1. INFORMATICA ÎN ECONOMIE

1.1. Obiectul informaticii

Definită iniţial de către Academia Franceză (în 1966), ca fiind
ştiinţa prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a
informaţiei, considerată ca suport al cunoştinţelor umane şi al
comunicărilor în domeniile tehnicii, economice şi sociale”, informatica se
conturează ca activitate practică şi concepţie teoretică, pe măsura
dezvoltării calculatoarelor electronice şi a perfecţionării tehnologiei de
prelucrare a datelor.
Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate
sarcinile dintr-un sistem economico-social privind elaborarea de metode,
tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automată a informaţiei. Din
acest punct de vedere informatica este definită ca fiind ştiinţa care se
ocupă cu studiul şi elaborarea metodelor de prelucrare a informaţiei cu
ajutorul sistemelor automate de calcul.
Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică; ea
apare şi se dezvoltă dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a rezolva
problemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual de
maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două obiective
majore: pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sisteme
informatice performante prin care să se asigure accesul larg la informaţie,
iar pe de altă parte, să asigure utilizarea eficientă a tuturor resurselor
sistemelor de calcul.
Activitatea umană, indiferent sub ce formă se desfăşoară, este
generatoare de informaţii. Cu cât această activitate este mai complexă şi
mai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică tinzând
să frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare astfel un
conflict între creşterea volumului de informaţii şi posibilităţile limitate ale
sistemelor clasice de prelucrare, sisteme ce nu pot furniza informaţii cât
mai rapide, complete şi corecte necesare luării deciziilor. În aceste condiţii,
rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelor
informaţionale şi decizionale, prin asigurarea gestiunii, prelucrării şi
distribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient către utilizatori.
În accepţiunea curentă, informatica cuprinde toate activităţile
legate de proiectarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de prelucrare

automată a datelor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor umane, care
influenţează în mod decisiv fizionomia economiei şi societăţii în general,
prefigurând societatea informatizată de mâine.

1.2. Date şi informaţii

Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă atât pentru
dezvoltarea personalităţii umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi societăţii
democratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu pot
progresa satisfăcător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul
informaţiilor se asigură transferul cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se
asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii.
Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă
generalitate care semnifică o ştire, un mesaj, un semnal, etc. despre
evenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în general despre forme de
manifestare a realităţii care ne înconjoară.
Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintă
comunicarea.
Informaţia apare ca o comunicare despre un anumit aspect al
realităţii obiective.
Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectare
în planul gândirii umane, a legăturilor de cauzalitate privind aspectele
din realitatea ce ne înconjoară.
Din punctul de vedere al informaticii, informaţia este definită de
francezul J. Arsac ca fiind „o formulă scrisă susceptibilă de a aduce o
cunoştinţă”.
Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează,
indiferent de forma pe care o ia (ştire, semnal, comunicare). Se poate
spune deci că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea că nu orice mesaj
este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un
suport real, atunci acesta nu prezintă interes pentru receptor şi deci nu are
caracter de informaţie.
Informaţia primeşte întotdeauna atributul domeniului pe care îl
reflectă. De exemplu, realităţile din domeniul economic se reflectă în
informaţii economice.
Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un
anumit domeniu reprezintă un proces de informare. Informaţiile

dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu,
formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora
reprezintă patrimoniul de cunoştinţe.
Cunoştinţele reprezintă o însumare în timp a tuturor informaţiilor
dobândite într-un anumit domeniu.
Data este forma de reprezentare materială a informaţiei. Datele
reprezintă suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre,
litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date.
Datele reprezintă obiectul prelucrării pentru informatică, materia
primă a acesteia şi numai prin asociere cu realitatea pe care o reflectă, se
poate spune că informatica generează informaţii.
Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitatea
de informaţii pentru o anumită categorie de utilizatori sau rămân simple
date dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică.
În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentru
a desemna date, iar expresia „prelucrarea informaţiilor” înlocuieşte
expresia „prelucrarea datelor”. Se poate considera că datele prelucrate, în
măsura în care afectează în sens pozitiv comportamentul receptorilor
(oameni sau maşini), au calitatea de informaţii.
În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite
din trei puncte de vedere:
– din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul formal
al reprezentării acestora, în sensul că datele care se prelucrează se supun
riguros anumitor reguli de validitate;
– din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia,
înţelesul informaţiei (conţinutul real al informaţiei) ce derivă din datele
prelucrate;
– din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea, adică
măsura în care sunt satisfăcute cerinţele utilizatorilor.
Deşi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal al
informaţiei, în procesul prelucrării datelor nu se poate face abstracţie de
nici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiar
dacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes pragmatic,
acesta nu se poate realiza dacă nu se respectă anumite reguli de sintaxă şi
semnificaţie privind datele supuse prelucrării.
1.3. Sistem economic şi sistem informatic

Conceptul de sistem desemnează un ansamblu de elemente
dependente între ele, formând un tot organizat care pune ordine în gândirea
teoretică sau activitatea practică dintr-un domeniu sau altul.
Sistemul economic defineşte componente şi ansambluri
economice. O firmă, o corporaţie, o ramură a economiei naţionale, sunt
sisteme economice. Însăşi economia naţională sau economia mondială
văzute la nivel global, sunt sisteme economice complexe (macrosisteme).
Un sistem economic reuneşte într-o structură ierarhică, un ansamblu de
elemente considerate subsisteme cu legături reciproce.
Un sistem economic transformă un INPUT, care este reprezentat
de ansamblul factorilor de producţie, într-un OUTPUT, reprezentat de
produsele şi serviciile destinate pieţei sub controlul unei bucle de reglaj –
feedback, asigurată de sistemul de management.
Procesul de transformare este un proces dinamic care face ca
sistemul să evolueze pe o anumită traiectorie descrisă de starea sistemului
În concluzie unui sistem îi sunt caracteristice:
– ansamblul intrărilor;
– ansamblul ieşirilor;
– procesul de transfomare;
– structura sistemului şi starea internă.

transformare
structură -stare
ieşiri
intrări
feedback

Fig. 1.1. Schema de principiu a unui sistem

Noţiunea de sistem economic desemnează un ansamblu de
elemente interdependente, prin intermediul cărora se realizează obiectul
de activitate al unei unităţi economice.
În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem
economic complex, se disting următoarele componente:
– sistemul decizional;
– sistemul operaţional; – sistemul informaţional.
Sistemul decizional este format din ansamblul de specialişti care,
prin metode şi tehnici specifice prognozează şi planifică, decid,
organizează, coordonează, urmăresc şi controlează funcţionarea sistemului
operaţional, cu scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Sistemul operaţional reprezintă ansamblul de resurse umane,
materiale şi financiare precum şi întregul ansamblu organizatoric, tehnic şi
funcţional, care asigură realizarea efectivă a obiectivelor stabilite prin
deciziile transmise de sistemul decizional.
Sistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor,
fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor,
metodelor şi tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea datelor necesare
sistemului decizional.
El asigură legătura între sistemul decizional şi sistemul operaţional
în dublul sens: prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la sistemul
decizional către sistemul operaţional, respectiv prin înregistrarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul operaţional către
sistemul decizional. Sinoptic, structura unui sistem economic este redată
în fig. 1.2.

Resurse informaţii
informaţii bunuri – servicii

informaţii
raportări obiective
decizii
Sistemul
operaţional
Sistemul
decizional
Sistemul informaţional

Fig. 1.2. Schema de principiu a unui sistem economic

Un sistem economic este un sistem viabil. Aceasta presupune că

toate fluxurile de resurse sau tehnologice dintr-un sistem economic au la
bază desfăşurarea unor activităţi umane, implicând pe de o parte o
succesiune de procese şi fluxuri informaţionale, iar pe de altă parte,
conducând la generarea permanentă de noi informaţii şi fluxuri
informaţionale.
Sistemul informaţional asigură gestiunea tuturor informaţiilor
din cadrul unui sistem economic, folosind toate metodele şi procedeele de
care dispune. Informaţiile sunt sesizate şi înregistrate în cadrul unui sistem
economic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care se
numesc posturi de lucru. O secvenţă de mai multe posturi de lucru, logic
înlănţuite, formează un circuit informaţional.
Un post de lucru se individualizează prin următoarele elemente:
– date de intrare;
– timp de staţionare;
– operaţii de prelucrare;
– date de ieşire.
Ansamblul informaţiilor şi deciziilor (caracterizate prin conţinut,
frecvenţă, calitate, volum, formă, suport), necesare desfăşurării unei
anumite activităţi sau operaţii şi care se transmit între două posturi de
lucru, formează un flux informaţional.
Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional există o strânsă
dependenţă în sensul că circuitul informaţional reflectă traseul (drumul) şi
mijlocul care asigură circulaţia unei informaţii de la generarea ei şi până la
arhivare, iar fluxul informaţional reflectă ansamblul informaţiilor
vehiculate, necesare unei anumite activităţi.
Sistemul informaţional cuprinde, într-o concepţie unitară,
circuitele şi fluxurile informaţionale, la care se adaugă metodele şi
tehnicile de prelucrare a informaţiilor.
Sistemul informatic este o componentă a sistemului informaţional
şi anume, acea parte a acestuia care preia şi rezolvă sarcinile de culegere,
prelucrare, transmitere, stocare şi prezentare a datelor, cu ajutorul
sistemelor de calcul.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional,
sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor, metodelor şi
tehnicilor, prin care se asigură prelucrarea automată a datelor.
Resursele sistemului informatic se grupează în următoarele
categorii:
– cadrul organizatoric al activităţii supuse informatizării, deci

activitatea care face obiectul sistemului informatic şi datele
primare vehiculate în cadrul acesteia;
– metodele şi tehnicile de proiectare a sistemului informatic;
– ansamblul de echipamente prin intermediul cărora se realizează
culegerea, verificarea, prelucrarea, memorarea şi transmiterea
datelor, respectiv redarea rezultatelor prelucrării, reunite sub
denumirea generică de HARDWARE;
– sistemul de programe care asigură utilizarea eficientă a
resurselor hardware precum şi rezolvarea unor clase de
probleme specifice unui anumit domeniu, programe reunite sub
denumirea de SOFTWARE;
– baza informaţională;
– ansamblul de resurse umane implicate.
Procesul de prelucrare automată a datelor în cadrul unui sistem
informaţional, reprezintă tocmai procesul prin care datele sunt supuse
operaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare.
Culegerea datelor constă în sesizarea lor la locurile unde sunt
generate şi transpunerea lor pe suporturi adecvate prelucrării automate. La
acest moment datele se numesc date primare.
Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din date
primare în rezultate finale, în urma parcurgerii unei succesiuni de operaţii
impuse de cerinţele utilizatorilor, specificul echipamentelor de calcul şi a
tehnologiei de prelucrare.
Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare de
la sursele generatoare, către sistemele de prelucrare automată cât şi a
rezultatelor prelucrărilor către beneficiari.
Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea (arhivarea) lor
pe suporturi de memorie specifice, în scopul unor consultări şi prelucrări
ulterioare.
Coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevă
preponderenţa utilizării reţelelor de calculatoare ca suport hardware şi a
sistemelor de gestiune a bazelor de date ca suport software, baza de date
fiind nucleul informaţional al oricărui sistem informatic.
Deschiderea largă oferită de Internet face din utilizarea bazelor de
date distribuite pe reţele de calculatoare implementate la nivelul firmei şi
interconectate în reţele mai mari, soluţia cea mai viabilă şi cea mai des
aplicată pentru valorificarea eficientă în procesul de manangement a
performanţelor remarcabile oferite de performanţele PC-urilor de astăzi.

2. COMPONENTE ALE CALCULATOARELOR

2.1. Configuraţia şi arhitectura unui
sistem de calcul

Un sistem electronic de calcul – denumit în mod curent calculator,
reuneşte din punct de vedere fizic şi funcţional două componente de bază:
– componenta hardware;
– componenta software.
Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice,
care compun calculatorul electronic: circuite electrice, componente
electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră în
structura fizică a calculatorului electronic.
Componenta software cuprinde totalitatea programelor,
reprezentând „inteligenţa calculatorului”, prin care se asigură funcţionarea
şi exploatarea sistemului de calcul.
Prin intermediul acestor programe, utilizatorul are posibilitatea de a
comunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi,
primind rezultatele prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultate
sau programe pot fi memorate pentru prelucrări ulterioare.
Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndeplini
următoarele funcţii de bază:
– funcţia de introducere a datelor şi programelor;
– funcţia de prelucrare;
– funcţia de memorare;
– funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor.
Arhitectura unui sistem de calcul defineşte ansamblul integrat de
unităţi funcţionale, în conformitate cu un set de principii şi reguli
standardizate, formând un tot unitar şi având ca scop realizarea funcţiilor
sistemului la un anumit standard de performanţă.
Componentele funcţionale ce formează arhitectura unui sistem de
calcul sunt (fig. 2.1.):
a) unitatea centrală (UC) care cuprinde:
– unitatea de comandă-control (UCC);
– unitatea aritmetico-logică (UAL);
– memoria internă (MI);
b) unităţi de memorie (memoria externă); c) unităţile de intrare-ieşire.

U C

UCC UAL
MI
UNITĂŢI DE
MEMORIE
UNITĂŢI
DE IEŞIRE
UNITĂŢI
DE INTRARE

Fig. 2.1. Arhitectura generală a unui sistem de calcul

Unităţile de intrare, unităţile de ieşire şi unităţile de memorie
externă se mai numesc şi unităţi periferice.
La calculatoarele personale, unitatea standard de intrare este
tastatura, iar unitatea standard de ieşire este monitorul. Hard-discul şi
floppy-discul fac parte din unităţile de memorie externă.
Unitatea aritmetico-logică (UAL) efectuează operaţiile aritmetico-
logice, iar unitatea de comandă-control dirijează şi controlează toate
operaţiile efectuate de calculator. Cele două unităţi alcătuiesc împreună
unitatea centrală de prelucrare (UCP)- denumită şi procesor. Tehnologia
actuală de fabricaţie într-o formă miniaturizată, i-a conferit acestuia
denumirea de microprocesor.
Configuraţia sistemului de calcul desemnează, mulţimea tuturor
componentelor concret asamblate şi conectate pentru a realiza un sistem
de calcul, privite din punct de vedere al caracteristicilor tehnice şi
funcţionale.
Configuraţia oricărui sistem de calcul se înscrie între două limite: o
limită inferioară- numită configuraţie de bază- definită de numărul minim
necesar de componente pentru ca sistemul de calcul să fie operaţional şi o
limită maximă rezultată prin adăugarea de noi componente, până la limita

maximă admisă de unitatea centrală. Între cele două limite se poate realiza
orice altă configuraţie admisă, pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor
utilizatorului.
Configuraţia unui sistem de calcul se poate privi atât din punct de
vedere al structurii externe, cât şi din punct de vedere al structurii interne.
Structura configuraţiei externe este vizibilă utilizatorului,
cuprinzând toate componentele fizice distincte care sunt conectate la
unitatea centrală prin intermediul porturilor şi controllerelor, aşa cum se
observă în figura 2.2).

C C
O MEMORIA O
N I N T E R N A N
T T
R R
O O
L UNITATEA UNITATEA L
L ARITMETICO DE COMANDA L
E LOGICA SI CONTROL E
R R
PRINTER

MONITOR

MODEM MICROFON
MOUSE
HARD
DISC
TASTATURA
CDR FD
Fig. 2.2. Configuraţia unui sistem de calcul

Unitatea centrală este plasată într-o carcasă dreptunghiulară
numită CASE.
În structura configuraţiei externe alături de microprocesor şi
memoria internă amplasate pe o placă de circuite- numită placă de bază, se
regăsesc şi unităţi de memorie externă (hard disc, floppy disc FD, unitatea

de CD ROM – CDR şi sursa de alimentare.
Echipamentele periferice (tastatura, mouse-ul, monitorul,
imprimanta) sunt cuplate la unitatea centrală prin intermediul unor
conectori, la porturi plasate în partea din spate a carcasei.
Structura configuraţiei interne este mai complexă şi are în
vedere toate componentele ce se pot individualiza, atât cele exterioare cât
şi cele din interiorul carcasei calculatorului.
Structura internă este realizată prin asamblarea unui număr variabil
de plăci cu circuite electronice integrate (module de memorie, plăci de
extensie, unităţi CD-ROM, controllere de hard disc şi floppy disc,
conectori, etc.) şi componente fizice compatibile între ele, care îndeplinesc
funcţii precise în cadrul sistemului. Trei dintre aceste componente interne,
placa de bază, microprocesorul şi memoria internă, au rol hotărâtor în
definirea performanţelor întregului sistem de calcul; celelalte componente
se conectează la placa de bază prin adaptoare integrate sau prin intermediul
unor plăci de extensie.

2.2. Placa de bază

Suportul fizic pe care sunt implementate componentele
arhitecturale ale unui PC este constituit din placa de bază a sistemului
(mainboard, motherboard).
Evoluţia continuă şi extinderile arhitecturale au generat o
modificare corespunzătoare a tehnologiei şi logicii plăcilor de bază.

