” De doua mii de ani incoace, omul spera, viseaza, crede, intelege mai mult sau mai putin, de foarte putine ori insa realizeaza ca mai trebuie sa se si implice in ceea ce, generic, putem numi existenta; macar in propria existenta, daca nu macar un pic, si in a celorlalti. De cele mai multe ori asistam ca niste simpli spectatori la desfasurarea propriei vieti, coplesiti de tot ceea ce se intampla in jur, de rutina care ne inconjoara, fara sa realizam, cat de putin, ca acesta este de fapt primul pas spre caderea in acel abis fara fund, care este mediocritatea. E de ajuns sa privim mai atent in jurul nostru si exemple vom gasi cu sutele. Se iveste, in mod firesc, intrebarea „de ce?”. Un posibil raspuns ar veni din faptul ca foarte multi oameni nu stiu sau nu au fost invatati sa-si formeze niste prioritati in viata, pe care sa le urmeze in conformitate cu propriul lor mod de a fi. O „prioritate” la moda este aceea de a „face bani”, numita de unii intr-un mod mai sofisticat „realizare socio-profesionala”. Putini insa isi dau seama ca aceasta „relizare profesionala”, daca nu vine din vocatie, nu valoreaza nimic. Poti foarte bine sa fii un bancher renumit, patron al oricator firme, cu vila si familie, iar pe plan uman sa fii un ratat, poate la fel de ratat ca cersetorul din fata bisericii, existenta lui nefiind deloc mai lipsita de sens ca a ta. Pentru ca, cel mai adesea se uita ca o viata decenta este un mijloc, nu un scop in viata. Scopul, fericirea…sunt lucruri pe care le cauti in tine, nu in exterior, in surogate de placere. Iar prioritatile ti le stabilesti in functie de ceea ce reprezinti. E adevarat ca, intr-o societate ca cea in care traim, in care competitivitatea vazuta ca lege a junglei se afirma din ce in ce mai mult, poate conformarea la valorile „majoritatii” este solutia cea mai simpla, in cazul in care nu vrei sa risti sa fii strivit.Iti ramane, nu-i asa, o mare libertate: aceea de a privi cum fiecare clipa care trece mai adauga cate o pietricica la monumentul propriei mediocritati. Si, daca imprejurarile nu te schimba, nu-ti mai trebuie nimic in afara de putin gust pentru a-ti alege hainele si un strop de indiferenta pentru a minti intotdeauna. Acesta este prototipul de om pe care il promoveaza, cu destula generozitate, socieattea noastra…
De aceea, viitorii profesori care vor iesi de pe bancile facultatii vor trebui sa nu uite niciodata, daca nu vor sa devina ei insisi niste ratati cu studii superioare, ca influenta lor asupra acelora cu care vin in contact prin natura meseriei poate fi enorma si ca, probabil, singura speranta pentru ca lumea aceasta sa poata evolua, se afla in mainile sau in sufletul lor. Un profesor trebuie, in primul rand, sa-si invete elevii sa aiba curajul de a fi ei insisi, de a lupta pentru ceea ce reprezinta, de a fi OAMENI, nu niste simpli roboti specializati.
Pentru ca, mediocritatea este o boala greu de vindecat. Si, oricat de sus ai ridica colivia si oricat de mult ar incerca sa se minta, pasarea din ea tot nu va crede ca zboara.” Iuliana Serban
