BALTAGUL
Mihail Sadoveanu
Personaje:
Nechifor Lipan
Vitoria Lipan : soţia lui Nechifor Lipan
Minodora, Gheorghiţă : copiii lor
Daniil Milieş : părinte
Iordan : crâşmar
Stăpâne, stăpâne,
Mai chiamă ş-un câne…

I
“Viaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa.
Munteanului i-i dat să-şi câştige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac punte pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa, ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald, ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul”.
“Avere aveau cât le trebuia: poclăzi în casă, piei de miel în pod; oi în munte. Aveau şi parale strânse într-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi, cu soare mult, aduceau făină de păpuşoi. Uneori se ducea Vitoria singură şi o încărca în desagi pe cinci căluţi. Pe cel din frunte călărea ea bărbăteşte; ceilalţi veneau în urmă cu capetele plecate şi cu frâiele legate de cozile celor dinainte.”
“În noaptea asta, cătră zori, avut cel dintăi semn, în vis, care a împuns-o în inimă şi-a tulburat-o şi mai mult. Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.”

II
“Soarele bătea de cătră amiază de pe ţancul Măgurii. Ridicând ochii şi clipind, Vitoriei i se păru că brazii sunt mai negri decât de obicei. Dar asta era o părere, căci sub soare lunecau pâlcuri de nouri alburii. Vremea era călduţă şi abia adia vântul, aducând în ogradă, ca pe nişte fluturi târzii, cele din urmă frunze de salcie şi de mesteacăn.”
“O clipă mişcarea casei se potoli şi vântul îşi spori zvonul pe deasupra satului. Găinile se suiră pe prispă la adăpost, alungate de cele dintâi stropituri reci. Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.
-Nu vine…şopti cu îngrijorare gospodina.”

III
“-Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. În douăzeci de ani am ajuns eu să-i cunosc drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă.”

IV
Baba Maranda:
“-Lumea-i rea, draga mătuşii, se tângui ea cu jale, făcându-şi gura pungă şi clătinând din cap. Am înţeles despre soţul dumitale, Nechifor Lipan, că a ajuns cu bine în locul acela la Dorna, unde trebuia să cumpere oi de la nişte ciobani. Dar după aceea s-a găsit una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus prag şi nu-l lasă să treacă.”
“Baba trase din brâu cărţi soioase şi rupte la colţuri. Sui pe laviţă măsuţa cu trei picioare, întinse pe ea ştergar şi înşiră iconiţele amestecate cu toate celelalte semne ale bucuriilor şi tristăţilor.
Dădu Vitoriei dama de cupă, ca s-o menească încet deasupra buzelor.
-Vezi, drăguţă, cum ţi s-aleg dumitale lacrimile şi scârba? Şi omul dumitale, craiul de spatii, răsare într-altă parte, într-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsită cea cu ochii verzi, precum am spus.”
“Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas schimbat:
-Dacă va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere care strigă noaptea şi are ochi de om. E mai greu şi-i cu mare primejdie, dar se poate.
-Să moară duşmanca?
Baba încuviinţă, apăsându-şi bărbia în piept. Vitoriei i se bătu inima; cu toate acestea hotărî cu tărie în sine moartea femeii cu ochii verzi.
Se crezu datoare, cătră sfânt şi cătră Dumnezeu, să deie o lămurire:
-Întâi am să fac rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului, zise ea. După aceea am să ţin post negru douăsprezece vineri în şir. Pân-atunci, poate mi se întoarce omul. “

V
“Ea însă se socotea moartă, ca şi omul ei, care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greierului din vatră.”
“-Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ş-un sac de orz pentru cai. Mâni dimineaţă ne ducem la Piatra.”

VI
“După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl mai văzuse, la iarmaroace.[…] Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnul prefect.”
“-Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile şi încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat de la nimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu vine.”
“Drumul acela la Sfânta Ana şi la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată din întuneric. Cum ajunse acasă, îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi şi ieşeau una după alta.”
“Da. După ce trimet jalba, îmi isprăvesc toate câte am de isprăvit şi m-oi duce singură la Dorna. Am şi primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.[…] Iau cu mine şi pe băiet; să am alături o putere bărbătească. Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag, şi sfinţia-ta vei face un bine, să-l blagosloveşti.”