2.2.1. Identificarea componentelor pe o placă de bază

În fig. 2.3. este redată o placă de bază cu magistrală PCI/ISA ca
principal suport pentru microprocesoare Pentium şi AMD.
Pe o astfel de placă se găsesc în principal următoarele componente:
► soclu pentru microprocesor (CPU-Central Processing Unit);
► socluri pentru memoria internă DRAM, alcătuită dintr-un număr
variabil de cip-uri SIMM (Single In line Memory Module) cu 72 de pini
(SIMM1, … SIMM4) şi DIMM (Dual In line Memory Module) cu 168 de
pini (DIMM1, DIMM2), în vederea configurării în funcţie de solicitările
utilizatorului;
► memoria cache şi memoria ROM-BIOS;

12
► adaptoare pentru conectarea echipamentelor de memorie
externă:
• interfaţa IDE ( Integrated Device Electronic) ce
permite cuplarea a două hard disc-uri sau un hard disc şi o unitate CD-
ROM;
• interfaţa SCSI ( Small Computer System Interface)
destinată conectării pe aceiaşi magistrală a mai multor dispozitive de
intrare-ieşire diferite (hard disc-uri, floppy disc-uri, casete magnetice etc.);
SCSI nu este integrată simultan cu interfaţa IDE;
► socluri ISA (International Standard Architecture), pentru
conectarea adaptoarelor pe 16 biţi păstrate pentru compatibilitatea cu
echipamente periferice mai vechi;
► sloturi PCI ( Peripheral Control Integrated ) pentru conectarea
adaptoarelor pe 32 şi 64 de biţi;
► porturile seriale COMM1, COMM2 pentru unităţi periferice
lente care lucrează cu transmisie serială: modem, mouse, scanner,
imprimantă serială, plotter etc;
► porturile paralelele LPT1, LPT2 de regulă, pentru imprimante;
► portul USB (Universal Serial Bus) este de fapt o magistrală de
mare viteză, care poate înlocui vechile porturi seriale COMM1, COMM2;
► interfaţa AGP (Accelerate Graphic Port) destinat exclusiv
plăcilor grafice pentru îmbunătăţirea calităţii procesării graficii 3D şi a
efectelor video.
► cuplor pentru placa de sunet şi modem AMR (Audio Modem
Riser);
► cuplor CNR (Communication Network Riser) adaugă la
funcţiile AMR şi posibilităţi de cuplare în reţea.
► cipsetul care asigură funcţionalitatea tuturor componentelor
plăcii de bază;
► ceasul intern;
► sursa de alimentare COMM Controller MPU PS2
Tastatură Mouse MIDI/
joystick
ROM
BIOS
Ceas de timp real
Porturi seriale
Porturi paralele
Baterie COMM
Legături între
magistrala PCI şi
magistrala ISA
USB

PCI4 PCI3 PCI2 PCI1

Magistrala PCI
Le uri între
magistrala locală şi
ma rala PCI
găt
gist
Magistrala locală a CPU
Controler
DRAM şi
cache
AGP
Memoria cache
L2
Adaptor FDD
CNR/
AMR
SCSI
Cipset
4 3 2 1
SIMM
2 1
DIMM
DRAM

IDE

CPU
ISA4 ISA3 ISA2 ISA1

Cipset
Fig. 2.3. Placă de bază

2.2.2. Rolul şi funcţionalitatea componentelor

Vor fi trecute succint în revistă rolul şi funcţionalitatea fiecărei
componente, detalii şi explicaţii urmând a fi prezentate în paragrafele
următoare ale acestui capitol.

a) Memoria internă DRAM şi memoria cache. ROM-BIOS
Pentru a avea acces la date şi instrucţiuni, microprocesorul este
conectat la memoria internă DRAM (Dynamic Random Access Memory) –
memorie dinamică cu acces aleator al cărei conţinut este volatil, pierzându-
se odată cu întreruperea sursei de alimentare.
În scopul asigurării unui timp de acces cât mai redus şi o
reîmprospătare a conţinutului corelată cu asigurarea unei interfeţe cu
magistrala locală a microprocesorului, memoria DRAM comunică cu
magistr ala locală a microprocesorului printr-un dispozitiv numit controler
DRAM.
Actualele microprocesoare lucrează la o frecvenţă care nu permite
memoriilor DRAM să-şi sincronizeze activitatea cu acestea, motiv pentru
care între microprocesor şi DRAM se plasează o memorie mai mică având
un timp de acces mai apropiat de cel al microprocesorului, numită
memorie cache. Memoria cache este o memorie SRAM (Static RAM) în
care se încarcă porţiuni din DRAM ce vor fi accesate foarte rapid, ceea ce
creează iluzia că toată memoria DRAM este disponibilă la aceeaşi viteză
cu cea a memoriei cache.
Circuitul care supraveghează transferul din memoria DRAM în
memoria cache se numeşte controler de cache; aceasta de regulă, este
inclus în acelaşi cip cu controlerul DRAM.
ROM-BIOS (Read Only Memory-Basic Input Output System) este
o memorie al cărei conţinut nu este volatil, deci această memorie nu este
destinată utilizatorului pentru a înscrie date sau programe, ci doar pentru a
a folosi conţinutul existent. În general, în memoria ROM se regăsesc
programele care asigură compatibilitatea comunicaţiei între componentele
hardware existente în configuraţia calculatorului. Totodată, în memoria
ROM-BIOS se află programul care încarcă automat sistemul de operare de
pe un dispozitiv periferic (de obicei, hard-disc) în momentul pornirii
calculatorului.
Actualele ROM-BIOS încorporează facilităţi de inscripţionare
(flash memory) în funcţie de configuraţia PC-ului, alocând resursele

potrivit standardului de conectare şi utilizare Plug and Play (PnP) atunci
când se adaugă sau se deconectează componente în/din configuraţia
iniţială.

b) Microprocesorul
Un factor hotărâtor în viteza de prelucrare a oricărui calculator îl
constituie performanţa microprocesorului. La rândul ei, performanţa unui
microprocesor este dată de următoarele caracteristici: viteza de execuţie a
instrucţiunilor programelor, memoria internă pe care o poate adresa direct
şi memoria cache integrată.
1. Viteza de execuţie este dependentă de lungimea cuvântului de
memorie şi viteza ceasului.
Lungimea cuvântului este determinată de capacitatea regiştrilor
microprocesorului, capacitate corelează cu numărul de linii al magistralei
de date: 8, 16, 32, 64 biţi.
Viteza ceasului se măsoară prin numărul de milioane de
impulsuri electrice pe care le generează circuitul de ceas intern al
microprocesorului într-o secundă (megahertzi-Mhz) .
2. Memoria internă care o poate adresa direct este determinată
de capacitatea registrului de adrese, dependentă de lungimea cuvântului şi
corelată cu numărul de linii al magistralei de date; de exemplu, 32 linii de
adresă pot accesa 232
adrese de memorie (4 G de RAM), iar 36 linii de
adresă pot accesa 236
(64 G de RAM) adrese de memorie.
3. Memoria cache integrată pe cipul microprocesorului (cache
L1) interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între microprocesor şi
DRAM în care sunt păstrate datele şi instrucţiunile pe care
microprocesorul le va solicita în momentele imediat următoare; efectul
acestei interpuneri conduce de cele mai multe ori la eliminarea timpului de
aşteptare de către microprocesor, a încărcării datelor sau instrucţiunilor
programelor din memoria internă DRAM.

c) Echipamentele periferice
Echipamentele periferice sepot grupa funcţional în trei categorii, după
funcţia de bază pe care o îndeplinesc:
– echipamente periferice de intrare( tastatura, mouse etc) care au
ca principală funcţie, introducerea datelor, comenzilor,
programelor în calculator;
– echipamente periferice de ieşire (monitoare, imprimante etc)

având ca funcţie de bază, extragerea (afişarea) rezultatelor
intermediare sau finale ale prelucrării;
– echipamente periferice de intrare-ieşire care se prezintă sub
forma dispozitivelor de memorie externă (hard disc, floppy disc, compact
disc, casete magnetice etc) care păstrează date şi/sau programe pe o durată
nederminată, în vederea reutilizării ulterioare sau destinate arhivării; ele se
numesc şi echipamente de intrare-ieşire deoarece permit atât introducere
(scrierea) cât şi extragerea (citirea) informaţiilor pe suportul de memorie
externă.
Echipamentele periferice de intrare respective cele de ieşire se
ataşează la PC prin intermediul porturilor şi adaptoarelor, care la rândul lor
se conectează la microprocesor prin intermediul magistralei principale
aflate pe placa de bază.
Adaptoarele sunt constituite din circuite ce se ataşează magistralei
PC-ului, constituind interfaţă cu magistrala care conectază echipamentele
specifice de intrare/ieşire. Adaptoarele se prezintă fie sub forma unor plăci
separate ce se introduc în conectorii de extensie ai plăcii de bază, fie sunt
integrate total în placa de bază a PC-ului;
Porturile sunt interfeţe hardware (conectori) plasate pe latura
exterioară a plăcii adaptorului sau direct pe placa de bază, în care se
introduc mufele cablurilor de conectare a perifericelor.

d) Interfaţa serială şi paralelă
În funcţie de modul de transmitere a semnalelor electrice între
echipamentele periferice şi plăcile adaptoare (numite şi controllere),
interfeţele de comunicaţie şi implicit porturile care asigură conectarea
directă a echipamentelor, se clasifică în două categorii:
o interfeţe (porturi) seriale;
o interfaţe (porturi) paralele.
Majoritatea dispozitivelor periferice de intrare se pot conecta la
magistrala PC-ului prin porturile de comunicaţie serială denumite
COMM1 şi COMM2. În vederea transferului de date către memoria
internă RAM, datele sunt transmise serial prin interfaţă sub forma de şiruri
secvenţiale de biţi având câte un bit de start şi unul de sfârşit. Standardul
pentru interfaţa serială este interfaţa RS-232-C.
Controlerul de tastatură şi mouse are complexitatea unui
microprocesor la scară redusă, având rolul de a transfera date către
microprocesor prin intermediul magistralei şi a nivelurilor de întreruperi 1

(tastatură), 12 (mouse PS/2) concretizate în:
– codurile de scanare asociate tastelor acţionate;
– coordonatele cursorului activate de mouse pe suprafaţa
monitorului.
Imprimantele se cuplează prin intermediul unui port paralel, port
prin intermediul căruia datele sunt transferate pe linii paralele spre
deosebire de portul serial, unde datele sunt transmise bit cu bit pe o singură
linie, deci mai lent.
Interfaţa paralelă a fost dezvoltată astfel încât să suporte transferul
de date bidirecţional, ceea ce a condus la conectarea unei diversităţi de
dispozitive.

e) Conectorii de extensie
Pentru adăugarea de noi echipamente, PC-ul dispune de conectori
ce permit ataşarea la magistrală a noi adaptoare care să facă legătura dintre
noile echipamente şi magistrală. Materializarea adaptoarelor constă într-o
placă separată ce se introduce în conectorii de extensie.
Cea mai uzuală placă ataşată în conectorii de extindere o reprezintă
placa adaptorului video ce permite cuplarea monitorului la magistrala PC-
ului.

f) Magistrala
Magistrala PC-ului (sau ansamblul magistralelor constituente ale
arhitecturii de bază ale unui PC) are rolul de a realiza interconectarea
microprocesorului cu memoria şi cu adaptoarele care se cuplează prin
porturile sau conectorii specifici. De obicei, un PC dispune de mai multe
tipuri de magistrale şi cip-uri care realizează legătura dintre acestea.

g) Cipsetul
Cipsetul plăcii de bază este o componentă electronică deosebită
care asigură logica de funcţionare a plăcii de bază. Placa de bază este doar
un suport fizic de interconectare electrică a componentelor. Cipsetul este
de fapt cel ce coordonează, sincronizează şi controlează toată circulaţia de
informaţii pe magistralele plăcii de bază. Cipsetul asigură corelaţia dintre
setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care le poate
înţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlate
dispozitive.
Un cipset este în general împărţit în două părţi: north bridge şi

south bridge. North bridge-ul se ocupă cu funcţiile principale,cum ar fi
comunicarea cu memoria RAM, cache, cu conectorii PCI şi AGP, în timp
ce South bridge-ul conţine elementele mai puţin importante (controllerul
de hard disc SCSI sau IDE, controllerul serial şi cel USB).
Evoluţia procesoarelor şi dezvoltarea cipseturilor sunt două procese
strâns legate, fapt pentru care anumite cipseturi sunt proiectate pentru a
profita de anumite caracteristici constitutive ale unui procesor.
Piaţa este dominată de trei mari producători Intel, AMD şi VIA
(VIA produce cipseturi atăt pentru Intel cât şi pentru AMD).

h) Alte elemente arhitecturale
După cum s-a observat din prezentarea componentelor arhitecturale
anterioare, legătura dintre componente se realizează prin intermediul
controlerelor materializate printr-un set de cip-uri comune sau specifice
diverselor arhitecturi.
Dintre cipurile de bază ale majorităţii arhitecturilor se pot specifica:
– controllerul de întreruperi (Intel 8259 A);
– controllerul de timp (numărătorul) Intel 8254;
– controllerul DMA Intel 8237;
– cipuri de legătură dintre magistrala locală a microprocesorului
şi celelalte tipuri de magistrale ale sistemului.

2.2.3. Considerente practice

O placă de bază va suporta procesoare numai de un anumit tip (de
exemplu, Pentium III, Pentium IV sau AMD Athlon). Primul motiv este că
procesoarele au conectori fizic diferiţi unul de celălalt. Cel de-al doilea
motiv pentru care diferă plăcile de bază este cipsetul utilizat.
Deşi diferite modele de plăci de bază pot avea opţiuni diferite, sunt
câteva componente cheie care sunt prezentate la toate modelele.
Astfel, pe orice placă de bază există un soclu pentru procesor,
module de memorie, sloturi de extindere pentru placa video sau pe cea de
sunet, conectori pentru HDD şi CD-ROM, porturi seriale, paralele şi de
tastatură.
Pe primele plăci de bază procesorul se conecta pe un mic piedestal
numit socket, care prezenta orificii ce corespundeau ca amplasament, cu
pinii de pe procesor. Din păcate, procesoarele puteau să fie introduse

incorect de neprofesionişti, ceea ce ducea invariabil la arderea cipului.
Următoarea generaţie de plăci de bază a introdus o primă
îmbunătăţire: în colţul interior al socketului a apărut un pin suplimentar,
eliminându-se posibilitatea introducerii greşite a procesorului în socket.
O a doua îmbunătăţire s-a numit ZIF (Zero Insertion Force), socket
care prezenta o minimanetă care în poziţia ridicată, permitea introducerea/
scoaterea cu uşurinţă a procesorului, iar în poziţia lăsată, maneta bloca
procesorul în soclu, aliniind în acelaşi timp pinii de pe procesor cu
orificiile de pe socket. Cel mai comun socket ZIF este Socket 7, folosit de
multe generaţii de procesoare Pentium.
Deşi soluţia ZIF funcţiona bine, lansarea microprocesorului
Intel Pentium II s-a făcut într-un format SECC (Single Edge Contact
Cartridge) care se asemăna cu un slot PCI şi a fost denumit Slot 1. Un
motiv pentru introducerea acestui tip de conector a fost amplasamentul
memoriei cache la procesoarele Intel Pentium II, pentru care nu a fost
găsită o soluţie tehnologică mulţumitoare în formatul vechi tip socket.
AMD a folosit Socket 7 pentru procesoarele K6, dar a ales alt
format pentru Athlon. Slot A a fost similar cu Slot 1, dar procesorul se
conecta diferit de Intel Pentium II, pentru a evita confuziile.
În acest timp, Intel a lansat procesorul Celeron care avea iniţial
forma SECC, dar s-a mutat pe socket când memoria cache a fost inclusă pe
cip. Noul format al procesorului Celeron se numea PPGA (Plastic Pin Grid
Array) şi număra 370 pini, fapt pentru care conectorul s-a numit Socket
370.
Când cache-ul Level 2 a putut fi integrat în procesoarele Pentium
III, Intel s-a reîntors la formatul de socket. Deşi aceste noi procesoare
foloseau tot Socket 370, diferenţele de alimentare făceau imposibilă
folosirea lor în plăcile de bază existente care lucrau cu Celeron. De aceea a
apărut formatul FCPGA (Flip Chip Pin Grid Array) în care nucleul
procesorului se află în partea de sus a cipului, nu în cea de jos. Pachetul
FCPGA a modificat şi funcţiunile câtorva pini, fapt pentru care noile
procesoare nu mai funcţionau în vechile socketuri. Plăcile de bază cu
Socket 370 pot adapta ambele tipuri de procesore (Pentium III şi Celeron)
fără nici o problemă.
Şi AMD s-a întors la formatul de socket pentru ultima sa generaţie
de procesoare Thunderbird pentru care se foloseşte Socket A cu 462 de
pini, în timp ce pentru microprocesoarele Duron, AMD foloseşte tot
Socket A.

Tehnologiile folosite la memoriile interne au urmat calea
dezvoltării procesoarelor, evoluând în diverse forme. Până cu relativ puţin
timp în urmă SIMM-urile de 72 de pini au reprezentat mare parte din
memoria instalată în calculatoarele Pentium şi compatibile.
SIMM-urile au însă un mare dezavantaj: trebuie instalate în perechi
de module identice, aşa că dacă se doreau de exemplu, 8 M de memorie
trebuia să fie instalate două module de câte 4 M unul lângă altul; au urmat
DIMM-urile care se puteau instala şi câte unul.
DIMM-urile sunt deocamdată în trei variante: PC66, PC100 şi
PC133, numerele semnificând viteza maximă la care li se garantează
funcţionarea.
Clasificările pe viteze au fost făcute datorită frecvenţei suportate de
magistralele Pc-urilor (FSB-Front Side Bus). Împreună cu multiplicatorul
intern al procesorului, FSB-ul determină frecvenţa de lucru a
microprocesorului. O memorie PC 100 va rula la 66 MHz, dar inversul nu
este întotdeauna valabil.
Următoarea generaţie de memorii (Rambus) poate fi întâlnită în
PC-urile high-end, inclusiv la Pentium IV, dar este semnificativ mai
scumpă decât DIMM-urile. AMD include suport în cipseturile sale pentru
memorii DDR (Double Data Rate), mai rapid decât RAM-ul PC 133 şi
semnificativ mai ieftin decât Rambus.
Cele mai multe plăci de bază au interfeţe EIDE (Enhanced IDE),
iar unele au controllere SCSI (Small Computer System Interface). SCSI
este semnificativ mai rapid, mai ales în medii multitasking şi suportă mai
multe dispozitive, dar este în acelaşi timp şi mai scump. Noile standarde
EIDE sunt însă suficient de rapide pentru majoritatea utilizatorilor
individuali.
Interfaţa EIDE a evoluat de la IDE, care suporta HDD-uri şi CD-
ROM-uri pe un acelaşi standard. Aceasta a devenit UDMA (Ultra Direct
Memory Access), care a evoluat din DMA şi care a oferit rate de transfer
mai mari.
UDMA33 era capabilă de transferuri la viteza de 33,3 MBps.
Fiecare canal putea suporta două dispozitive (de exemplu, un HDD şi un
CD-RW), iar plăcile de bază erau în general dotate cu câte două canale.
Pentru ca o conexiune UDMA66 să funcţioneze, placa de bază şi
toate dispozitivele conectate trebuie să suporte UDMA66. UDMA100 este
ultima generaţie a interfeţei, care suportă rate de transfer de până la 100
MBps.

