer¬cetării; g. observaţiile critice vizând tehnicile şi procedeele anchetei. Raportul de anchetă se va încheia cu consideraţii finale.
ANALIZA DATELOR.
Vor fi prezentate datele şi metodele statistice de prelucrare a lor, în cazul abordărilor cantitative, iar în studiile calitative se vor insera în proporţii convenabile răspunsurile persoanelor intervievate, frag¬mente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.
TABELELE
Adesea, datele cercetării sunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea optimă a informaţiilor. Dacă a spune multe în cuvinte puţine este o artă, a concentra informaţia în spaţiul restrâns al unui tabel constituie o ştiinţă. În mod obişnuit, tabelele conţin date cantitative, dar pot fi construite şi tabele necifrice, în care sunt prezentate comparaţii cali¬tative (caracteristici, funcţii etc.). Tabelele de date cantitative sunt de mai multe tipuri.
Orice tabel trebuie să poarte un număr şi un titlu (explicaţie). Numerotarea tabelelor se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în raportul de cercetare, în lucrarea pregătita pentru multiplicare sau în capitolele lucrării, dacă s-au inserat în text mai multe tabele. La numerotarea tabelelor nu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor şi literelor: vom face trimitere la Tabelele 3,4 sau 5, nu la Tabelele 3a, 3b sau 3c. Dacă în Anexele A, B sau C apar tabele, ele vor fi numerotate astfel: Tabelul A1, Tabelul A2, Tabelul A4 ş.a.m.d. Numerotarea (notarea, simbolizarea) tabelelor în lucrările ştiinţifice este reglementată în România prin STAS 8660-82. Conform acestui STAS:
• Numărul tabelului este precedat de cuvântul „Tabelul”.
• Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului.
• Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului.
• Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între paranteze drepte numărul de ordine al lucrării, conform listei bibliografice.
Pe plan internaţional, ca şi la noi în ţară s-a generalizat practica de a se plasa pe acelaşi rând numărul şi titlul tabelului. S-a renunţat aşadar, la modalitatea de a trece „Tabelul nr.” pe un rând şi sub el „Titlul tabelului”. Acesta urmează aceleaşi reguli recomandate pentru intitularea rapoartelor de cercetare şi a capitolelor din lucrare: scurt şi clar. Pentru tabelele centralizatoare şi de contingenţă este bine să se specifice între paranteze numărul de cazuri (N = 327). De asemenea, dacă în text se folosesc abrevieri, ele trebuie trecute în titlul tabelelor între paranteze rotunde, explicându-se semnificaţia lor.
Exp. Locul controlului (LC) şi acceptarea valorilor societăţilor deschise (N = 279).
În sistemul Harvard, preluarea tabelelor din alte lucrări se cere a fi menţionată, indicându-se după titlu, între paranteze rotunde, numele autorului, anul apariţiei lucrării şi pagina la care se află tabelul în lucrarea originală. Aşa cum nu se pune punct după titlul capitolelor sau al subcapitolelor, nici sfârşitul titlului tabelelor nu va fi marcat prin punct. Numărul tabelului va fi despărţit printr-un punct de titlul tabelului sau printr-un spaţiu alb, corespunzător pentru două sau trei semne grafice. Numărul tabelului, precedat de cuvântul „Tabel”, şi titlul tabelului se vor culege, printa sau multiplica folosind aceeaşi literă (mărime, tip) ca în întreaga lucrare. Nu se recomandă literele cursive (italice) sau bold nici pentru numărul, nici pentru titlul tabelului. Pentru economisirea spaţiului tipografic se admite scrierea tabelelor, inclusiv a numărului şi titlului, cu un corp de literă mai mic (corp 8 sau petit, de exemplu). „Notele tabelelor” sunt plasate dedesubtul acestora. Trimiterile la tabele se fac prin menţionarea numărului lor (Tabelul 12), nu: a se vedea tabelul de mai jos, de mai sus, de la pagina 32 ş.a.m.d.