VII
“În zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul ei au închingat caii cei pagi ş-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă, şi Gheorghiţă a adus maică-sa taşca de la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâşmă ş-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Şi când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriţei.”

VIII
“-Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu înţeleg că vrei aşa să mă mângâi, ca un om cu inimă bună. Să ştii dumneata că eu am pornit după semne şi după porunci. Mai ales dacă-i pierit, cată să-l găsesc; căci, viu, se poate întoarce şi singur.”

IX
“-Nu s-a oprit cumva la covălia dumitale, astă-toamnă, un om cu un cal negru ţintat în frunte?
-Ba s-a oprit.
-Şi-ţi aduci aminte cum era îmbrăcat acela om?
-Îmi aduc aminte. Purta căciulă brumărie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi, şi era încălţat cu botfori.
-Acela, moş Pricop, a fost soţul meu.”

X
“Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan, care acuma lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop.”
“-De-acu mă duc, îi lămuri ea, pe drumul acelor oi. Zici că s-au dus tot la vale?
-Da, mă rog.
-Tot la vale, înspre un loc de iernat?
-Da, mă rog. Pe cât i-am înţeles, au apucat pe drumul spre Neagra.
-Cred că m-a ajuta Dumnezeu şi mi-a da miros, să le-adulmec din urmă în urmă.
-Da, mă rog, hm! făcu bătrânelul rămânând singur, ca să se minuneze şi mai mult de asemenea muiere ciudată.”

XI
“Omul îşi aducea tare bine aminte; şi obrazul muntencei se însenină puţintel. Cătră Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, într-adevăr a făcut popas mai la vale, pe toloacă, asemenea turmă cum o prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au mişcat înspre crâşmă, au sosit din urmă şi stăpânii, în număr de trei. Da-da! unul era pe-un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie. Acela a dat poruncă pentru rachiu ş-a cinstit pe ciobani. A cerut o litră deosebită pentru el şi pentru ceilalţi doi tovarăşi.[…] Unul era mai puţintel la trup şi negricios ca mine. Celălalt, mai voinic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales acestuia îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea şi bea. Meşter la vorbă era cel cu căciulă.”
“A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. ”
“A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia îi zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a călăreţilor.”
“În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu i se părea nici greu: căci Calistrat Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori în valea din dreapta ori în valea din stânga.”

XII
“Vitoria s-a uitat şi-a cunoscut pe Calistrat Bogza. L-a cunoscut şi pe cel mărunt şi negricios. Primarul şi notarul, oameni bine hrăniţi şi groşi, erau îmbrăcaţi orăşeneşte.”
Calistrat Bogza afirmă:
“-Ce-aş putea să-ţi spun? zise el săltând din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am înţeles asupra vânzării oilor. I-am numărat paralele. A dat o parte Cuţui, care-i de faţă. Altă parte am dat eu. Ne-am despărţit. Lipan încă arăta grabă mare.”
“-Dumneata vrai să ştii cam multe, râse Calistrat. De unde vrai să ştiu eu chiar în ce loc? Pe cât ţin minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor.”
“-Mă duc, ce să fac? Musai să-l caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumul mare, acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistriţa are să mă îndrepte unde trebuie.”
Vitoria Lipan afirmă în dialogul cu soţia lui Iorgu Vasiliu:
“-Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis.
-Care vorbă?
-Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru noi; poate şi pentru alţii.
-Adevărat cuvânt, bun cuvânt.
Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei.
În vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor şi hotărârilor, mama şi feciorul au lăsat cojoacele cele grele şi o parte din tărhat la hanul lui domnu Iorgu Vasiliu, şi au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa.”
“Vitoria îşi trecu beţişorul în stânga şi întinse spre el mâna dreaptă.
-Lupu!
Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. Totuşi strigase din toate puterile ei lăuntrice.
Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.”