Formatul sloturilor de extindere a variat şi el în timp. După ISA, pe
cale de dispariţie, PCI-ul a devenit standardul pentru plăcile de extensie şi
ulterior a mai apărut un model de slot destinat exclusiv plăcilor grafice:
AGP. AGP este special proiectat pentru a oferi rate mari de transfer
necesare graficii complexe, iar ultima generaţie de plăci video a fost
lansată exclusiv în acest format.
Un alt slot nou este AMR conceput pentru a conecta placa de sunet
şi un modem.
Plăcile de bază au diferite forme şi dimensiuni. Pentru a uşura
proiectarea carcaselor, au fost standardizate anumite formate. Cel mai
întâlnit format este acum ATX. Specificaţiile ATX dictează atât
plasamentul conectorilor pe placa de bază (pentru alinierea cu carcasa), cât
şi alte detalii cum ar fi forma conectorului de alimentare. Există şi variaţii
ale acestui format – de exemplu, MicroATX preia specificaţiile de bază ale
ATX, dar are mai puţine sloturi de extensie pentru a putea să încapă în
carcase mai mici. Pe lângă ATX, mai există două alte formate standard;
AT a fost standardul de facto înainte de ATX, iar NLX este folosit la PC-
urile slimline.
Conectorii pentru plăcile multimedia şi perifericele USB sunt
ataşaţi direct pe o placă ATX, fapt care îi face mai uşor de instalat decât
vechiul format AT (unde majoritatea conectorilor se ataşau de placa de
bază prin cabluri). Astfel, pe o placă de bază normală se găsesc două
porturi PS/2 (unul pentru tastatură şi unul pentru mouse), două porturi
USB seriale şi unul paralel. Unele plăci au integrat şi suportul video,
eliminând astfel necesitatea unei plăci grafice separate, caz în care se mai
adaugă un conector pe placa de bază.
Soluţiile grafice integrate elimină adăugarea unei placi video
separate şi au un cost redus, dar penalizează la capitolul performanţa 3D; o
problemă similară se referă la plăcile cu sunet integrat. Acestea oferă
posibilităţi de procesare la nivel de bază şi nu au o calitate foarte bună,
deci utilizatorii pretenţioşi trebuie să se orienteze spre altceva.
Cele mai multe plăci de bază sunt compatibile cu plăcile de
extensie, indiferent de producător. Sunt şi unii producători care din dorinţa
de a ţine sub control o piaţă câştigată, preferă să-şi impună o anumită
originalitate în fabricarea diverselor plăci sau a altor componente.
Utilizatorii care şi-au procurat calculatorul (sau placa de bază) de la un
asemenea producător, vor depinde de acesta ori de câte ori vor dori să-şi
dezvolte sistemul sau să-şi înlocuiască unele componente. Orice utilizator ar trebui să ştie atunci când cumpără un calculator,
că tipul şi performanţele plăcii de bază îi asigură compatibilitatea şi
dezvoltarea performanţelor întregului sistem.
Pentru stabilirea criteriilor de alegere a unui calculator personal,
trebuie avute în vedere următoarele caracteristici ale plăcii de bază:
ƒ tipul şi performanţele microprocesorului acceptat de placa de bază;
ƒ viteza de lucru a plăcii de bază;
ƒ mărimea şi tipul memoriei rapide (cache) care să funcţioneze la
viteza maximă a plăcii de bază;
ƒ mărimea şi tipul de memorie RAM admisă;
ƒ tipul de magistrală utilizat ;
ƒ tipul BIOS-ului utilizat si compatibilitatea cu memoria ROM;
ƒ numărul de interfeţe incluse (controllere, conectori de magistrală,
porturi seriale şi paralele şi alte adaptoare standard);
ƒ sistemul de gestionare a alimentării.

2.2.4. O nouă arhitectură a plăcii de bază

În ultimul timp atât compania Intel cât şi AMD au introdus pentru
ultimele tipuri de microprocesoare Intel Pentium IV respectiv AMD
Athlon, o nouă arhitectură pentru plăcile de bazâ – arhitectura de tip Hub.
Principala diferenţă dintre arhitectura anterioară de tip Bridge şi noua
arhitectură de tip Hub constă în separarea magistralei PCI (care acum este
externă şi conectată la sloturile PCI), de magistrala internă a PC-ului.
Sporul de performanţă obţinut prin noua arhitectură s-a concretizat în
dublarea vitezei pe magistrala PCI.
În figura 2.4. este redată noua arhitectură a plăcii de bază
(denumită Intel Net Burst micro-arhitecture) bazată pe o tehnolologie
complet nouă care să susţină microprocesoarele Intel Pentium IV
Semnificaţia componentelor din figura 2.4.:
GMCH – Graphic and Memory Controller Hub
ICH2 – Input/Output Controller Hub 2
LCI – LAN Connect Interface
FWH – Firmware Controller Hub
AC’97 – Audio Codec 97

Pentium IV

AGP 4X GMCH SDRAM/
DDR
UDMA ICH2 AC’97
USB
FMH
PCI LCI
Fig.2.4. Arhitectura Intel Net Burst

GMCH este cipsetul în care se regăseşte controlerul video inte-
grat, interfaţa AGP şi interfaţa pentru memoria SDRAM /DDR; el asigură
transferul datelor între microprocesor, memoria DRAM, controlerul AGP
şi controlerul de intrare/ieşire ICH2. Alături de conectarea video
convenţională, este disponibilă şi o interfaţă digitală pentru dispozitive
flat-panel şi conectarea la echipamente TV standard.
ICH2 realizează legătura cu interfaţa ATA IDE, porturile USB,
interfaţa sunet-modem, PCI, LCI respectiv interfaţa de intrare/ieşire; ICH2
cuprinde:
ƒ un controler pentru două canale ATA IDE ce asigură o rată de transfer
de 100 MB/s prin UDMA;
ƒ o interfaţă pentru conectarea la o reţea locală LAN care prin tehnologia
Intel Single Driver poate atinge 10/100 Mbps Ethernet;
ƒ un codor/decodor digital/analogic AC’97 care acceptă şase canale
audio; pentru transmisii live se utilizează tehnologia SoundMax
complet surround;
ƒ patru porturi USB dintre care două interne şi două externe;

ƒ cinci sloturi PCI.
FWH cuprinde flash ROM-BIOS cu suport multilingvistic şi bootare
rapidă. Tot aici se regăseşte şi un program de criptare avansată util
îndeosebi in comerţul electronic.
2.3. Memoria internă

2.3.1. Rol, caracteristici funcţionale şi parametrii

Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durata
prelucrării, atăt programele care se execută cât şi datele cu care operează

programele.
Microprocesorul care este componenta activă ce realizează efectiv
prelucrarea datelor, iniţiind un permanent schimb de informaţii cu
memoria internă. El preia succesiv instrucţiunile de program, solicită
datele aferente iar rezultatele le depune tot în memoria internă de unde
sunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice.
Atât datele cât şi instrucţiunile ce compun programele, sunt
alcătuite din punctul de vedere al utilizatorului din litere, cifre si caractere
speciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator, ele trebuie
convertite într-un format intern recunoscut de componente, format numit
cod binar.
Codul binar foloseşte numai două simboluri pentru reprezentarea
informaţiilor şi anume cifrele binare 1 şi 0; o cifră binară care poate avea
numai valorile 1 sau 0 se numeşte bit ( prescurtarea de la binary digit).
Pentru a codifica oricare din cifrele de la 0 la 9 cu care operează
sistemul de numeraţie zecimal ar fi de ajuns patru cifre binare. Dar pentru
că trebuie codificate deopotrivă şi literele alfabetului şi caracterele
speciale, operatorii aritmetici, parantezele, virgula, punctul etc. s-a calculat
că este necesar un şir de 8 cifre binare (8 biţi).
Un şir de 8 biţi se numeşte byte. Bitul se botează cu „b” iar byte-ul
cu „B”. Nevoia de standardizare a impus pe plan mondial un sistem de
codificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 8 biţi
denumit ASCII – American Standard Code for Information Interchange.
S-a recurs la reprezentarea binară a datelor datorită componentelor
electronice care puteau menţine numai două stări stabile, stări care au fost
asociate valorilor 1 şi respectiv 0. Tehnologia de realizare a memoriilor
interne pentru stocarea informaţiilor binare a evoluat de la circuitele
basculante bistabile, la la circuite integrate realizate într-o tehnologie
MOS (Metal Oxid Semiconductor).
Progresul tehnologic s-a reflectat prin creşterea capacităţii de
stocare şi a vitezei de lucru a circuitelor de memorie.
Cantitatea de memorie folosită se exprimă prin următoarele unităţi de
măsură:
1 Kilobyte = 1024 bytes (2
10
bytes)
1 Megabyte = 1024 KB (2
10
kilobytes) = 2
20
bytes
1 Gigabyte = 1024 MB (2
10
megabytes) = 2
30
bytes
1 Terabyte = 1024 GB (2
10
gigabytes) = 2
40
bytes

1 Pentabyte = 1024 TB (2
10
terabytes) = 2
50
bytes
1 Exabyte = 1024 PB (2
10
petabytes) = 2
60
bytes
1 Zettabyte = 1024 EB (2
10
exabytes) = 2
70
bytes
1 Yottabyte = 1024 ZB (2
10
zettabytes) = 2
80
bytes

Transferul datelor în/din memorie se realizează la nivelul unei
unităţî de adresare numită cuvânt de memorie – word, cu variantele:
semicuvânt – halfword şi dublu cuvânt – double word.
Primele PC-uri au fost proiectate pentru a lucra cu cuvinte de
memorie de 8 biţi, apoi s-a trecut la cuvântul de 16 biţi, în prezent
generalizându-se tehnologia pe 32 de biţi, dar există şi calculatoare care
lucrează cu cuvinte de memorie pe 64 de biţi.
Extinderile multimedia (MMX – Multimedia Extensions) utilizate
de microprocesoarele Intel şi AMD au introdus suplimentar patru tipuri de
date ce se prelucrează pe 64 de biţi:
– byte împachetat prelucrat în grupuri de câte opt;
– cuvânt împachetat ce se prelucrează în grupuri de câte patru;
– dublu cuvânt împachetat a cărui prelucrare se realizează în gru-
puri de câte două;
– cuvânt quadruplu.
Principial, memoria internă poate fi privită ca o succesiune
adiacentă de adrese de memorie, fiecare adresă având proprietatea de a
memora un byte. Fiecare adresă este unică, servind la identificarea directă
şi rapidă a oricărui byte din memorie
Memoria sistemelor de calcul este caracterizată de următorii
parametrii:
a. capacitatea – reprezintă numărul maxim de bytes pe care îi
poate stoca memoria la un moment dat; capacitatea se exprimă în multiplii
de bytes: KB, MB, GB, TB;
b. timpul de acces – reprezintă intervalul de timp dintre
solicitarea unei date/informaţii din memorie şi obţinerea ei:
∆t = t
2
– t
1
unde
∆t – timpul de acces
t
1
– momentul solicitării unei date/informaţii din memorie
t
2
– momentul obţinerii datei/informaţiei solicitate
c. rata de transfer reprezintă numărul de bytes ce se transferă în/din memorie într-o unitate de timp;
d. modularitatea reprezintă posibilitatea divizării memoriei în
module de memorie cu o anumită capacitate, cu posibilitatea extinderii în
funcţie de configuraţie.
Transferul datelor în memorie se numeşte scriere, iar extragerea
informaţiilor din memorie se numeşte citire, ambele operaţii efectuându-se
sub supravegherea UCP. Schimbul de date/informaţii cu memoria este
redat în fig. 2.5.

Introducere adresă preluată Introducere/extragere
de pe magistrala de adrese date/informaţii preluate
de pe magistrala de date

Registru de adresă
Registru de date
Decodificator
MEMORIE INTERNĂ
Semnal de comandă scriere Semnal de comandă citire

Fig. 2.5. Scrierea şi citirea în/din memoria internă

Localizarea unei informaţii în memorie se realizează prin
specificarea adresei într-un registru de adrese. După localizarea adresei în
memorie, dacă se emite un semnal de scriere, datele conţinute în registrul
de date se transferă în memorie sau dacă este o comandă de citire, datele
conţinute la adresa specificată sunt aduse în registrul de date.
Intervalul de timp necesar unei referiri la memorie se numeşte ciclu
de memorie (a nu se confunda cu timpul de acces) pe parcursul căruia
conţinutul registrului de adrese rămâne nemodificat.
Dispozitivele fizice care alcătuiesc memoria internă trebuie să
indeplinească anumite cerinţe ca :
– existenţa a două stări stabile pentru memorarea datelor;
– volum şi timp de acces cât mai redus;
– preţul pe megabyte cât mai scăzut;

– realizare modulară cu posibilităţi de extindere.
Dispozitivele au la bază circuite semiconductoare integrate
plasate pe o pastilă (cip) de siliciu, care asigură o mare densitate pe
unitatea de volum. Celulele binare sunt aranjate în grupuri de opt linii a
câte opt coloane aşa cum se observă din fig.2.6. Încărcarea celulelor binare
se realizează trimiţând curent electric prin liniile şi coloanele de selectare;
în punctele în care firele încărcate electric se intersectează, celulele binare
sunt poziţionate pe “1”, celelalte rămânând pe “0”.

CAS1 CAS2 CAS3 CAS4 CAS5 CAS6 CAS7 CAS8

RAS1

RAS2

RAS3

RAS4

RAS5

RAS6

RAS7

RAS8
Fire
încărcate
00110011

01001010
Fig. 2.6. Organizarea memoriei integrate
RAS – Row Addres Strobe
CAS – Column Addres Strobe

Din punct de vedere al rolului pe care-l îndeplineşte în funcţionarea
sistemului, memoria internă se divide în următoarele categorii:
™ memoria RAM:
™ memoria ROM;

™ memoria cache;

2.3.2. Memoria RAM

Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module
(cipuri) de diverse capacităţi. Este o memorie volatilă în care utilizatorul
prin programele care le lansează în execuţie, poate scrie şi citi date. Ea
este practic, memoria de lucru curentă. Dacă se doreşte păstrarea
conţinutului din această memorie în vederea reutilizării ulterioare, acesta
va fi salvat, adică va fi memorat pe un suport de memorie externă( hard
disc, floppy disc, de exemplu) înante de a părăsi aplicaţia respectivă.

Din punct de vedere al principiului de stocare a datelor memoria
RAM poate fi de tip:
• DRAM (Dynamic Random Access Memory;
• SRAM (Static Random Access Memory.

Memoria DRAM este o memorie cărei conţinut se pierde dacă prin
semnalele de comandă nu se specifică reîncărcarea celulelor cu un anumit
conţinut. Operaţia se numeşte „reîmprospătarea memoriei” (refreshing
memory), ea constând în recitirea conţinutului la intervale de timp
prestabilite şi reînscrierea lui la aceleaşi adrese. De exemplu, un cip de 8
MB necesită reîmprospătarea conţinutului la fiecare 32 de milisecunde.

Memoria SRAM este o memorie care păstrează conţinutul celulelor
binare fără a necesita operaţia de reîmprospătare. Pentru a face dintr-o
memorie DRAM o memorie SRAM, ar fi necesar un simplu comutator
pentru a bascula între transferul semnalelor electrice sau păstrarea lor
(circuite flip- flop).

Ultimele noutăţi preconizate de proiectul IBM, prevăd utilizarea
celulelor de memorie bazate pe joncţiuni tunel magnetice dispuse pe un
substrat de siliciu (MTJ –Magnetic Tunneling Join) pentru realizarea de
memorii magnetice MRAM(Magnetic RAM), a căror viteză de
citire/scriere va fi de aproximativ 10 ns. Spre deosebire de DRAM şi
SRAM care folosesc celule electrice, MRAM utilizează celule magnetice
ce nu-şi vor pierde conţinutul odată cu întreruperea alimentării. Ca

performanţe, MRAM va fi aproape la fel de rapidă ca SRAM şi de şase ori
mai rapidă decât DRAM.
O altă noutate aparţine corporaţiilor Toshiba şi Infineon
Technology care vor lansa module de memorie FeRAM iniţial cu o
capacitate de 32 MB/modul, tehnologia de elaborare bazându-se pe
construirea celulelor de memorie din materiale feroelectrice. Asemănător
memoriilor MRAM, memoriile FeRAM vor avea un conţinut nevolatil
care va combina înalta densitate a memoriilor DRAM actuale, cu
performanţele memoriilor SRAM.

Memoria CMOS

Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are un
circuit de alimentare separat de la un acumulator cu litiu. Datorită acestuia
informaţia din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte
calculatorul. Din acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie
permanentă, nevolatilă. Avantajul său esenţial constă în aceea că
informaţiile înscrise aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosirea
unui mic program al sistemului de operare numit SETUP.
În memoria CMOS se introduc o serie de parametrii şi informaţii
de control ca de exemplu: parole, data curentă şi ora, informaţii despre
setări ale echipamentelor din configuraţie etc.

2.3.3. Memoria ROM. ROM-BIOS

Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţia
diverselor aplicaţii în curs de execuţie, calculatoarele personale dispun de
circuite de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionarea
sistemului, programe ce nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste
programe speciale sunt păstrate într-o memorie nedistructibilă numită
memorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM sunt
destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse.
Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu grad mare de
generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe în
partea de hardware a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şi
siguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca software, care
ar avea doar avantajul flexibilităţii .

Iniţial cipurile ROM au fost realizate ca memorii capacitive
(CROS – Capacitive Read Only Storage) şi inductive, cu transformatoare
(TROS). În prezent se folosesc circuite semiconductoare integrate ce au
permis o mai mare flexibilitate în fixarea conţinutului, chiar eventuale
ştergeri şi modificări ale conţinutului.

Dintre variantele de memorii ROM realizate cu elemente semiconductoare
integrate se menţionează :

• PROM (Programmable ROM – memorii ROM programabile)
sunt memorii al căror conţinut nu este fixat din construcţie; conţinutul
poate fi înscris după dorinţa utilizatorului, dar o dată ce a fost înscris nu se
mai poate modifica sau şterge;
• EPROM (Erasable PROM) sunt memorii PROM ce pot fi
şterse, dar numai prin procedee speciale utilizând un generator de radiaţii
ultraviolete;
• EEPROM (Electrically EPROM) sunt memorii EPROM care
nu necesită surse de radiaţii ultraviolete, ci doar un curent de voltaj înalt
pentru ştergerea conţinutului; spre deosebire de EPROM, ele nu trebuie
scoase din soclurile în care sunt montate pe placa de bază. Dacă EPROM
trebuia ştearsă integral pentru a se reînscrie, EEPROM execută operaţia de
ştergere şi rescriere a fiecărui byte în mod independent.
• Flash ROM sunt actualele EEPROM dar care folosesc voltajul
normal pentru ştergerea şi reînscrierea conţinutului (5V sau 3,3V).
Ştergerea şi reînscrierea datelor se poate realiza pentru unul sau mai multe
blocuri de memorie, existând posibilitatea ca pentru modificarea anumitor
blocuri să fie solicitat un voltaj mai mare- cum este cazul blocului de boot
ce are inclusă protecţia anumitor blocuri împotriva ştergerilor, bloc ce
poate fi modificat numai printr-un voltaj superior.
ROM – BIOS

Cea mai importantă parte a programelor de sistem care
coordonează activitatea PC-ului şi furnizează servicii esenţiale pentru
programele de aplicaţii, sunt implementate din construcţie în memoria
ROM, constituind sistemul de intrare/ieşire de bază BIOS (Basic Input
Output System). ROM – BIOS-ul conţine programe de conversaţie cu elementele
hardware ale PC-ului.
Scopul principal îl constituie încărcarea sistemului de operare de pe
dispozitivul de iniţializare şi autotestarea componentelor în momentul
pornirii PC-ului (dispozitivul de iniţializare este de obicei hard-disc-ul,
CD-ROM-ul sau portul de reţea).
De cele mai multe ori, programele conţinute în ROM-BIOS sunt
transferate pentru execuţie în DRAM care este mai rapidă prin tehnica
ROM-shadowing.
Cele mai noi tipuri de BIOS încorporează facilităţi de determinare
a configuraţiei interne şi de alocare a resurselor prin intermediul
standardului PnP (Plug and Play- conectare şi folosire).