FIGURILE.
Orice tip de ilustraţie diferită de tabele (grafice, hărţi, fotografii, desene, schiţe ş.a.) poartă numele de „figură”. Figurile ajută la prezentarea datelor şi rezultatelor cercetării, ca şi la înţelegerea rapidă şi corectă a textului. Chiar dacă figurile nu oferă o informaţie precisă, obligând la estimarea valorilor (fapt pentru care mulţi cercetători optează pentru tabele) şi la completarea informaţiei prin imaginaţie (ca în cazul desenelor şi fotografiilor), introducerea lor în text este bine venită (sparge monotonia prezentării) şi, uneori, absolut necesară (prezentarea printr-o schiţă desenată sau cu ajutorul fotografiei, a aparatelor de laborator, localizarea cartografică, prezentarea fotografică, etc.).
Simplitatea, claritatea şi continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustraţii. Figurile utilizate trebuie să aducă un plus de informaţie, relevând ceea ce este esenţial, nu să dubleze textul. Ele trebuie să fie uşor de perceput şi de înţeles (eliminarea detaliilor, explicarea simbolurilor, diferenţierea liniilor etc.). STAS 8660-82 precizează exigenţele faţă de lucrările ştiinţifice:
• Se numerotează cu cifre arabe.
• Când există o singură figură, aceasta nu se numerotează.
• Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fie pe capitole.
• Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea „Fig.”, se plasează dedesubtul acestora.
• Explicaţia figurii (titlul) este precedată de numărul figurii.
• Când este cazul, după explicaţia figurii se trece între paran¬teze drepte numărul lucrării, conform listei bibliografice, din care figura a fost preluată.
Precizam că:
• In „sistemul Harvard”, trimiterea la lucrarea din care a fost preluată o figură se face prin indicarea între paranteze rotunde a numelui autorului, a anului de apariţie a lucrării şi a paginii de unde a fost extrasă respectiva figură.
• La numerotarea şi explicaţia figurilor se utilizează de regulă aceeaşi literă (tip, mărime) ca şi în cadrul textului lucrării.
• Între numărul figurii şi explicaţia ei se pune punct sau se lasă un spaţiu alb, corespunzător unui număr de două-trei semne tipografice.
• La sfârşitul explicaţiei figurilor nu se pune punct.
„Graficele” de toate tipurile sunt nelipsite din textele ştiinţifice. Cu ajutorul graficelor putem exprima foarte sugestiv anumite caracte¬ristici ale datelor (de exemplu, valoarea relativă şi absolută), ca şi relaţiile dintre datele de cercetare (de exemplu, comparaţii sau distri¬buţii). Graficele sunt de mai multe tipuri. Cu ajutorul graficelor li¬niare se poate exprima relaţia dintre două variabile cantitative. Variabila independentă este trecută pe orizontală (axa x), iar variabila dependentă pe verticală (axa y). Valorile liniare (cu intervale de creştere egale sau logaritmice) sunt marcate pe cele două axe.
Graficul va fi însoţit de o legendă care arată semnificaţia simbolurilor. Nu se recomandă men¬ţionarea în clar: „Legendă”. Este suficient să explicăm semnificaţia liniilor sau a barelor din grafice (Figura 2).
Ca şi tabelele, figurile vor fi numerotate cu cifre arabe de la l la N sau pe capitole. Identificarea figurilor citate se face prin referire la numărul lor. În text se va face trimitere la „Figura” sau se va închide între paranteze (vezi Figura X). Înaintea titlului (explicaţiei) figurilor se scrie „Fig.” sau „Figura”. După numărul figurii se pune punct şi se lasă un spaţiu de două-trei semne tipografice până la începutul explicaţiei.
Exp. Aşa cum se arată în figura 8, relaţia dintre…
Relaţia dintre cele două variabile este liniară (Figura 8).