XIII
“-Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a venit la gospodărie lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă cânii de singurătate.[…] Oamenii de casă i-au dat nume Pripas, pe care el l-a înţeles – şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.[…] În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcă ceva. Din cât spunea nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Se ducea poate unde zăcea leşul, într-un loc singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pus omăt, cânele s-a mai liniştit. Tot se mai duce până la colnic. Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cânelui nu-i ca omului. Se vede că a uitat drumul, dacă într-adevăr se ducea până la stăpânul lui mort.”
“Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om.[…] Când coborâ la al doilea pod al văii dinspre Sabasa, cânele se opri şi deveni neliniştit.”
“-Băiete – zise munteanca – leagă-ţi calul de un mesteacăn, cum fac şi eu. Coboară-te în râpă după câne. Şi asară, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lanţug.”
“Având buna încredinţare de ce putea fi acolo, Vitoria îşi adună cu palmele straiul în poala din faţă şi-şi dădu drumul alunecuş pe urma băiatului. Cu tâmplele vâjâind, răzbi în ruptura de mal, în lătratul ascuţit şi întărâtat al cânelui. Gheorghiţă zvâcnea de plâns, cu ochii acoperiţi de cotul drept înălţat la frunte. Oase risipite, cu zgârcurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo.
-Gheorghiţă!
Flăcăul tresări şi se întoarse. Dar ea striga pe celălalt, pe mort. Îngenunchind cu grabă, îi adună ciolanele şi-i deosebi lucrurile. Căpăţâna era spartă de baltag.”

XIV
“Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri.
-Gheorghiţă – hotărâ ea – tu să stai aici, să priveghezi pe tatu-tău. Iar eu mă cobor în grabă la Sabasa, ca să dau de ştire. Vin cu căruţa şi cu domnu Toma, ca să luăm mortul, să-l ducem în sat şi să împlinim cele de cuviinţă.”
“Autorităţile nu s-au putut aduna în râpă decât a treia zi. Vitoria a stat c-un umăr întors, ascultând ce puteau să spună nişte oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan.[…] Jignită a fost munteanca mai ales de faptul că nici unul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o vorbă creştinească pentru sufletul lui Nechifor.”
“Atunci Vitoria s-a crezut datoare să spuie ce ştia. Anume că, după cumpărătura de oi de la Dorna, Nechifor a venit pân-aici cu doi tovarăşi şi prietini, care trăiesc şi acuma peste Stânişoara, la un loc care se chiamă Doi Meri. Acei prietini arată că au cumpărat oile lui Lipan şi i-au numărat banii. După numărătoarea banilor, care s-a făcut sus, Lipan s-a întors, purcegând spre casă. Atunci se vede că cineva, care a fost de faţă ş-a văzut târgul şi banii, s-a luat după el şi l-a lovit. I-a răpit banii oilor. Altfel nu se poate să fie, arăta Vitoria; căci aşa spun acei doi prietini ai mortului, anume Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Deci Lipan nu şi-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în mână. Ucigaşul l-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şi cânele. Însă cânele s-a aflat viu.”

XV
“În Suha, domnul Anastase Balmez şi-a început cercetările lui cu o dibăcie de care se simţea cu drept cuvânt mândru. A poftit la domnia-sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, hotărât să-i asculte cu răbdare şi cu blândeţă.”
“-Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor?
-Nu-l amestec, domnule prefect. Dar noi, muntenii avem obiceiul să facem vânzările cu martori, nu cu hârtii scrise de domnii judecători. Dacă domnia-voastră spuneţi că nu-i martor, eu tac. Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu era nevoie, căci domnu Bogza şi domnu Cuţui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea să ştiţi, oameni buni, că eu n-am venit pentru alta aici decât să vă poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rămas.”
La înmormântarea lui Nechifor Lipan:
“Autorităţile şi gospodarii de la Doi Meri erau de faţă. Bogza umbla despărţit de Cuţui, unul pe o parte a drumului, celălalt pe altă parte. Nu-şi vorbiseră; nu se priviseră. Numai când sătenii au suit din râpă racla şi au potrivit-o în car şi i-au scos capacul, Calistrat Bogza nu s-a putut opri să nu întindă gâtul pe deasupra altor capete, ca să se uite să vadă rămăşiţele mortului.[…] Dacă ar fi cu putinţă să vadă de-aproape în ce stare se află ţeasta. Căci dacă nu se cunoaşte vreo pălitură de unealtă de fier, atunci oricine cu uşurinţă ar putea crede că Lipan, fiind ameţit de băutură, a nimerit, noaptea, cu tot cu cal, în râpă.”