Organizarea componentei ROM – BIOS este redată în fig. 2.7.

Programe de pornire

* POST
* Iniţializare

Încărcarea sistemului
de operare de pe disc
Extensii
iniţializare

Fig. 2.7. Organizarea componentei ROM – BIOS

Programele de pornire sunt activate odată cu punerea sub tensiune
a PC-ului; cuprind următoarele programe:
a) POST – Power On Self Test care realizează autotestarea PC-ului
constând în detectarea eventualelor erori în funcţionarea componentelor.
b) Iniţializarea – prin care se crează vectorii de întrerupere care vor
declanşa comutarea la rutina de testare a întreruperii la apariţia unei
solicitări de întrerupere; totodată, iniţializarea stabileşte şi configuraţia
componentelor PC-ului.
Pentru rutinele ce nu se găsesc în setul standard, BIOS-ul este
pregătit a accepta o serie de extensii; astfel, orice echipament nou îşi

plasează propria sa memorie ROM – BIOS într-o locaţie unică, pentru a nu
intra în conflict cu alte extensii BIOS standard.
Dacă cipurile ROM–BIOS sunt de tip Flash ROM, acestea pot fi
inscripţionate prin înlocuirea vechiului conţinut; în caz contrar, se schimbă
cipurile de BIOS de pe placa de bază.

2.3.4. Memoria cache

Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între
microprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controller
de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau instrucţiunile
pe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un
algoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria
cache (cache hint), ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare; dacă
informaţia cerută nu este în memoria cache (cache miss), ea este
transferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind un
eşec cache.
Un factor major ce determină performanţele cache-ului este
cantitatea de informaţie conţinută; cu cât cache-ul este mai mare, cu atât
cantitatea de date tranferată este mai mare. Practic, cache-ul este cuprins
între 256 K şi 2-4 M.
Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul, cipurile
SRAM mai rapide majorând costul întregului sistem.
Configuraţia logică a memoriei cache se referă la modul în care
este aranjată memoria în cache şi la modul în care este adresată, ceea ce
reprezintă de fapt modalitatea prin care microprocesorul stabileşte dacă
informaţia solicitată la un moment dat este sau nu disponibilă în cache.
Principalele opţiuni arhitecturale sunt: maparea directă, asociativitatea
completă şi asociativitatea pe set.
Memoria cache mapată direct divide memoria cache în blocuri
adresate prin linii, corespunzător liniilor de încărcare folosite de
microprocesoare (Intel pe 32 biţi permite adresarea în multiplii de 16 bytes
a blocurilor de 128 biţi). Memoria internă este divizată în blocuri, astfel că
liniile din cache corespund locaţiilor blocurilor respective din memorie.
Problema mapării directe este că un program poate solicita date localizate
în adrese situate în blocuri diferite de memorie, cache-ul necesitând
reîmprospătări continue – ceea ce echivalează cu eşecuri cache.
Modalitatea opusă de abordare a arhitecturii mapate direct o

reprezintă memoria cache complet asociativă. În acest model, fiecare
linie a cache-ului poate fi asociată cu orice bloc al memoriei interne;
controller-ul de cache verifică adresele fiecărei linii în memoria cache
pentru a determina dacă o cerere de memorie a microprocesorului este o
reuşită sau un eşec. Cu cât sunt mai multe linii de verificat, cu atât timpul
este mai mare.
Un compromis între memoria cache mapată direct şi cea complet
asociativă este memoria cache asociativă pe set, care divide memoria
cache în mai multe blocuri mapate direct. Cache-ul este descris prin
numărul de moduri în care este divizat; astfel, un cache asociativ pe patru
căi este format din patru cache-uri mapate direct. Acest aranjament rezolvă
problema deplasării între blocuri cu aceiaşi indecşi de linie; cu cât sunt mai
multe moduri pentru un cache, cu atât mai mult va căuta controller-ul
cache să determine dacă informaţia solicitată este sau nu în cache, ceea ce
măreşte timpul de acces, micşorând avantajul împărţirii în seturi.
Majoritatea producătorilor de PC-uri consideră cache-ul asociativ pe patru
căi, compromisul optim dintre performanţă şi complexitate.
O modalitate de a micşora aşteptarea este recurgerea la arhitecturi
cache de transfer în mod burst care elimină necesitatea trimiterii unei
adrese diferite pentru fiecare operaţie de citire sau scriere a memoriei,
orice operaţie identificând o secvenţă de adrese adiacente; în acest mod, un
cache poate reduce timpul de acces cu 54%, dar reducerea apare la scriere,
fără nici o îmbunătăţire la citirea unor adrese individuale de cache.
Pentru microprocesor, cache-urile pot fi externe sau interne. Un
cache intern (cache L1), numit cache primar, este construit în circuitul
microprocesorului, iar un cache extern (cache L2) sau cache secundar,
foloseşte un controller extern şi cipuri de memorie externă.
Cache-ul primar deţine un potenţial de accelerare mai mare decât
cache-ul secundar din cauza conectării sale directe la circuitul intern al
microprocesorului. La microprocesoarele Pentium, transferul datelor dintre
cache-ul intern şi celelalte componente ale microprocesorului se realizează
printr-o linie de 128 de biţi care necesită două cicluri datorită magistralei
de date de 64 de biţi.
Cache-ul secundar este implementat pe magistrale de 128 biţi
având un mod de adresare orientat pe linie – streamlined (burst mode).
Cache-ul intern păstrează însă un avantaj de performanţă de două până la
cinci ori asupra acestui mod de adresare avansat.
Un cache este folosit pentru stocarea oricărui tip de informaţie

(instrucţiuni sau date) – denumit cache unificat, sau este împărţit
funcţional în cache de instrucţiuni şi cache de date; această împărţire poate
duce la îmbunătăţiri de performanţă, fiind folosită de microprocesoarele
Pentium, unele microprocesoare Motorola şi majoritatea micro-
procesoarelor RISC.
Pentru a adăuga flexibilitate şi expandabilitate cache-urilor
secundare, în calculatoarele ce au proiectate seturile de cipuri
corespunzătoare, Intel a lansat propriul standard pentru cache-ul instalabil
cache-on-a-stick (abreviat COAST). Modelul de bază foloseşte un
conector CELP cu 160 pini. Specificaţia COAST este flexibilă şi permite
folosirea unor cache-uri secundare de diferite tehnologii.

2.3.5. Formate fizice de RAM

Un cip de memorie apare ca un strat de siliciu de câţiva milimetri.
Pentru a fi uşor de manevrat, cipurile de memorie sunt închise ermetic într-
o capsulă care asigură protecţia siliciului. Cipurile sunt lipite unul lângă
altul pe modulele de memorie, ocupând astfel o suprafaţă mai compactă de
câţiva centimetri. Modulele de memorie astfel constituite, apar sub forma
unor circuite integrate cu conectori externi, pentru a fi introduse în
soclurile disponibile pe placa de bază.
Modulele de memorie sunt prevăzute cu conectori CELP (Card
Edge Low Profile), având 30-83 pini pe fiecare parte a modulului. Cipurile
disponibile pe piaţă sunt construite în diverse formate fizice.
Primele cipuri (SIP, DIP) erau sudate pe placă, deci fixe.
Următoarea generaţie de cipuri de RAM (SIMM, DIMM, RIMM) au fost
realizate în aşa fel încât să poată fi introduse/scoase din soclu şi înlocuite.
Cipul de tip SIMM (Single In line Memory Module) leagă
contactele de pe ambele părţi ale modulului şi furnizează un singur semnal,
în timp ce un cip DIMM (Dual In line Memory Module) preia semnale
separat de pe fiecare parte a modulului.
Cele mai multe PC-uri verifică cipurile de RAM de fiecare dată
când se porneşte sau se resetează calculatorul; în acest scop, la fiecare byte
al memoriei se ataşează un bit suplimentar numit bit de control al parităţii,
bit care permite să se determine dacă un anumit byte de memorie conţine
numărul corect de zerouri binare (parity check). Controlerul de memorie
face totalul celor nouă biţi memoraţi, verificând dacă totalul rămâne impar;
în caz negativ invalidând datele memorate.

Există însă procedee care pot efectua atât detectarea, cât şi
corectarea unor erori. Un exemplu îl constitue procedeul ECC (Error
Corection Code) care necesită trei biţi suplimentari pentru fiecare byte
memorat; procedeul poate să localizeze bitul eronat, iar eroarea poate fi
remediată (tehnologia se mai numeşte şi EDAC Error Detection And
Corection ). IBM foloseşte ECC pe calculatoarele care se utilizează ca
servere într-o reţea de calculatoare.
Primele SIMM-uri cu 30 de pini permiteau o stocare de nouă biţi
pentru fiecare byte (un bit extern pentru verificarea parităţii). Pentru
magistrale mari de date a fost proiectat SIMM-ul cu 72 pini care
încorporează patru bancuri de memorie pe acelaşi modul; SIMM-urile cu
72 pini au conectorii plasaţi pe ambele părţi ale modulului de memorie.
Asemănător SIMM-urilor cu 30 pini, SIMM-urile cu 72 pini pot fi
cu paritate sau fără paritate; cele cu paritate sunt numite şi SIMM-uri de 36
de biţi, iar cele fără paritate SIMM-uri de 32 de biţi. SIMM-urile cu 72
pini sunt disponibile la capacităţi de 8 MB, 16 MB şi 32 MB/modul .
Odată cu apariţia noilor microprocesoare PENTIUM şi AMD,
SIMM-urile cu 72 pini şi-au pierdut mult din utilitate deoarece pentru
magistralele de date pe 64 biţi, erau necesare două SIMM-uri de 72 pini la
un bank de memorie. Pentru a asigura extinderea la 64 biţi, s-au dezvoltat
module cu mai multe conexiuni pentru a permite o adresare mai largă,
denumite DIMM-uri. Modelele rezultate au 168 de conexiuni poziţionate
pe cele două părţi ale cipului de memorie, cele două linii de conectori fiind
independente.

DIMM-urile actuale se regăsesc uzual, sub forma modulelor de
64 MB, 128 MB şi 256 MB pe modul.
SIMM-urile de 72 pini sunt convenabile pentru desktop-uri , dar
sunt prea mari pentru laptop-uri; producătorii de PC-uri miniaturizate au
transformat SIMM-urile de 72 pini astfel că în locul conectării pinilor de
pe cele două părţi ale modulului au introdus spaţii pe fiecare parte pentru a
avea două semnale separate. Astfel, lungimea modulului s-a redus la
jumătate, iar rezultatul fiind module SODIMM (Small Outline Dual In
line Memory Module) numite astfel datorită dimensiunilor reduse ale
modulului şi celor două linii de conectori independenţi de pe fiecare parte
a modulului. Un SODIMM cu 72 pini este echivalent cu un SIMM de 72
pini, cu conectori pe ambele părţi ale modulului asemănător DIMM-urilor.
Pentru microprocesoarele Pentium IV, Intel a elaborat un nou tip de

memorii RAM de tip magistrală, numite memorii Rambus. Ele nu pot fi
montate în socluri de SIMM sau DIMM, necesitând socluri speciale
numite RIMM –uri (Rambus In line Memory Module).

2.3.6. Formate logice de RAM

Încărcarea cipurilor de memorie prin adresarea liniilor şi coloanelor
consumă timpi de ordinul nanosecundelor, timpi ce provoacă întârzieri la
răspunsurile furnizate microprocesoarelor; dacă se adaugă şi timpul
necesar reîmprospătării, se obţin limitele performanţei cipului de memorie.
Pentru a mări performanţele memoriei , proiectanţii au dezvoltat o serie de
tehnologii care să depăşească aceste limite , orientându-se asupra modului
în care sunt procesate datele intern – moduri ce constitue formatele logice
ale memoriilor interne RAM.

Primele memorii au folosit tehnologia Static Column RAM care
efectua citirea unei coloane de memorie şi scrierea adresei pe linia de
adresă a cipului, trimiţând apoi semnalul –CAS. Odată ce coloana a fost
înregistrată , se poate trimite un nou set de adrese prin care se va indica o
linie, activând apoi semnalul RAS; în tot acest timp semnalul CAS este
menţinut activ, pentru a indica faptul că acea coloană a rămas constantă .

Tehnologia FPM (Fast Page Mode) foloseşte o variantă similară:
controlerul de memorie trimite mai întâi o adresă de linie, apoi activează
semnalul RAS; cât timp semnalul RAS este activ, se trimite o adresă a
semnalului CAS pentru a indica o anumită celulă. Dacă RAS este ţinut
activ, controlerul poate trimite una sau mai multe adrese urmate de un
impuls al semnalului CAS pentru a indica celule din cadrul aceleiaşi linii.
În terminologia de adresare a memoriei, linia este numită pagină,
iar cipurile care utilizează această tehnologie sunt numite page-mode
RAM.
PC-ul poate astfel accesa mai rapid celulele dintr-o pagină de
memorie, asigurând un timp de acces între 25-30 ns. Pentru a accesa însă
alte pagini, se vor schimba ambele adrese, ceea ce va genera întârzieri.

O altă tehnologie utilizată este EDO (Extended Data Out) care
lucrează cel mai bine în combinaţie cu o memorie cache. În esenţă, EDO
este o variantă a memoriei FPM care permite accesul repetat la biţii din

cadrul unei pagini de memorie, fără a genera întârzieri. Dacă DRAM se
descarcă după fiecare operaţie de citire şi necesită timp de reîncărcare
înainte de a fi citită din nou, EDO păstrează datele până când primeşte un
alt semnal, fapt realizat prin modificarea cuantei de timp alocate pentru
semnalul CAS. Linia de date mai rămâne activă un interval de timp după
ce linia CAS este dezactivată. Se elimină astfel timpul de aşteptare necesar
pentru un ciclu separat de citire/scriere , deci se pot citi/scrie date la viteza
cu care cipul poate să selecteze adresele .
Pentru o rată de transfer dată, memoria EDO va fi cu 30 % mai
rapidă decât FPM .

Pentru a câştiga mai multă viteză cu EDO, compania Micron
Tehnology a adăugat cipului EDO, circuite care să-l facă compatibil cu
modul de transfer ‘burst’ folosit de microprocesoarele Pentium. Noul cip
de memorie numit BEDO (Burst EDO DRAM) realizează toate operaţiile
de citire şi scriere în serii de câte patru cicluri-numite burst-uri. Aceiaşi
tehnologie este regăsită şi sub numele de generic pipeline nibble mode
DRAM, pentru că transferul datelor se realizează în serii de câte patru
cicluri pe linia de asamblare (pipeline).

Adresarea normală solicită cicluri alternante datorită multiplexării
operaţiilor, iar cipurile de memorie nu pot opera simultan cu
microprocesoarele. Pentru a accesa date la fiecare ciclu de ceas, s-a
reproiectat interfaţa de bază astfel încât cipurile de memorie să poată
opera sincron cu microprocesoarele, constituindu-se astfel memoriile
SDRAM ( Synchronous DRAM ).
Deşi schimbarea interfeţei cipului poate evita blocările sistemului,
ea nu aduce nici o contribuţie la creşterea vitezei. Cipurile SDRAM sunt
realizate cu stadii de operare multiple şi independente astfel încât cipul
poate să acceseze o nouă adresă înainte de terminarea procesării adresei
precedente.
Cipurile SDRAM au un timp de acces de 10 ns, fiind utilizabile
pentru magistrale de memorie de 100 Mhz. Cipurile actuale au anumite
limite care reduc frecvenţa la aproape 66 Mhz; SDRAM-urile nu vor opera
la frecvenţe mai mari de 100 Mhz deoarece sloturile SIMM-urilor devin
nesigure la frecvenţe mai înalte.
Timpii de acces suportaţi de diversele tehnologii pentru starea de
aşteptare zero la o frecvenţă dată a magistralei, sunt redaţi în tabelul

următor:

Frecvenţa
magistalei
de memorie
FPM EDO
Burst
EDO
SDRAM
25 Mhz 70 ns 70 ns 70 ns 12 ns
33 Mhz 52 ns 70 ns 70 ns 15 ns
50 Mhz N/A 52 ns 70 ns 12 ns
66 Mhz N/A N/A 52 ns 10 ns

Memoriile DDR (Double Data Rate) sunt realizate într-o
tehnologie SDRAM cu posibilitatea dublării frecvenţei de la 100 la 200
Mhz, în timp ce DDR 2 sunt optime pentru pentru actualele PC-uri ce
lucrează la o frecvenţă a magistralei de 400 Mhz.

Memoriile EDRAM (Enhanced DRAM) fac DRAM-urile
companiei Ramtron mai rapide, prin adăugarea unor blocuri mici de
memorie cache statică pe fiecare cip. Cache-ul operează la viteză înaltă (în
mod obişnuit 15 ns), astfel încât poate să acopere cererile de date ale
microprocesorului fără a adăuga stări de aşteptare generate de operaţia de
reîmprospătare.

Memoria CDRAM (Cached DRAM) realizată de Mitsubishi
adaugă o memorie cache pe fiecare cip utilizând un model de tip asociativ
pe set; cipul iniţial de 4 MB avea încorporată o memorie cache de 2 K şi
folosea două buffere de câte un cuvânt (16 biţi) pentru transferul dintre
cache şi circuitele externe. Spre deosebire de EDRAM, CDRAM permite
atât cache-ului cât şi DRAM-ului principal să opereze independent una de
cealaltă. Cache-ul este suficient de rapid pentru a transfera date în mod
burst la o frecvenţă de 100 Mhz.

Modelul RDRAM (Rambus DRAM) al firmei cu acelaşi nume
foloseşte un cache RAM static de 2048 K cuplat la DRAM printr-o
magistrală foarte largă, ce permite transferul unei pagini de memorie în
cache într-un singur ciclu. Cache-ul este destul de rapid, furnizând datele
la un timp de acces de 10 ns. Rata de transfer poate ajunge la 800 Mb/sec
dublu faţă de SDRAM. Modelul Rambus cere o modificare radicală a

plăcii de bază pe care se instalează, soclurile purtând denumirea de RIMM
(Rambus In line Memory Module). Deocamdată sunt utile pentru sisteme
care includ integrare video.
Capacităţile disponibile actual sunt de 64 MB, 128 MB şi 256
MB/modul, dar există potenţial pentru crearea modulelor de 1 G şi 2 G
care să funcţioneze pe magistrale ale sistemului de 200 Mhz.