CONCLUZIILE
Practica redactării în domeniul ştiinţelor socioumane nu a impus o regulă strictă în legătură cu separarea concluziilor de discutarea datelor. Sub titlul ,,Concluzii” se pot gasi paragrafe care conţin enunţuri concise despre:
• Stadiul actual al cunoaşterii temei abordate, pe plan mondial şi naţional.
• Punctele de vedere referitoare la problemă.
• Elementele de noutate teoretico-metodologică aduse în studiul efectuat.
• Aplicativitatea rezultatelor.
• Limitele investigaţiei.
• Posibilele direcţii de urmat în cercetările viitoare.
CORECTURA
Înainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare de către comisia de licenţă sau de disertatie, orice lucrare trebuie corectată.
În ce priveşte corectura finală a textului operează regula respectului pentru titlul academic (licenţiat, master) şi pentru instituţia care îl acordă.
FINISAREA LUCRĂRII.
Hârtia şi litera. Paginile manuscrisului trebuie să aibă dimensiuni standard A4 (21×29,7, cm), iar hârtia albă să fie de o calitate cât mai bună. Pentru lucrările de licenţă si de disertatie, care vor fi citite nu numai de către membrii comisiilor, dar şi de alte persoane interesate (există obligativitatea depunerii la bibliotecă si au termen de pastrare nelimitat). Textul va fi imprimat pe acelaşi tip de hârtie (cu acelaşi grad de alb şi aceeaşi grosime) şi pe o singură faţă a colii de hârtie. Litera (typeface sau font, în limba engleză) se recomandă a fi Times New Roman, iar „corpul de literă” (mărimea literei) de 12 puncte. Textul trebuie să fie şi la figurat, şi la propriu „negru pe alb”. Utilizarea altor culori este nerecoman¬dabilă, chiar şi atunci când se doreşte sublinierea unor cuvinte (şi când, în mod greşit, se utilizează culoarea roşie). Sobrietatea conferă distincţie lucrărilor. Există tentaţia la unii studenţi de a utiliza, mai ales pentru titluri, fonturi „excentrice”. Nu este cazul să ne risipim imaginaţia astfel…
Oglinda paginii. Este vorba despre suprafaţa paginii acoperită cu text. Ea rezultă din lăsarea unor margini uniforme sus, jos şi lateral dreapta (marginea din stânga fiind de 4 cm, pentru ca manuscrisul să poată fi legat).
Alineatul. Ne dăm seama de numărul alineatelor dintr-o privire: alineatele nu încep de la marginea stângă a rândului, ci după un spaţiu liber, de aproximativ 0,5 cm. Poate face excepţie de la această regulă primul alineat al fiecărui capitol sau subcapitol. De obicei, într-un text ştiinţific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult de patru, cinci alineate. În fond, alineatul marchează trecerea de la o idee la altă idee. Sunt sărace ideile care pot fi expediate în trei, patru rânduri. Sigur, sunt şi excepţii de la această regulă.Paragraful. De regulă, paragraful se introduce printr-un alineat, dar nu trebuie confundat cu acesta. Ca subdiviziune a unui capitol, para¬graful poate să cuprindă mai multe alineate. Dacă alineatul separă ideile dintr-un text, paragraful ne ajută să distingem tezele, enun¬ţurile cu valoare de generalizare. Un paragraf se poate extinde pe mai multe pagini. Tocmai pentru a nu se confunda paragrafele cu alineatele, în textele moderne s-a renunţat la practica introducerii paragrafelor prin alineate. În prezent, din ce în ce mai mulţi autori încep paragrafele de la marginea stângă a paginii, lăsând un rând alb despărţitor (interliniere dublă). Uneori, ca în textul de faţă, paragra¬fele poartă un titlu, subliniat cu italice. Dacă se respectă regula de dispunere a titlului capitolelor, subcapitolelor şi paragrafelor, nu se mai justifică numerotarea paragrafelor.