XVI
“-[…] Eu cred aşa, domnu Calistrat, că soţul meu umbla singur la deal pe drumul Stânişoarei şi se gândea la oile lui. Poate se gândea şi la mine. Eu n-am fost de faţă, dar ştiu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă.”
“-Să-ţi spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, vra să zică, la ale lui şi la mine şi umbla la deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor.[…] Unii ar putea zice că venea la vale. Dar eu ştiu mai bine că se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el cânele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şi-şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era vremea în asfinţit. Unii cred că asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am ştiinţa că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinţitul soarelui. Când cel din deal a făcut un semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul şi, păşind ferit cu opincile pe carare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi. Lipan a repezit în sus mânile, nici n-a avut când să ţipe; a căzut cu nasu-n coama calului. Întorcând baltagul, omul s-a opintit cu el în deşertul calului, împingându-l în râpă. Chiar în clipa aceea cânele s-a zvârlit asupra lui. El l-a pălit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresărise de spaimă. Când a fost împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prăvălit şi el. S-a oprit întâi hămăind întărâtat; omul a încercat să-i deie şi lui o pălitură de baltag, dar dulăul s-a ferit în râpă şi s-a dus târâş după stăpân. Asta-i. Cel din urmă a încălicat ş-a grăbit după cel din vârful muntelui, şi s-au dus.”
“-Gheorghiţă – vorbi cu mirare femeia – mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.
Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flăcău, ca să-şi ia arma. Cuţui i se puse în faţă, poprindu-l cu braţele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă mânie. Păli cu pumnul pe Cuţui în frunte şi-l lepădă la pământ. Bătu cu coatele pe cei de aproape şi-i dărâmă şi pe ei. Se zvârli cu capul pe uşa deschisă, mugind. Vitoria fâlfâi cu braţele ca din aripi după el. Într-o clipă fu şi ea în prag, ţipând:
-Gheorghiţă! dă drumul cânelui!”
“Cuţui mormăia:
-N-aveţi să mă asupriţi: n-aveţi să mă ucideţi. Eu spun de bunăvoie. Şi să se ştie că a fost întocmai cum a arătat femeia mortului.”
“Părinte – zise Bogza, gâfâind iar – eu văd că se poate întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie, dar întocmai aşa este.”
“-Iertaţi-mă.
-Poate să trăiască, şopti Vitoria. Stăpânirea facă ce ştie cu el!
-Iartă-mă, femeie! ceru muribundul. M-a suguşat cânele. Mă duc şi eu după Nechifor Lipan şi trebuie să mă ierţi.
-Dumnezeu să te ierte, îi zise Vitoria.”


 
Da ne like pe Facebook




Daca ti-a placut acest articol nu uita sa te abonezi la feedul RSS!

Un portal studentesc actualizat! Impartaseste cu studentii tai pe net o multime de poze, filme, informatii, cursuri si experiente inedite. Distreaza-te pe net cu toti colegii de campus sau camin. Creaza un cont si conecteaza-te in noua retea sociala. Gandit pentru studentii din Romania acest website va ofera resurse deosebite in materie de continut precum si optiuni variate in materie de socializare. Incepeti chiar acum, faceti un cont gratuit.

Student pe net © 2018 - Toate drepturile rezervate.

sau

Log in with your credentials

sau    

Ați uitat datele dvs.?

sau

Create Account