În locul unui bloc de memorie în care fiecare celulă este adresată
de numărul liniei şi coloanei, memoria MDRAM (Multibank DRAM)
produsă de MoSys Incorporated desparte informaţia stocată într-un număr
de bank-uri de memorie separate.
În modelul MDRAM iniţial (4 MB), fiecare din cele 16 bank-uri de
memorie păstra 256 K; bank-urile sunt legate printr-o magistrală centrală
de date care accesează fiecare bank individual. Modelul permite unui bank
de memorie să trimită sau să primească un volum de date şi printr-un
singur ciclu de ceas, să comute la un alt bank pentru a efectua transferul
următor. Deoarece fiecare bank de memorie dispune de o interfaţă de 32
biţi care lucrează ca şi SDRAM, cipurile de MDRAM operează la viteze
de transfer de până la 1 G/s.
Problemele de acces la memorie apar cu precădere în sistemele
video, la care memoria este folosită ca un buffer de cadre pentru imaginile
de pe ecran înmagazinate sub formă digitală şi alocată pentru fiecare
element al imaginii. Întreg conţinutul buffer-ului este citit de 44 – 75 ori pe
secundă. Între timp PC-ul poate încerca să scrie o nouă informaţie în buffer
pentru ca aceasta să apară pe ecran. Cu memorii DRAM obişnuite, aceste
operaţii de citire şi scriere nu pot fi executate simultan, una trebuie să o
aştepte pe cealaltă, timpul de aşteptare afectând în mod negativ
performanţele video, viteza sistemului şi răbdarea utilizatorului; aşteptarea
poate fi evitată cu un cip special de memorie care să aibă două căi pentru
accesul fiecărei locaţii. O astfel de memorie permite citirea şi scrierea
simultană; cipurile de memorie video denumite VRAM ( Video RAM )
permit citirea completă şi scrierea aleatoare la un port, în timp ce la celălalt
port se permite doar citirea secvenţială care corespunde necesităţilor de
scanare ale unei imagini video.
Un model VRAM cu două porturi este WRAM (Windows RAM)
elaborat de compania Samsung, util la sistemele video proiectate să asiste
o interfaţă grafică gen Windows. Cipul de bază WRAM păstrează 8 MB
aranjaţi în plane de 32 biţi, fiecare plan fiind compus din 512 x 512

celule. Patru cipuri asigură memoria necesară pentru a afişa cu o rezoluţie
de 1024 x 768, 1024 x 1024 în True Color pe 24 biţi.

2.4. Microprocesoare

2.4.1. Rol şi caracteristici

Microprocesorul îndeplineşte funcţiile unităţii centrale de
prelucrare UCP(în literatura de specialitate se regăseşte sub denumirea de
CPU – Central Proccessing Unit). El este un circuit integrat programabil
alcătuit din milioane de tranzistori.
Microprocesorul decodifică instrucţiunile de program, solicită
operanzii, execută operaţii aritmetico-logice şi transmite altor componente
din sistem mesaje şi semnale de control, sincronizând întreaga funcţionare
a calculatorului.
Programele sunt introduse în memoria calculatorului sub formă
binară, reprezentând coduri de instrucţiuni.
Un cod de instrucţiune semnifică configuraţia semnalelor de la
pinii microprocesorului care declanşează în interiorul acestuia, execuţia
unei anumite operaţii. Fiecare instrucţiune are o semnificaţie pentru
microprocesor. De exemplu, instrucţiunea codificată 0010110 comandă
executarea unei operaţii de scădere. Alte instrucţiuni cer microprocesorului
să adune, să înmulţească, să împartă, să deplaseze biţi, să facă operaţiuni
logice – comparări, repetări, modificare de biţi sau doar să aştepte.
Totalitatea instrucţiunilor pe care le înţelege un microprocesor
reprezintă setul de instrucţiuni.
Programele şi datele asociate lor se află în memoria RAM, iar
pentru a fi executate sunt preluate instrucţiune cu instrucţiune de
microprocesor, rezultatele fiind plasate apoi tot în memoria RAM de unde
pot fi afişate ulterior. Aşa se explică intensul trafic de informaţii – adrese,
date, instrucţiuni – dintre microprocesor şi memoria RAM, care se
desfăşoară pe magistralele corespunzătoare aflate pe placa de bază.
Registrul este componenta de bază a microprocesorului. El este
capabil să memoreze temporar un şir de biţi. Numărul şi rolul acestor
registre a evoluat de la 8 regiştrii la PC 8086, la 128 de regiştrii la un
Pentium.
Performanţele unui procesor sunt dependente direct de capacitatea

registrului care poate fi 8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi. Procesoarele Intel
8086 erau procesoare pe 8 biţi, Intel Pentium sunt procesoare pe 32 de biţi
iar Intel Itanium este un procesor pe 64 de biţi. Capacitatea registrului se
corelează cu mărimea cuvântului de memorie.
O altă componentă a microprocesoarelor o reprezintă unitatea
aritmetico – logică ce execută prelucrările aritmetice şi operaţiile logice
prin intermediul a două componente:
o unitatea de calcul în numere întregi care este unitatea
de execuţie propriu-zisă;
o unitatea de calcul în virgulă mobilă (FPU – Floating
Point Unit) care iniţial, era o unitate independentă ataşată
la microprocesor, numită coprocesor matematic.
Calculele în virgulă mobilă au reprezentat un câştig important sub
aspectul vitezei şi preciziei calculelor.
Creşterea vitezei de prelucrare a microprocesorului se obţine şi prin
executarea în paralel a unor instrucţiuni prin tehnica de superscalare
posibilă prin includerea mai multor unităţi ALU în structura
microprocesorului.
Unitatea de comandă şi control decodifică şi execută instrucţiuni,
gestionează cererile de acces la memorie, controlează şi sincronizează
funcţionarea tuturor componentelor din configuraţie pe principiul
întreruperilor.
Logica de definire şi implementare a setului de instrucţiuni pe
care-l recunoaşte şi-l poate executa un calculator, împarte micropro-
cesoarele în două clase numite şi platforme:
o microprocesoare CISC;
o microprocesoare RISC
CISC (Complet Instruction Set Computing), a fost standardul
iniţial folosit pentru setul de instrucţiuni al micropocesoarelor.
RISC (Reduced Instruction Set Computing) reprezintă o
simplificare a structurii instrucţiunilor, o reducere a numărului lor etc ,în
favoarea creşterii vitezei de execuţie , repectiv al paralelismului execuţiei
simultane.
Setul standard de instrucţiuni a fost extins succesiv cu instrucţiuni
pentru aplicaţii multimedia care realizează optimizarea prelucrărilor
grafice 3D, a efectelor audio – video şi imaginilor în mişcare, prin
extensiile de instrucţiuni MMX (la familia de procesoare Intel) şi 3Dnow!
(la familia de procesoare AMD).

Unitatea de comandă şi control dispune de un circuit de ceas (numit
ceas intern) ce constă dintr-un generator de impulsuri construit dintr-un
cristal de cuarţ, ce emite semnale electrice cu o frecvenţă care a evoluat de
la 4,7 Mhz (la microprocesorul I8086) la peste 2 Ghz la actualele Intel
Pentium IV şi AMD Athlon (un megahertz echivalează cu 1.000.000
impusuri de ceas generate într-o secundă). Pe baza acestor semnale numite
şi impulsuri de tact, sunt sincronizate toate activităţile UCP. Frecvenţa
ceasului intern este un parametru important, dar nu reprezintă viteza reală
la care lucrează calculatorul.
Memoria cache inclusă pe cipul microprocesorului (cache L1 –
cache de nivel 1 ) optimizează traficul de date dintre memoria RAM şi
microprocesor.
Caracteristicile unui microprocesor sunt următoarele:
9 viteza de lucru;
9 mărimea memoriei RAM adresate direct;
9 setul de instrucţiuni.
Viteza de lucru depinde la rândul ei, de următoarele elemente:
– frecvenţa ceasului intern;
– frecvenţa de lucru a plăcii de bază;
– dimensiunea magistralelor;
– capacitatea regiştrilor;
– tehnologia de fabricaţie (care a trecut succesiv de la
tehnologia pe 0.28 µ, la tehnologia pe 0.08 µ cu tensiuni
de 2 V, fapt ce a permis creşterea numărului de tranzistori
la 42 de milioane la Pentium IV).
Placa de bază şi memoria RAM determină o reducere a vitezei
reale de lucru a microprocesorului faţă de frecvenţa proiectată de lucru.
Sistemele actuale utilizează un circuit sintetizor de frecvenţă cu care se
stabileşte frecvenţa de lucru a plăcii de bază.
Odată cu apariţia microprocesorului Pentium, s-a introdus
conceptul de multiplicare a frecvenţei. Microprocesoarele care lucrează în
acest sistem funcţionează la o frecvenţă de ceas de câteva ori mai mare
decât frecvenţa plăcii de bază pe care sunt montate. Factorii de
multiplicare a frecvenţei sunt: 1.5x, 2x, 2.5x, 3x, …
De exemplu, un microprocesor cu frecvenţa de 200 MHz montat pe
o placă de bază ce are factorul de multiplicare 4x, poate atinge frecvenţa
de 200 x 4 = 800MHz.
Chiar dacă pe microprocesor este indicată frecvenţa maximă la care

lucrează, el poate fi folosit la o frecvenţă superioară printr-un procedeu
de setare software numit overclocking.
Performanţele de ansamblu ale unui microprocesor sunt apreciate
prin intermediul unui indice sintetic denumit Icomp, introdus de IBM în
1992. Prin acest indice se evaluează performanţele unui microprocesor pe
un banc de probă, un PC, care este pus să ruleze un set complex de
aplicaţii din următoarele domenii: calcule economice numerice cu volum
mare de date, calcule inginereşti în virgulă mobilă, grafică 3D, aplicaţii
Java. Spre exemplu indicele Icomp pentru un Pentium III la 500 Mhz a
fost 1650, iar pentru un Pentium IV la 1 Ghz a fost 3280.

2.4.2. Microprocesoare Intel Pentium.
Pentium IV şi Itanium

Înfiinţată în 1968, a ajuns la o cifră de afaceri de peste 14 miliarde
dolari şi un profit anual de peste 7 miliarde dolari, având 15 fabrici,
concernul Intel domină lumea microprocesoarelor.
După seria de microprocesoare x86 (8086, 80286, 80386, 80486)
în anul 1993 Intel lansează familia de procesoare Pentium, care s-a
succedat rapid în versiunile Pentium Pro, Pentium MMX, Pentium II după
1997, Pentium III după 1999, iar acum Pentium IV domină piaţa.
Prima generaţie de microprocesoare Pentium a păstrat compatibili-
tatea cu microprocesoarele precedente, având posibilitatea de a executa
două instrucţiuni simultan, ceea ce îi conferă o tehnologie superscalară
comună microprocesoarelor RISC.
Arhitectura de bază (fig. 2.8) a microprocesorului Pentium include
următoarele componente:
1. Două unităţi de execuţie pentru operaţii cu numere întregi ( U
şi V) asimilate unor linii de asamblare (pipelines); unităţile lucrează ca un
ansamblu ce execută instrucţiunile microprocesorului, dar numai unitatea
U poate executa setul complet de instrucţiuni. Pentru cele două unităţi de
execuţie se decodifică simultan două instrucţiuni, iar execuţia lor se
realizează tot simultan, cu condiţia ca a doua instrucţiune să nu depindă de
rezultatul primei instrucţiuni. Ambele unităţi lucrează pe 32 de biţi.
2. Unitatea de virgulă mobilă – FPU (Floatting Point Unit)
organizată tot sub forma unei linii de asamblare (pipeline) ce conţine
unităţi pentru execuţia hardware a adunării, înmulţirii şi împărţirii. 3. Memoria cache de nivel 1 (cache L1-Level 1) este divizată în
două părţi:
– 8 K pentru instrucţiuni (code cache);
– 8 K pentru date (cache data).
Circuitele de interfaţă integrate în cip, descompun programul ce se
execută în cuvinte de date şi cuvinte de cod pe care le depun în memoriile
cache corespunzătoare; accesul simultan la cele două memorii cache
permite introducerea datelor prin interfaţa magistralei, concomitent cu
citirile efectuate de unitatea de execuţie.
Cele două memorii deşi sunt asociative în ambele sensuri, diferă
prin modul de rescriere a informaţiilor ce le conţin:
– în memoria cache pentru date, informaţiile pot fi modificate
direct (rescrise) – “write back”;
– în memoria cache pentru cod, informaţiile pot fi modificate
numai după un acces suplimentar la memoria DRAM – “write
through”.
Fiecare memorie cache include un mecanism TLB (Translate
Lookaside Buffer) care translatează adresa liniară în adresă fizică.
Se poate instala şi o memorie cache secundară – cache L2 (de
regula, 512 K) formată din cipuri SRAM pe placa de bază, având un timp
de acces mai mic.
Magistrala de adrese este de 32 de biţi ceea ce oferă un spaţiu de
232
(4 G) memorie adresabilă.
Magistrala externă de date este de 64 de biţi, ceea ce permite
transferul unui volum de date în/din microprocesor de două ori mai mare
decât pe magistralele de 32 de biţi.

Memoria cache pentru
instrucţiuni
TLB

Interfaţa
cu magis-
tralele
Buffer de decodificare anticipată
a instrucţiunilor
Unitate U
aritmetică
întregi
Unitate V
aritmetică
întregi
Unitate de anticipare a
salturilor
256 biţi
32 biţi 32 biţi
Unitate de virgulă
mobilă
64 biţi

4. Bufferul de decodificare anticipată a instrucţiunilor
(Prefetch Buffer)
Codul din memoria cache este testat pentru a sesiza din timp
eventualele instrucţiuni de salt anterior încărcării acestora în unităţile de
execuţie; decodificarea instrucţiunilor se realizează deci anticipat, ulterior
ele fiind transmise unităţilor de execuţie atunci când sunt solicitate.
Transferul instrucţiunilor din memoria cache pentru cod către
unităţile de execuţie se realizează printr-o magistrală de 256 biţi,
dimensiunea mare a acesteia permiţând aducerea secvenţelor de
instrucţiuni cu o viteză mai mare decât capacitatea unităţilor de execuţie.
5. Unitatea de anticipare a salturilor BTB (Branch Target
Buffer)
Unitatea de anticipare a salturilor rezolvă organizarea liniei de linie
de asamblarea potrivit căreia instrucţiunile sunt tratate într-o manieră strict
secvenţială, astfel că atunci când apar instrucţiuni de salt, să fie încărcată
pe linia de linie de asamblarea secvenţei de instrucţiuni corespunzătoare
destinaţiei saltulului.

Prima generaţie de microprocesoare Pentium apărută în mai ’93,
lucra la frecvenţa de 60 şi 66 Mhz (P54C).

A doua generaţie (martie ’94) necesită schimbarea plăcii de bază,
având ca principale caracteristici:
– frecvenţa iniţială de 90, 100 Mhz; ulterior lucra la 120, 133, 150,
166 şi 200 Mhz;
– plăcile de bază lucrează la frecvenţa de 60, 66 Mhz;
– include APIC – Advanced Programable Interrupt Controller
(controler de întreruperi programabil avansat);
– existenţa unei interfeţe pentru procesor dual care suportă
multiprelucrarea simetrică SMP ( Symmetric MultiProcessing)
solicitată de sistemele de operare OS/2 şi Windows NT.

Pentium Pro disponibil din 1996 la frecvenţe de 150,166,180 şi
200 Mhz a introdus:
– trei pipelines pentru instrucţiuni interne;
– cache–ul de date asociativ de 8 K are patru căi de transfer, iar
cache–ul de cod de 8 K are două căi pentru instrucţiuni primare;
– cache-ul L2 de 256 K, 512 K este integrat;
– execuţia dinamică a instrucţiunilor prin mecanismele de branch
prediction şi speculative execution, permite execuţia instrucţiu-
nilor în orice ordine.

A treia generaţie (P55C) disponibilă din ianuarie ’97 (socket 7 pe
placa de bază) a încorporat tehnologia multimedia MMX (MultiMedia
eXecution) în generaţia a doua, având ca noutăţi:
– frecvenţa de 166, 200, 233 Mhz;
– cache de cod de 16 K;
– adăugarea a 57 de instrucţiuni pentru funcţii audio, video şi
grafică;
Unitatea MMX include aplicaţii multimedia şi comunicaţii care
încorporează SIMD (Single Instruction Multiple Data), tehnică ce permite
unei instrucţiuni să execute anumite funcţii pe mai multe seturi de date.

Pentium II (P6) – Pentium Pro Klamath lansat în mai 1997
depăşeşte performanţele unui Pentium la 200 Mhz de circa 1,6-2 ori,
lucrând la frecvenţe de 233, 266 şi 300 Mhz; noutăţi incluse:
– cache L1 dispune de 16 K pentru cod şi 16 K pentru date;
– cache L2 integrat de 512 K – 1 M;

– arhitectura DIB ( Dual Independent Bus) – magistrală duală
independentă: una pentru cache L2 şi cealaltă pentru memoria
internă.

Pentium II (P6) – Pentium Pro Deschutes lucrează la 300,333
Mhz, acceptând o arhitectură AGP (Accelerated Graphic Port) care permite
conectarea unui subsistem grafic la setul de cipuri, printr-o magistrală de
mare viteză ce degrevează magistrala PCI de transferul unui volum mare
de date. Magistrala PCI asigură o rată de transfer de 132 M/s iar magistrala
AGP la 66 Mhz pe 32 de biţi are o rată de transfer de 533 M/s. Memoria
video pentru AGP este alocată dinamic din memoria sistemului în funcţie
de necesităţi, şi poate fi accesată rapid de controlerul grafic.

CELERON şi MENDOCINO. Sub numele de cod Covington, a
fost microprocesorul Celeron, conceput pentru producţia de serie care să
înlocuiască Pentium la categoria PC-urilor cu preţ sub 1000 $ (Basic PC).
În principal, Celeron-ul păstrează nucleul de la Pentium II,
renunţându-se la cache-ul L2 şi la carcasa de deviere a căldurii, ceea ce a
permis producerea unui procesor mai simplu şi mai ieftin. Mecanismul
utilizat este denumit SEPP (Single Edge Processor Package); pentru
aerisire se foloseşte un ventilator care ocupă toată suprafaţa cipului, fiind
plasat direct pe procesor.
La fel ca şi Pentium II, Celeron este conceput pentru slot 1, fiind
implementat pe o placă de bază microATX (ceva mai mică decât plăcile de
bază ATX normale); pentru a păstra un preţ redus şi la placa de bază,
micro ATX nu include facilităţi cum sunt: suport pentru procesor dual,
gestionarea a mai mult de 256 M de RAM, suport pentru memorie ECC şi
controlul a mai mult de trei sloturi PCI .
La scurt timp după lansarea microprocesorului Celeron în
continuarea liniei Covington, Intel a realizat microprocesorul produs sub
numele de cod Mendocino care a reintegrat cache-ul L2.

XEON un alt Pentium elaborat de Intel dispune de următoarele
caracteristici:
– ca şi Pentium II Xeon are memorie cache L2 de la 512 K la 2M
– două cipset–uri cu suport multiprocesor, ceea ce oferă posibili-
tatea utilizării mai eficiente pentru servere şi staţii de lucru
echipate cu până la patru procesoare;

– frecvenţa de tact de 400 Mhz în cazul cache–lui L2 de 512 KB şi
1 MB, respectiv 450 Mhz pentru un cache L2 de 2 M;
– sporirea siguranţei prin adăugarea unor componente şi carac-
teristici pentru administrare şi monitorizare:
ƒ senzor termic pentru urmărirea temperaturii cipului;
ƒ verificarea şi corectarea erorilor de date apărute pe
parcursul transferului pe magistrale;
ƒ suport complet pentru ca două procesoare să realizeze
aceleaşi operaţii cu acceleaşi date, urmate de verificarea
rezultatelor;
ƒ magistrală de gestiune a sistemului pentru urmărirea
activităţii procesorului, printr-o interfaţă pentru două noi
componente de memorie ROM destinate partajării
informaţiei cu software–ul şi hardware–ul de gestiune a
sistemului;
ƒ utilizează o nouă platformă numită arhitectura de
memorie server extinsă care dispune de două moduri de
adresare a memoriei pe 36 de biţi, o extensie a adresei de
pagină pe 36 biţi şi o extensie a dimensiunii de pagină pe
36 biţi, ceea ce permite accesarea şi adresarea a până la 64
G de RAM.

KATMAI continuă seria microprocesoarelor Pentium având un
nume de cod care reprezintă numele extensiei setului de instrucţiuni al
arhitecturii KNI (Katmai New Instruction); cele 70 de instrucţiuni noi
susţin aplicaţiile multimedia, accelerând îndeosebi grafica şi imaginile
video. Pentru a obţine mai multă performanţă prin intermediul acestor
instrucţiuni (viteza, calitatea imaginii), ca şi la MMX este necesar un
software capabil să exploateze efectiv instrucţiunile respective.
Iniţial a fost proiectat să lucreze la o frecvenţă de tact de 450 şi 500
Mhz, dar ulterior a atins o frecvenţă de 800 Mhz.
Odată cu introducerea tehnologiei MMX, Intel a introdus SIMD
(Single Instruction Multiple Data) cu rolul de a permite prelucrarea
simultană a mai multor seturi de date printr-o singură instrucţiune – situaţie
frecvent întâlnită în aplicaţiile multimedia; MMX include însă doar
instrucţiuni în virgulă fixă care nu accelerează grafica 3D ce solicită
prelucrări în virgulă mobilă. KNI extinde acest procedeu care devine
SIMD-FP (Floating Point), prin includerea operaţiilor în virgulă mobilă; în

acest scop KNI dispune de un set de opt registre suplimentare indepen-
dente a câte 128 de biţi, fiecare registru fiind capabil să prelucreze si-
multan patru valori exprimate în virgulă mobilă simplă precizie (32 biţi x 4
= 128 biţi).
Dacă instrucţiunile MMX folosesc registrele de virgulă mobilă ale
coprocesorului ceea ce nu permite utilizarea simultană a instrucţiunilor în
virgulă mobilă, cu instrucţiuni MMX, Katmai lucrează cu registre
suplimentare care nu afectează registrele coprocesorului.
Windows 98 oferă posibilitatea exploatării noii tehnologii
furnizate de Katmai, în timp ce Windows 2000 suportă fără probleme noile
instrucţiuni.
O altă caracteristică a arhitecturii Katmai o constituie Memory
Streaming prin intermediul căreia programul comunică în prealabil
microprocesorului, datele preconizate a se încărca; există mai multe
opţiuni ce rămân la latitudinea software-ului în a opta pentru încărcarea
datelor în toate cache-urile, doar în cache-ul L2 sau în nici un cache. După
prelucrare, se poate alege între scrierea datelor în cache sau direct în
memoria internă.
A doua generaţie a microprocesorului Katmai s-a dezvoltat sub
numele de cod Coppermine, fiind realizat într-o nouă tehnologie de
fabricaţie a tranzistorilor (0,18 microni) spre deosebire de tehnologia
anterioară care utiliza structura de 0,25 microni. Această tehnologie
permite fabricarea de microprocesoare mai rapide care să poată depăşi
frecvenţa de 500 Mhz, oferind totodată şi spaţiu suplimentar pentru
componente adiţionale care vor putea fi astfel integrate pe cipul
microprocesorului (Intel utilizează aceiaşi strategie ca la a doua generaţie
de Celeron numită Mendocino).
Un alt microprocesor elaborat de Intel este Tanner, procesor care
utilizează tehnologia Katmai pentru work stations şi servere; în principal,
este un Katmai dotat (ca şi Xeon) cu cache L2 în variantele 512 K, 1 M si
2 M care în prima fază a lucrat la o frecvenţă de 500 Mhz.
Mergând pe linia Coppermine, pentru servere şi work stations au
apărut microprocesoarele Cascades care au inclus ca principale
caracteristici: KNI, cache L2 integrat, cache L3 în carcasa microproceso-
rului şi o frecvenţă de peste 500 Mhz.

PentiumIV
Pentium IV cunoscut şi sub numele de cod Willamette, este cel mai
nou model al familiei de microprocesoare Intel pe 32 de biţi, care lucrează
la frecvenţe mai mari şi înregistrează performanţe superioare faţă de
modelele precedente.
Principalele noutăţi aduse de Pentium IV sunt:
1. Tehnologie hyper-pipeline (cu banda de asamblare în 20 de
etape). Cu introducerea unei linii de asamblare în 20 de etape, Intel a reuşit
să facă procesorul să meargă la viteze foarte mari. În cazul unei
instrucţiuni plasată pe o linie de asamblare în 10 etape, în timpul fiecărui
impuls de ceas, o zecime este prelucrată şi este nevoie de 10 cicluri de ceas
pentru a termina. Deci, unei benzi de asamblare de la Pentium IV îi trebuie
20 de cicluri de ceas pentru a termina o instrucţiune, în fiecare etapă
prelucrarea fiind destul de redusă ceea ce diminuează durata dintre două
impulsuri de tact. Numărul total de cicluri necesare procesării unei
instrucţiuni se numeşte timp de latenţă. O linie de asamblare mai lungă
înseamnă o latenţă mai mare.
2. Cache cu urmărirea ordinii de execuţie a instrucţiunilor (Trace
Cache). Trace Cache-ul este un cache de instrucţiuni care încearcă să
înregistreze instrucţiunile în ordinea lor de execuţie. Acest lucru simplifică
procesarea, asigurându-se că instrucţiunile sunt în ordinea corectă.
3. Motorul de execuţie rapidă. Operaţiile cu întregi sunt procesate
de către unităţile de execuţie pentru întregi. În mod normal, o unitate
procesează o instrucţiune numai în partea crescătoare a impulsului de tact,
dar Pentium IV poate procesa şi în partea descrescătoare a acestui impuls,
reuşind astfel să dubleze viteza de lucru pentru anumite operaţii cu întregi.
4. Magistrala de sistem la 400 MHz are 64 căi de adresare şi face
posibilă o viteză de transfer de 3,2 G între procesor şi controlerul de
memorie. Pentium III putea transfera doar 1,06 G la o frecvenţă de 133
MHz. Pentium IV lucrează prin intermediul a două canale de transmisie cu
RDRAM, la o viteză de 3,2 G pe secundă.
5. Execuţia dinamică avansată. Unitatea de execuţie rapidă asigură
un număr mai mare de instrucţiuni (126), dintre care unităţile de execuţie
pot alege; acest lucru permite microprocesorului să evite aşteptările care
apar atunci când o instrucţiune foloseşte datele furnizate de o altă
instrucţiune. Unitatea aduce şi o mai mare acurateţe în predicţia salturilor
(branch prediction), rata de predicţie greşită fiind cu 33% mai mică.
Acurateţea este posibilă datorită implementării unui buffer de 4 K ce

stochează mai multe detalii despre ramurile accesate anterior, dar şi
datorită unui nou algoritm de predicţie.
6. Cache-ul de transfer este un cache de nivel 2 de 256 K ce
măreşte fluxul de date de la cache-ul de nivel 2 către microprocesor. Acest
cache transferă 32 B la fiecare impuls de tact, deci poate transmite 44,8 G
pe secundă (la Pentium III se puteau transmite 16 G pe secundă).
7. SSE2 înseamnă 76 de noi instrucţiuni SIMD, astfel încât există
în total 144 de instrucţiuni pentru mărirea performanţei lucrului în virgulă
mobilă şi a aplicaţiilor multimedia. Setul de instrucţiuni este destinat atât
pentru întregi pe 128 biţi cât şi pentru numere în virgulă mobilă dublă
precizie, tot pe 128 biţi. Datorită noilor instrucţiuni programatorul are o
mobilitate mai mare deoarece acestea permit calculelor de tip SIMD să fie
efectuate în virgulă mobilă cât şi pe întregi împachetaţi în registrele MMX.
Prezentând o arhitectură cu totul nouă, Pentium IV este destinat
aplicaţiilor multimedia şi Internet, cum ar fi editare video, encodare şi
încărcare de materiale în format video pe Internet, encodare MP3 şi
aplicaţii de vizualizare 3D.
Pentru a rula astfel de programe, noua arhitectură a procesorului
Pentium IV (NetBurst) conţine o magistrală de date la 400 MHz, noi
tehnologii de realizare a memoriei cache şi a canalului de date, alături de
un set îmbunătăţit de instrucţiuni interne şi un coprocesor matematic
optimizat pentru aplicaţii multimedia.
Modificările de arhitectură care au dus la îmbunătăţirea
performanţelor obţinute în aplicaţiile de tip Internet (viteza superioară,
canal de comunicaţie mai mare, set nou de instrucţiuni SSE2, dimensiune
redusă a memoriei cache, magistrala de date mărită) nu se dovedesc la fel
de benefice în cazul aplicaţiilor uzuale. Astfel de programe obişnuiesc să
depună mari cantităţi de date în memoria cache şi în plus, mărirea
magistralei de memorie la 3,2 GB pe secundă nu este atât de semnificativă
pentru aplicaţiile de birou, acestea accesând de foarte multe ori memoria
cache şi nu memoria principală.
Pentium IV a fost conceput pentru a suporta frecvenţe de ceas
foarte mari. În viitor, Intel se aşteaptă ca noua sa arhitectură să poată
parcurge drumul de la cei 1,5 GHz în prezent la nu mai puţin de 5 GHz în
următorii patru ani.
Datorită magistralei de date mai scurte, procesorul Athlon de la
AMD (ca şi Pentium III) prezintă un grad mai scăzut de erori faţă de
Pentium IV în cazul aplicaţiilor ce necesită folosirea anumitor instrucţiuni

din memoria cache de nivel 2 sau din memoria principală. Erorile apar mai
frecvent în cazul aplicaţiilor ce conţin instrucţiuni alternative, decât în
cazul aplicaţiilor multimedia.
Pentium IV foloseşte memoria cache de nivel 2 pe 128 de octeţi,
faţă de numai 64 de octeţi pe baza cărora este construită memoria cache a
procesorului Athlon. Chiar dacă memoria cache de nivel 2 a lui Pentium
IV poate fi accesată de microarhitectura internă în câte 32 de octeţi, datele
sunt citite şi scrise în memoria sistemului pe 128 de octeţi. Pentru
aplicaţiile multimedia acest lucru este benefic deoarece aplicaţia poate citi
sau scrie succesiv 128 bytes de date.
De cealaltă parte, în cazul aplicaţiilor ramificate, este foarte posibil
să se utilizeze doar un număr mic de octeţi dintr-o linie completă a
memoriei cache, pentru ca apoi să se treacă la o altă locaţie. Astfel, se
înregistrează o creştere a timpului de aşteptare între accesarea diferitelor
locaţii de memorie pentru a transporta 128 bytes.

Itanium

Itanium cunoscut sub numele de cod Merced, este primul din linia
de procesoare pe 64 de biţi (IA-64 Intel Architecture) destinate pentru
staţii de lucru performante şi servere de întreprindere, de e-Business şi
servere folosite în cunoscuta reţea Internet.
Caracteristicile procesorului Itanium includ execuţia paralelă a
instrucţiunilor, adresabilitate mare a memoriei, detecţia şi corecţia erorilor,
performanţa ridicată în lucrul cu virgula mobilă, unităţi de execuţie
multiple, lăţime mare de bandă, viteza magistralei de 2,1 G, cache L3 de 2
şi 4 MB şi frecvenţe de 800 şi 733 MHz.
Tehnologia pe 64 biţi măreşte considerabil viteza de procesare prin
posibilitatea manipulării datelor pe 64 de biţi, faţă de 32 de biţi la
sistemele Pentium şi Athlon.
Arhitectura IA-64 se bazează pe conceptual EPIC (Explicitly
Parallel Instruction Computing) care îmbină resurse masive de procesare,
cu compilatoare inteligente care fac execuţia paralelă a instrucţiunilor
explicită pentru procesor. EPIC permite procesoarelor Itanium să efectueze
până la 20 de operaţii simultan. Compatibilitatea cu aplicaţiile şi sistemele
de operare IA-32 ajută la protejarea investiţiilor şi uşurează tranziţia la
arhitectura pe 64 biţi.
Deşi IA-64 este similară microprocesoarelor RISC în privinţa

competitivităţii în lucrul pe virgulă mobilă şi are aceleaşi limite de
adresare, ea are trăsături avansate care permit rezolvarea încetinelii
memoriei şi limitărilor codului. De asemenea, are mare putere de
recuperare a erorilor.
La ora actuală, procesoarele CISC (Intel, AMD, Cyrix) şi RISC
(Compaq, HP, IBM, Sun, etc.) tind să devină tot mai complexe. Pentium
IV, de exemplu are un pipeline cu 20 de stagii. Creşterea complexităţii pe
lângă avantajele accelerării unei părţi a programelor are şi dezavantaje
printre care limitarea la un prag de frecvenţe de lucru, creşterea
consumului, reducerea extensibilităţii. Scopul EPIC este să reducă din
complexitatea procesorului prin optimizarea compilatoarelor.
Al doilea obiectiv este paralelismul execuţiei care se face în
compilator, fapt de importanţă majoră pentru performanţa unei aplicaţii.
Unul din cele mai importante motive pentru care Itanium nu e acum pe
piaţă este faptul că încă se lucrează la optimizarea compilatoarelor.
O altă caracteristică a IA-64 este extensibilitatea. IA-64 are 128
regiştrii generali şi 128 de regiştrii pentru operaţii în virgulă mobilă.
Itanium are patru pipeline-uri pentru instrucţiuni generale şi două pentru
virgulă mobilă, dar viitoarele procesoare vor avea până la 8, 16, 32
pipeline-uri.
O arhitectură pe 64 de biţi aduce avantaje mai ales pentru
aplicaţiile ce rulează pe servere, care pot folosi astfel mai mult decât cei
patru G la care e limitată arhitectura IA-32, adică 18 miliarde de G. Spaţiul
de adrese virtual pentru un procesor IA-64 este de un milion de teraocteţi.
De asemenea, faptul că într-un ciclu de tact, pe un singur pipeline se
prelucrează de două ori mai multe date faţă de IA-32 aduce un avantaj de
putere considerabil care se va simţi în cazul unui server dedicat calculelor
laborioase.
Itanium are cache Level 1, 2 şi 3. Cache-ul L1 are tot 16 K pentru
instrucţiuni şi 16 K pentru date, asociativ pe patru căi, iar lăţimea liniei de
date este de 32 de biţi. Cache-ul L2 va fi de 96 K şi cu linia de 64 de biţi.
Cache-ul L3 are valoarea maximă de 4 M şi se află pe carcasa
procesorului, nu în chip. Memoria maximă suportată este de 16 G iar
frecvenţa magistralei FSB (Front Side Bus) este de 100 MHz şi de 133
Mhz, modul de transfer fiind DDR; astfel, rata de transfer va fi în jur de
2,1 G/s.
Itanium face pereche cu cipset-ul 460 GX, care suportă până la
patru procesoare şi 64 G RAM.

O gamă largă de sisteme de operare funcţionează în prezent pe
sisteme bazate pe procesorul Itanium, printre acestea numărându-se
Windows XP pe 64 biţi, Linux IA-64, Project Monterey (AIX-5L), Novell
Modesto şi HP-UX.
Windows-ul pe 64 de biţi se bazează pe Windows 2000; rulat pe
procesoare Itanium, permite prelucrarea mai eficientă a aplicaţiilor ce
vehiculează mai multe date în memorie, iar procesorul le poate accesa mai
rapid. Astfel, se reduce timpul de încărcare al datelor în memoria virtuală
sau timpul de căutare, citire şi scriere pe suporturile de memorie, făcând ca
aplicaţiile să se execute mai rapid.
Itanium va oferi suport pentru Unix care nu exista la arhitecturile
pe 32 de biţi actuale. Generaţia Pentium IV pe 32 de biţi este mai mult o
platformă Windows NT; deşi suportă SCO Unix şi Solaris pe 32 de biţi
niciodată nu a penetrat piaţa utilizatorilor de Unix pe sistemele mari.
Intel a început un program de promovare a arhitecturii IA-64 încă
din 1998. A lansat detalii despre microarhitectura Itanium înainte de
apariţia pe piaţă a procesorului, fapt fără precedent în istoria
calculatoarelor, pentru a permite programatorilor să scrie aplicaţii şi
compilatoare pe 64 biţi şi pentru a încuraja dezvoltatorii Linux să adopte
Itanium. A distribuit mii de servere şi workstations şi a publicat informaţii
tehnice şi unelte de dezvoltare.

Microsoft şi Intel au pus la dispoziţia programatorilor kituri de
dezvoltare de software (SDKs) şi de drivere (DDKs): astfel, a fost lansată
versiunea 5.0 a compilatoarelor Intel C++ şi Fortran pentru Windows, care
pot crea executabile pe 64 de biţi. Itanium este mult mai dependent de
calitatea compilatoarelor decât cipurile Intel anterioare. De exemplu, nu
optimizează automat instrucţiunile, lăsând asta pe seama compilatorului.
Procesoarele x86 reordonează multe instrucţiuni automat, făcând scrierea
de compilatoare mai uşoară. De asemenea, codul rulat trebuie să fie
capabil să folosească un număr cât mai mare din unităţile de execuţie
paralele.
Alte microprocesoare pe 64 de biţi sunt: UltraSparc de la Sun
Microsystems, Alpha de la Compaq, PA-RISC de la Hewlett- Packard şi
Sledgehammer de la AMD.
La ora actuală există circa 6000 de procesoare Itanium care
lucrează în sistemele a 15 producători, dar ele nu sunt identice, existând
mai multe variante.

2.4.3. Microprocesoare AMD

AMD este concurentul firmei intern, aparut în celebra Sunnyvale
California şi care s-a extins recent prin dechiderea unei filiale în Dresda. În
!991 avea un decalaj de 6 ani în urma firmei Intel. AMD scoatea atunci pe
piaţă primul său 386. În 1999 decalajul a fost eliminat. AMD prin
microprocesorul Athlon concurează putenic microprocesorul Intel Merced.

Athlon
Procesorul AMD Athlon este primul membru al noi familii de
procesoare AMD (a 7-a generaţie) destinat pentru aplicaţiile care necesită
o mare putere de procesare. Se integrează în sisteme: desktop, workstation
şi server.
Microprocesorul Athlon include multiple decodoare de instrucţiuni
x86, cache level 1 de 128 K, trei linii de calcul pentru întregi, trei linii de
calcul al adresei, cea mai evoluată unitate de virgulă mobilă superscalară,
cu tehnică out of order, trei căi ce suportă toate instrucţiunile MMX şi
3Dnow!, unitate de control a instrucţiunilor cu 72 de intrări, o magistrală
sistem de 200 Mhz, care poate fi dusă la 400 MHz. Unitatea FPU poate
realiza 2,4 Gigaflops în simplă precizie şi mai mult de 1 Gigaflops în dublă
precizie, la 600 MHz.
Procesorul AMD Athlon e bazat pe o arhitectură x86 de a 7-a
generaţie care include o microarhitectură superscalară optimizată pentru
frecvenţe mari de ceas. Memoria cache, de 128 KB, e împărţită în 64 K
cache pentru instrucţiuni şi 64 K cache pentru date. Componenta Branch
Prediction Table este bidirecţională şi conţine 2048 de intrări.
Decodoare multiple de instrucţiuni Athlon include trei decodoare
complete de instrucţiuni x86 care aduc instrucţiunile x86 în MacroOP-uri
cu lungime fixă. În loc să execute instrucţiuni x86 care au lungimi
varabile, între 1 şi 15 octeţi, Athlon execută MacroOP-uri, cu lungime fixă,
ceea ce menţine eficienţa codificării instrucţiunilor, rezultând un plus de
viteză.
Unitatea de control a instrucţiunilor Odată ce MacroOP-urile
sunt decodificate, cel mult trei MacroOP pe ciclu sunt trimise către
unitatea de control a instrucţiunilor (UCI). Aceasta este un buffer cu 72 de
intrări care gestionează execuţia şi terminarea tuturor MacroOP-urilor,

redenumirea de regiştrii pentru operanzi şi care controlează orice excepţie.
UCI transmite MacroOP-urile către planificatorul de execuţii multiple.
Linii de execuţie Athlon conţine un planificator de MacroOP cu 18
intrări pentru întregi sau generare de adrese şi o unitate de virgulă mobilă
(FPU) sau planificator multimedia, cu 36 de intrări. Aceste planificatoare
transmit MacroOP către cele nouă linii independente de execuţie: trei
pentru calcule cu întregi, trei pentru calcule de adresă şi trei pentru
execuţia de instrucţiuni MMX, 3Dnow! şi x86, pentru virgulă mobilă.
Athlon oferă cel mai avansat şi mai puternic motor de calcul în
virgulă mobilă prezent pe un microprocesor x86. Acesta se bazează pe 3
unităţi de virgulă mobilă cu tehnică out of order, fiecare cu funcţionare pe
un singur ciclu de ceas. Aceste trei unităţi (FMUL, FADD, FSTORE)
execută toate instrucţiunile x87, MMX şi pe cele 3DNow! extinse.
Utilizând o formatare a datelor şi tehnica cu o singură instrucţiune, mai
multe date (SIMD), bazată pe tehnica MMX, Athlon poate furniza patru
rezultate, simplă precizie pe 32 de biţi, pe un ciclu de ceas, rezultând
perfoamanţa de 2,4 Gigaflops la 600 MHz.
Branch Prediction, oferă o logică sofisticată pentru predicţia
instrucţiunilor alternative cu scopul de a reduce sau elimina întârzierile
datorate instrucţiunilor de salt.
Athlon implementează tabela de predicţe a salturilor bidirecţională,
cu 2048 de intrări.
Tehnologia 3DNow! Athlon include tehnologia 3DNow! pentru
aplicaţii multimedia 3D; tehnologia include setul original de instrucţiuni
3DNow!, constituind primul set de instrucţiuni x86 ce foloseşte tehnologia
SIMD pentru operaţii în virgulă mobilă, destinat accelerării proceselor 3D.
Athlon mai include în 24 de instrucţiuni noi cu următoarele funcţii:
– 12 instrucţiuni care îmbunătăţesc calculele cu întregi folosite în
aplicaţii de recunoaşterea vocii şi procesare video;
– 7 instrucţiuni care accelerează traficul datelor pentru detalii
grafice şi aplicaţii Internet;
– 5 instrucţiuni pentru procesarea digitală a semnalului (DSP) care
îmbunătăţesc performanţa aplicaţiilor de comunicare cum ar fi
modemuri soft, MP3 şi procesarea Dolby Digital Sorround a
sunetului.
În dezvoltarea tehnologiei 3DNow!, AMD a păstrat setul de
instrucţiuni simplu, dar puternic. Planul AMD era de a furniza performanţa
SIMD, păstrând uşurinţa implemntării pentru programatori. Setul relativ

restrâns de instrucţiuni 3DNow! extinse, permit producătorilor de soft să
adopte cu uşurinţă această tehnologie.
Arhitectura Cache de înaltă perfoamanţă include cache L1 de 128
K, pe 64 biţi, Translation Lookaside Buffer pe mai multe niveluri, un
controller cache L2 cu interfaţă pe 72 de biţi, 64 pentru date şi 8 biţi ECC,
ceea ce permite conectarea a 8M de SRAM. De asemenea, Athlon include
suport pentru arhitecturile cu 512 K cache, mai puţin costisitoare.
Memoria cache L1 a procesorului cuprinde opt bancuri pentru a
susţine accesul multiplu. Cache-ul de instrucţiuni suportă pre-
decodificarea datelor pentru a susţine decodoarele multiple de instrucţiuni.
Structura TLB minimizează întârzierile în accesarea memoriei.
Controller-ul de cache L2 funcţionează la o frecvenţă programabi-
lă, pentru compatibilitatea cu diversele standarde pentru SRAM, inclusiv
DDR.
Interfaţa Bus cu sistemul, la 200 MHz, fiind cea mai rapidă de pe
platformele x86, foloseşte tehnologia Digital Alpha EV6 pentru a creşte
simţitor performanţa. Interfaţa Bus prezintă trăsături ca: sincronizare cu
sursa pentru operaţiuni de 200 MHz-400 MHz, transfer burst pe 64 bytes,
protecţie ECC pe 8 biţi pentru date şi instrucţiuni, semnale de tensiuni
mici, pentru plăci de bază de cost redus, abilitatea de a adresa mai mult de
8 terabytes de memorie.
Interfaţa Bus implementată pe Athlon e capabilă să asigure o viteză
de transfer maximă de 1,6 G pe secundă, de două ori cât cea a generaţiei
anterioare de procesoare. Deşi funcţionează la 200 MHz, interfaţa Bus
poate fi configurată să funcţioneze la 400 MHz.
Athlon se montează pe slotul A, fapt ce aduce avantajul unui cost
redus şi compatibilitatea cu Slot 1 şi deci cu sloturile, sursele de alimentare
şi coolerele existente.
Microarhitectura procesorului AMD Athlon, de a 7-a generaţie,
precum şi magistrala sa performantă, îi permite să atingă performanţe
neatinse de un procesor x86, asigurând cea mai înaltă performanţă în
calculele cu întregi, în virgulă mobilă şi în multimedia.

Duron
Cel mai nou membru al familiei procesoarelor AMD, Duron este
destinat pieţei de PC-uri ce necesită performanţe ridicate la un preţ
accesibil. Duron este conceput şi realizat cu gândul la viitor, furnizând
flexibilitatea necesară generaţiilor următoare de aplicaţii şi nevoilor

crescute de putere de calcul. Se poate spune că odată cu apariţia
procesoarelor AMD Duron, performanţa superioară şi puterea de calcul
ridicată a devenit mai accesibilă. Rezultatele obţinute arată că AMD
Duron este cu până la 25 la sută mai performant decât un procesor Intel
Celeron la aceeaşi viteză de ceas. Caracteristicile tehnice ale acestui
microprocesor sunt în principal:
• Viteza ridicată a magistralei: Duron beneficiază de front side
bus (FSB) la 200 MHz, oferind o lăţime de bandă de trei ori mai mare
decât procesoarele Intel Celeron (66 MHz): 192 K de cache pe chip,
permitând performanţe superioare în multe tipuri de aplicaţii, cum ar fi
pachete business, editare de imagini, etc.
• FPU (Floating Point Unit) superscalar cu tehnologie
3DNow!: AMD Duron oferă trei pipeline-uri în virgulă mobilă.
Tehnologia 3DNow! ajută la îmbunătăţirea considerabilă a performanţei în
special în aplicaţii grafice.

Thunderbird
Este numele celei de-a doua generaţii de procesoare AMD Athlon.
Thunderbird este construit în tehnologie aluminiu/cupru 0.18 microni şi
beneficiază de o arhitectură îmbunătăţită.
Cea mai semnificativă diferenţă faţă de generaţia anterioară de
procesoare Athlon constă în faptul că la noile procesoare Thunderbird,
memoria cache level 2 se află chiar în chipul procesorului. Acest lucru
contribuie la creşterea performanţelor prin mărirea considerabilă atât a
frecvenţei cache L2 cât şi a lăţimii magistralei interne de date cu
procesorul.
Noua tehnologie de fabricaţie permite construcţia procesoarelor
Thunderbird, atât în formatul procesoarelor Athlon tradiţional (Slot A), cât
şi în noul format Socket A al procesoarelor AMD Duron.
Iată cîteva din caracteristicile care au impus acest microprocesor:
• 256 Cache L2: Memoria cache L2 a procesoarelor Thunderbird
este integrată pe acelaşi chip cu procesorul propriu-zis. Rezultatul este că
atât procesorul, cât şi memoria cache L2 pot rula la aceeaşi frecvenţă de
ceas. Astfel, timpul de aşteptare necesar procesorului pentru a primi date
de la memoria cache L2 este redus la zero.
• Performanţă îmbunătăţită: noua arhitectură Thunderbird
permite creşterea frecvenţei memoriei cache de nivel 2, cât şi creşterea

lăţimii magistralei interne de date cu procesorul, ceea ce duce la
performanţe îmbunătăţite.
• 37 milioane de tranzistori: faţă de 22 milioane (generaţia
anterioară de procesoare Athlon).
• Suportat de plăcile de bază Athlon şi Duron: Procesoarele
Thunderbird sunt suportate de cipset-urile existente pentru procesoarele
Athlon şi Duron: AMD 750, AMD 760, VIA Apollo KX133 şi VIA .
Viitorul anunţă performanţe spectaculoase în arhitectura
microprocesoarelor care vor fi realizate într-o nou variantă constructivă
avînd la bază noile descoperiri şi aplicaţii ale nanotehnologiei.

2.5. Memoria externă

Memoria externă are rolul de a păstra informaţiile (programe şi
date) pe o durată nedeterminată. Pentru orice calculator, memoria externă
constituie o completare şi o extindere a memoriei interne, prezentând
două particularităţi deosebite faţă de memoria internă:
– este nelimitată ca volum;
– este nevolatilă, informaţiile rămân stocate pe o durată
nedeterminată.

La calculatoarele personale memoria externă este constituită din discul
flexibil, discul fix, discuri optice, CD-ROM-ul şi DVD-ul, caseta
magnetică şi altele.

Oricare ar fi dispozitivul prin care se materializează memoria externă,
el cuprinde următoarele componente:
1. mediul de memorare, reprezentat de suportul fizic propriu-zis pe
care se stochează datele: floppy-disc (FD), hard-disc (HD), compact-disc
(CD), etc.
2. unitatea fizică de memorare, constituită din mecanismul de
antrenare şi acces la mediul de memorare: unitatea de floppy-disc (FDD),
unitatea de hard-disc (HDD), unitatea de compact-disc, etc.
3. interfaţa, materializată prin componentele care să permită
conectarea la PC a unităţilor fizice de memorare;
4. programele capabile să controleze transferul bidirecţional de
semnale dintre unitatea fizică de memorare şi celelalte componente ale PC-ului; programele se regăsesc sub numele de drivere localizate în BIOS.

2.5.1. Floppy-discul

Discul flexibil reprezintă suportul de memorie externă întâlnit la
toate calculatoarele personale. El este confecţionat dintr-o folie de plastic
flexibil acoperită cu un strat de material feromagnetic şi introdus într-un
suport de protecţie.
În prezent la calculatoarele personale cel mai utilizat este floppy
discul cu diametrul de 3,5 inches având o capacitate de 1,44 MB(fig.2.9.).
Informaţiile sunt înregistrate fizic în piste şi sectoare. Pistele sunt
cercuri concentrice dispuse pe suprafaţa discului, de regulă în număr de
80. Sectoarele sunt segmente de pistă în număr de 18 sectoare/pistă la FD
de 1,44 MB. Un sector are 512 bytes.
Sistemul de operare utilizează pentru transfer ca unitatea de alocare
clusterul care în cazul FDD are exact un sector de 512 bytes.
Unitatea de floppy-disc (FDD) îndeplineşte următoarele funcţii:
– imprimă o viteză de rotaţie constantă de 360 rotaţii pe minut FD-
ului introdus în unitate, moment în care FD-ul este operaţional;
– deplasează capetele de citire/scriere pe pistele corespunzătoare
adreselor solicitate, transmise prin intermediul interfeţei.
– dezactivează rotirea FD-ului atunci când este apăsat butonul de
scoatere a mediului de memorare din unitate.

1
2
3
4
5
6
a)
1
2
3
4
5
pentru formatare de 1,44 Mb
b)
Fig. 2.9. Floppy discul 3,5 inches

1 – fantă de protecţie fizică;
2 – fantă de fixare şi antrenare; 3 – discul propriu-zis;
4 – fanta pentru scriere/citire;
5 – suport de protecţie (plic sau casetă).
Rata de transfer la FD-ul de 1,44 MB este de 500 KB/s. Fiecare pistă
este identificată unic printr-o adresă fizică iar sectoarele au un prefix ce
serveşte la identificarea acestora. Aceste elemente permit accesul direct la
datele stocate pe floppy disc. Fiecare sector are la sfârşitul său un sufix, o
informaţie utilizată la verificarea corectitudinii transpunerii datelor pe
floppy.
Pentru a putea fi folosite, floppy discurile se formatează, procedură
care se realizează sub controlul sistemului de operare şi care are ca rezultat
verificarea integrităţii fizice a pistelor şi respectiv a sectoarelor şi creearea
adreselor fizice despre care am amintit.
Portul adaptor de FDD admite conectarea a două FDD de 3,5 “ ce
pot fi montate şi în cascadă – daisy chain, (fig. 2.10.).
FDD-ele dispun de blocuri selectoare ce se configurează pentru a
selecta numărul unităţii.
Controlerul FDD-ului are două funcţii principale:
– conversia comenzilor generate de BIOS, în semnale ce controlează
FDD;
– conversia semnalelor generate de capetele de citire/scriere, într-o formă
înţeleasă de celelalte componente ale PC-ului.

0 1
Adaptor
pentru
FDD
Magistrală
sistem
Fig. 2.10. Legătura pentru două FDD

Hard disc-ul stochează fişierele şi extinde capacitatea RAM a PC-
ului cu memoria virtuală. El lucrează acum la capacităţi de ordinul
gigabytes. Hard disc-urile diferă prin tehnologie de fabricare, interfaţă,
viteză şi capacitate de stocare a datelor – toate aceste elemente fiind
interdependente.
Mediul de memorare al hard disc-ului este alcătuit dintr-o colecţie
de platane circulare, fiecare având două feţe pentru stocarea informaţiilor.
Mulţimea pistelor care au aceeaşi distanţă faţă de centru (ax) formează un
cilindru (fig. 2.11.) . Un cilindru poate fi imaginat ca o stivă verticală de
piste.
Unitatea de hard disc are câte un cap de citire/scriere pentru fiecare
faţă a platanelor; toate capetele sunt montate pe un mecanism special care
asigură deplasarea lor pe orizontală. Capetele sunt deplasate înainte şi
înapoi simultan pe suprafeţele platanelor; ele nu se pot deplasa
independent unul de celălalt deoarece sunt montate pe acelaşi suport.
Unitatea de hard disc are viteză de funcţionare de cel puţin zece ori
mai mare decât cea a unei unităţi de floppy disc (3600 RPM), dar
actualmente viteza de rotaţie este de 7200 RPM, 10000 RPM şi chiar
15000 RPM (fig.2.12.).

Fig. 2.11. Alcătuirea fizică a unui hard disc
cilindrul 0
cilindrul
platane
Pista 0,1,2,….,k
2.5.2. Hard-discul

• carcasă.

Fig. 2.12. Componentele HDD
Componentele de bază ale unei unităţi de hard disc tipic sunt
următoarele:
• platanele (disc platters) – mediul de memorare;
• capetele de citire/scriere (read/write heads);
• mecanismul de poziţionare capete (head actuator);
• motorul de rotaţie platane (spindle motor);
• circuitul electronic de comandă şi control a unităţii;
• cabluri şi conectori;
• elemente de configurare (strapuri, micro-comutatoare);
Platanele, motorul de rotaţie, capetele şi mecanismul de poziţionare
capete sunt închise într-o carcasă etanşă numită Ansamblul Capete-Disc
(Head Disc Assembly) tratată ca o componentă unitară.
Diferitele tipuri de interfeţe limitează viteza cu care sunt transmise
informaţiile între HDD şi PC şi prezintă diferite niveluri de performanţă în
funcţionare. Deşi utilizatorii se concentrează mai ales asupra timpului
mediu de acces declarat de producător (timpul necesar capetelor de
citire/scriere pentru a fi poziţionate de la o pistă la alta), rata de transfer
dintre HDD şi PC este mult mai importantă deoarece unităţile cheltuiesc
mai mult timp pentru scrierea sau citirea informaţiilor decât pentru
mişcarea capetelor. Viteza cu care este încărcat un fişier conţinând un

puri de interfeţe de hard
disc: ST
program sau date este influenţată cel mai mult de rata de transfer a datelor
care la rândul ei, depinde şi de interfaţa folosită.
De-a lungul anilor s-au folosit mai multe ti
-506/412, ESDI, IDE, SCSI; dintre acestea, numai ST-506/412 şi
ESDI se pot numi intefeţe dintre unitate şi controler, SCSI şi IDE fiind mai
mult interfeţe la nivel de sistem.
IDE (Integrated Drive Electonics) este un termen general aplicat
tuturor HDD-erelor care au un controller integrat în unitate; ansamblu
format din combinaţia unitate/controller este conectat la unul din porturile
de pe magistrala plăcii de bază. Comitetul de standarde internaţionale
ANSI a elaborat pentru interfaţa IDE standardele CAM ATA (Common
Acces Method Advaced Technology Attachment -specificaţia ATA-1),
ATA-2 (numită EIDE – Enhanced IDE) şi ATA-3 care definesc semnalele
conectorului cu 40 de pini.
ATA îşi construieşte sistemul de adresare pe baza modelului unui
HDD. B
e adresarea a 16 capete diferite pe suprafaţa
disculu
de transfer:
Diferen l în care folosesc resursele
în modul burst, ceea ce presupune că
se va s
I (Small Computer System Interface) nu este o interfaţă de
locurile de date au atribuite adrese bazate pe o schemă formată
din: capete, piste şi sectoare.
Standardul ATA permit
i, fiecare din ele având până la 65.536 piste răspândite pe această
suprafaţă. Fiecare pistă conţine până la 255 sectoare de 512 bytes fiecare.
Făcând înmulţirile, rezultă că limita de adresare a ATA poate fi de
136.902.082.560 bytes sau 127,5 G.
ATA suportă două clase largi
– PIO (Programmable Input Output);
– DMA (Direct Memory Access).
ţa între PIO şi DMA priveşte modu
PC-ului: în timp ce prin modurile PIO, microprocesorul controlează direct
fiecare byte ce trece prin interfaţă şi scrie direct valorile din regiştri de
control ale interfeţei, transferurile DMA presupun evitarea
microprocesorului şi mutarea datelor direct în memorie, introducând şi un
anumit grad de procesare paralelă.
Transferurile DMA operează
electa cuvântul de început şi de sfârşit al transferului, urmate de
transferul întregului bloc de date. Performanţele actuale ale dispozitivelor
ATA (Ultra ATA/Ultra DMA) asigură o rată de transfer de 33 M/s, 66 M/s
şi 100 M/s.
SCS
disc, ci o interfaţă la nivel de sistem. SCSI nu este un tip de controller, ci o

SCSI la
istemu
ANSI datează din 1986. SCSI-2
conţine
bunătăţiri, una dintre acestea
fiind m
Dimensiune Rata de Număr
d
Observaţii
magistrală care acceptă până la 8 sau 16 echipamente. Unul dintre ele
(adaptorul gazdă) funcţionează ca o poartă între magistrala SCSI şi
magistrala sistemului, celelalte şapte pot fi echipamente periferice: hard-
discuri, unităţi de casetă magnetică, unităţi CD-ROM, DVD ş.a.
Majoritatea sistemelor pot accepta până la patru adaptoare
s l gazdă, deci un total de 28/60 de echipamente. Unele implementări
SCSI mai recente permit ataşarea a 31 dispozitive pe fiecare magistrală.
Standardul SCSI defineşte parametrii fizici şi electrici ai unei magistrale
paralele de I/O folosită pentru legarea calculatoarelor şi echipamentelor
periferice. Standardul acceptă echipamente periferice cum sunt unităţile de
disc, de bandă magnetică şi CD-ROM.
Primul standard SCSI definit de
şi definiţii suplimentare referitoare la comenzi pentru accesul la
unităţi CD-ROM (posibilităţi de redare a sunetelor), unităţi de casetă
magnetică, unităţi inscriptibile, unităţi optice şi alte periferice; în afară de
acestea, s-a obţinut şi o viteză mai mare (numită FAST SCSI-2). O altă
caracteristică a standardului SCSI-2 este posibilitatea de a aşeza comenzile
într-o coadă de aşteptare, ceea ce permite unui periferic să accepte mai
multe comenzi şi să le execute în ordinea cea mai eficientă (caracteristica
este utilă pentru sistemele de operare multitasking care pot trimite pe
magistrala SCSI mai multe cereri în acelaşi timp). Una dintre opţiunile
SCSI-2 se referă la un mod de transfer sincron rapid, având rata de transfer
de două ori mai mare decât cea standard; el poate fi combinat opţional cu
un mod de transfer numit Wide SCSI pe 16 biţi. În SCSI-2 este prevăzut şi
modul de transfer Wide SCSI pe 32 de biţi.
Standardul SCSI-3 a adus anumite îm
odul FAST 20 (Ultra SCSI ), prin care s-a mărit viteza de patru ori,
ceea ce asigură o rată de transfer de 20 M/s pentru o magistrală SCSI
standard şi de 40 M/s pentru o magistrală Wide SCSI.

Implementare
SCSI magistrală
(biţi)
transfer
(M/s)
e unităţi
suportate
SCSI-1 Asincron 8 5 8
SCSI-2 8 10 8 Fast
SCSI-2 16 20 8 Fast+Wide
SCSI-2 32 40 8 Fast+Wide

SCSI-3 8 10 8 Fast
SCSI-3 16 20 16 Fast+Wide
SCSI-3 32 40 32 Fast+Wide
SCSI-3 32 80 16 W ide+Ultra 2
SCSI-3 32 160 16 Ultra

Canale SCSI pe bază de fibră optică este o denumire folosită
File Allocation
ble)
Capacitate partiţie hard-disc Dimensiunea clusterului

pentru interfaţa serială ce foloseşte un canal fizic pe fibră optică şi
protocolul caracteristic cu un set de comenzi specifice. Poate realiza un
transfer de 200M/s, având o capacitate de extindere de până la 126 de
periferice situate la o distanţă de cel mult 10 km.
Structura tabelei de alocare a fişierelor (FAT-
Ta pe disc, impune anumite restricţii de capacitate adresabilă a hard-
discurilor; astfel, structura fat pe 16 biţi folosită de prima versiune
Windows 95, impunea o limită de 2 G, dimensiunea maximă a unui cluster
fiind de 64 de sectoare. Trecând la FAT pe 32 de biţi, Windows 98 şi 2000
pot trata partiţii de hard disc de până la 2 G.

260 M 512 B
8 G 8 K
32 G 16 K
2 T 32 K
2.5.3. Discuri magneto-optice

Discurile magneto-optice şi-au găsit aplicabilitatea în special în
realizarea arhivelor de date sau copii ale datelor de pe HD-uri.
Unitatea de disc magneto-optic se numeşte Zip-drive. Firmele
Iomega şi Maxtor domină piaţa acestor echipamente.
Tehnologia magneto-optică utilizează un laser optic pentru a
extinde posibilităţile unui sistem de memorare magnetic convenţional.
Într-un sistem magneto-optic, mediul de memorare este un material
magnetic diferit de cel folosit la FD şi HD; partea optică asistă mecanismul
magnetic pentru a-i face percepţia mai rafinată. Înaintea scrierii datelor pe
un disc magneto-optic (MO), o undă laser este îndreptată pe locul unde
mecanismul magnetic va scrie date, pregătind astfel mediul de memorare
pentru a-l face inscriptibil. Citirea discurilor MO se realizează printr-un
procedeu pur optic: unda laser citeşte datele înregistrate magnetic pe disc.
Combinaţia dintre tehnologia magnetică şi cea optică oferă
discurilor magnetice posibilitatea de a memora date la o densitate ridicată,
fapt ce se explică prin câmpurile magnetice care se risipesc odată cu
mărirea distanţei dintre mediul de memorare şi capetele de citire/scriere, în
timp ce razele laser se focalizează pe suprafaţa mediului de memorare (fig.
2.13.).
Toate discurile MO sunt protejate de un material invulnerabil la
factorii externi, forma de prezentare fiind aceea de cartuş (cartridge).
Densitatea de memorare este foarte ridicată, oferind unui platan al discului
o capacitate mare de memorare.

Fig. 2.13. Diferenţa dintre câmpul magnetic şi razele laser

Discurile MO includ două tipuri de dimensiuni (5.25” şi 3.5”) şi
seamănă cu FD-urile de 3.5” în exterior, dar apar mai groase. În fig.2.14.
este ilustrat un disc MO de 5,25”.

Fig. 2.14. Disc MO de 5,25” standard ISO

Spre deosebire de HD-uri care memorează datele în piste
concentrice şi cilindrii, discurile MO utilizează o pistă continuă în spirală
care îmbunătăţeşte transferul datelor deoarece capetele de citire/scriere nu
trebuie să se deplaseze între piste pe durata transferului (considerentul este
util numai pentru datele memorate secvenţial).
Standardele ISO prevăd capacităţi multiple, fiecare bazată pe viteza
de citire/scriere şi densitatea de memorare; la fiecare viteză există două
capacităţi ce depind de aranjarea discurilor în sectoare (1024 B, 512 B).
Astfel, cea mai mare capacitate a unui disc MO este de 2.6 G (1.3 G pe o
faţă), cu sectoare de 1024 B, în timp ce discurile de 2.3 G au sectoare de
512 bytes.
Câteva modele de discuri MO de 5.25 inches sunt redate în tabelul
de pe pagina următoare:
Capacitatea de bază a unui disc MO de 3.5 inches este de 128 M cu
512 B/sector, 25 sectoare/pistă şi 10000 piste/disc (este folosită o singură
faţă a discului), dar există şi modele de 230 M, numărul pistelor pe disc
fiind de 17900, fiecare pistă având un număr de 25 de sectoare pe o pistă.
Unele firme producătoare includ alături de standardele ISO şi

propriile forme de stocare. De exemplu, discul MO Tahiti produs de
Maxtor măreşte capacitatea de 650 M ISO printr-un format special şi o
metodă proprie de stocare a datelor, capacitatea atinsă fiind de 1 G.

Capacitate Viteză Mărime
sector
Standard
2.6 G 4x 1024 bytes ISO/IEC 14517
2.3 G 4x 512 bytes ISO/IEC 14517
2.0 G 3x 1024 bytes ISO/IEC 13842
1.7 G 3x 512 bytes ISO/IEC 13842
1.3 G 2x 1024 bytes ISO/IEC 13549
1.2 G 2x 512 bytes ISO/IEC 13549
652 M 1x 1024 bytes ISO/IEC 10089
594 M 1x 512 bytes ISO/IEC 10089
Comparativ cu HDD-urile, unităţile de discuri MO au un
dezavantaj din punct de vedere al performanţei, deoarece fiecare operaţie
de scriere necesită trei treceri prin capul de citire/scriere:
ƒ la prima trecere se şterge discul prin alinierea tuturor
domeniilor magnetice în aceeaşi direcţie;
ƒ la a doua trecere se înscriu datele;
ƒ la a treia trecere verifică dacă modificările au fost efectuate şi
dacă datele au fost memorate fără erori.
Unele unităţi folosesc tehnologia cu unică trecere (care de fapt,
presupune două treceri: una pentru o operaţie combinată de ştergere şi
scriere, iar a doua pentru verificare), purtând denumirea de tehnologie
Direct Over Write.
Majoritatea unităţilor de discuri MO de 3.5 inches operează la
turaţia de 3600 RPM, având rata de transfer în mod burst de 5 M/s.

2.5.4. Compact discuri

Compact discul constituie un alt suport de memorie externă cu
caracteristici superioare faţă de discurile flexibile. CD-ROM-ul (Compact
Disc Read Only Memory) reprezintă suportul de memorie în plină
ascensiune datorită facilităţilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce
priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de

organizare şi de accesare a informaţiilor. Stocarea şi accesarea datelor pe
CD-ROM-uri, se realizează prin mijloace optice cu o viteză mult mai
rapidă, care reduc numărul de componente mecanice şi măresc fiabilitatea
suportului. De aici şi denumirea lor de discuri optice.
Preocupările în acest domeniu se remarcă îndeosebi după anul
1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii Philips şi Sony.
Până la această dată fiecare dintre cele două companii realizase, după
propriile concepţii şi tehnologii, anumite variante de CD-ROM-uri însă
abia în anul 1982, ca urmare a înţelegerii stabilite, acestea au definitivat
standardul actualelor CD-ROM-uri.
Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt asemănătoare. Ele
sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic,
însă diferă din punct de vedere al conţinutului informaţional şi al
unităţilor hard pentru înregistrare şi redare.
Un CD-ROM introdus într-o unitate CD-audio, în mod sigur nu va
putea fi citit şi va produce zgomote stridente fără nici o semnificaţie
întrucât această unitate nu este prevăzută cu facilităţi de decodificare a
informaţiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-ROM, va
putea fi citit şi redat fără probleme.
Principalele caracteristici ale CD-ROM sunt:
– capacitatea de stocare;
– timpul de acces;
– rata de transfer;
– dimensiunea buffer-ului;
– interfaţa.
Capacitatea de stocare la un CD este de 682 M, organizaţi în 99
piste cu cel puţin 300 sectoare/pistă.
Timpul de acces este mai mare ca la HD, fiind cuprins între 400
ms. şi 800 ms., în timp ce la hard disc-uri timpul de acces se situează sub
20 milisecunde. La unităţile CD cu viteze de lucru de peste 12X se
foloseşte tehnica de acces CAV (similară cu cea utilizată la hard-discuri),
astfel că viteza de rotire rămâne constantă iar timpul de acces creşte.
Rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie ce se
transferă într-o secundă şi poate fi cuprinsă între 150 K/s (la primele
tipuri de unităţi de CD-uri) şi peste 7800 K/s. Rata de transfer depinde, în
primul rând de timpul de acces şi de viteza de lucru a unităţii CD.
Viteza de lucru reprezintă un parametru care influenţează direct
rata de transfer şi timpul de acces şi se stabileşte în raport cu primul tip de

unitate CD numit single-speed (1X), care lucra cu un transfer de 150
KB/secundă. Faţă de acesta s-au dezvoltat apoi celelalte variante din ce în
ce mai performante, la viteze de 2xSpeed, de 4xSpeed, de 8xSpeed
ş.a.m.d. ajungându-se în prezent până la 48x şi 52x, pentru care rata de
transfer este de 7200 K/s, 7800 K/s respectiv.
Cele mai multe unităţi de CD sunt livrate cu chipuri de memorie
temporară de 256 K (buffer) sau câţiva mega, ceea ce permite o rată de
transfer mai mare.
Există trei tipuri de interfeţe (IDE/ATAPI, SCSI şi particulare),
IDE oferind cel mai bun raport preţ/performanţă.
Sistemele ce lucrează sub Windows includ toate driver-ele necesare
unităţii CD-ROM, efectuând automat instalarea software-ului necesar.
Windows recunoaşte automat majoritatea unităţilor CD-ROM IDE, iar cu
adăugarea driver-elor specifice ASPI, majoritatea unităţilor CD-ROM
SCSI.
Totodată, Windows asigură o serie de facilităţi pentru CD-uri, cea
mai importantă fiind funcţia Autoplay care permite ca la instalarea unui
CD în unitate, Windows să-l pornească automat, fără intervenţia
utilizatorului. Totodată, aplicaţia CD Player permite audiţia CD-urilor
audio în timpul lucrului la calculator, dispunând de controalele grafice
asemănătoare unei unităţi standard pentru CD-uri audio şi de funcţii
avansate găsite la unităţile audio cum ar fi audiţie aleatoare, ordine
programabilă de audiţie şi capacitatea de a salva liste de audiţie.

Compact discuri inscriptibile (CD-R)
În configuraţia unui PC au apărut şi unităţile de inscripţionare a
CD-urilor. Unitatea se numeşte CD-R adică CD-Recordable. Ea poate
scrie o singură dată informaţiile pe CD, dar o poate face pe porţiuni,
CD–ul umplându-se pe măsură ce se fac noi inscripţionări.
Mediul de memorare al CD-urilor şi operarea unităţilor de
inscripţionare, fac operaţia de înregistrare a CD-urilor mai complexă decât
o copiere de fişiere într-un HD.
Deoarece înregistrarea pe CD se realizează secvenţial, unitatea de
inscripţionare primeşte şi scrie datele în fluxuri continue ce nu pot fi
întrerupte. O întrerupere a fluxului de date poate provoca erori de
înregistrare. Mai mult, pentru a folosi capacitatea maximă de memorare a
CD-ului, numărul de sesiuni în care este inscripţionat discul este bine să fie
limitat, fiecare sesiune necesitând cel puţin 13 MB din capacitatea discului

pentru pistele început şi de sfârşit.
Dacă sistemul nu poate trimite date către unitatea de inscripţionare
a CD-ului suficient de rapid, rezultatul este o eroare denumită buffer
underrun, situaţie în care se va mări capacitatea buffer-ului (dacă software-
ul o permite) sau se construieşte un CD virtual pe hard-disc care se va
copia ulterior pe CD. Este bine ca scrierea pe CD să fie singura aplicaţie
care rulează pe PC în acel moment, orice întrerupere a sesiunii de înscriere
a CD-ului poate conduce la pierdere de timp, de sesiune sau a întregului
disc.
În funcţie de unitatea de CD-R şi de software-ul disponibil, există
două moduri de scriere :
a) crearea unui CD virtual pe hard-disc care se va copia apoi pe CD
integral; este modul cel mai uşor de inscripţionare atât pentru sistem cât şi
pentru CD, deoarece CD-ul virtual deja există sub forma unui fişier cu
întreaga structură de directori necesară pentru CD. Sistemul va trebui doar
să citească hard-disc-ul şi să trimită un flux de date către CD-R.
b) crearea CD-ului direct pe unitate.
Discurile utilizate în CD-R sunt diferite de CD-ROM-uri deoarece
necesită o suprafaţă înregistrabilă pe care raza laser să o modifice pentru a
scrie datele; suprafaţa îmbracă forma unui strat suplimentar de vopsea. De
asemenea ele dispun de o spirală de formatare permanent ştanţată pe
fiecare disc. CD-R are un strat de bază protector din plastic policarbonat
transparent, deasupra căruia există un strat reflector subţire cu rolul a
reflecta raza laser pentru a fi detectată de unitate. Între stratul reflector şi
ultimul strat, CD-R-ul are un strat special de vopsea fotoreactivă care îşi
schimbă reflectivitatea sub acţiunea unei raze laser foarte puternice.
CD-ul înregistrează datele în blocuri logice; deşi pot avea
dimensiuni de 512, 1024 sau 2048 de bytes, numai formatul cu 2048 de
bytes are o utilizare răspândită.
La fel ca în cazul CD-ROM-urilor, viteza CD-R-ului este dată de
rata de transfer a datelor măsurată în multipli ai vitezei de bază (150 K/s).
Primele CD-R-uri operau la o viteză de 1x, fiecare generaţie dublând
viteza iniţială. CD-R-urile au două viteze, una pentru scriere şi una pentru
citire, viteza de scriere fiind în mod invariabil, egală sau mai mică decât
cea de citire. Factorii care determină rata de transfer a datelor sunt: viteza
sursei de date (a hard disc-ului) fragmentarea datelor şi interfaţa dintre
sursă şi CD-R.
Majoritatea CD-R-urilor dispun de buffere care să trateze problema

incetinirilor temporare în fluxul datelor, care ar putea rezulta din mişcarea
repetată a capului de citire/scriere a hard-discului pentru a aduna bucăţi din
fişierele fragmentate. Chiar şi cu ajutorul acestor buffere, scăderile de ritm
au efecte asupra fluxului de date spre CD-R.
Software-ul actual pentru CD-R-uri este orientat spre interfeţele
SCSI, funcţionând cel mai bine în cazul fişierelor de pe hard-disc-uri
SCSI. Atunci când datele provin de pe un hard disc IDE sau EIDE,
software-ul lucrează mai încet, micşorând viteza de scriere de la 4x, la 2x
sau 1x. Există software care nu permite decât operaţii de copiere de pe
unităţi SCSI de citire a CD-urilor. Pentru a lucra cu CD-uri IDE sau EIDE,
este necesară crearea unui fişier-imagine pe hard-disc.

Compact discuri reinscriptibile (CD-RW)
CD-ReWritable se comportă mai mult ca un hard disc
convenţional, decât ca un CD-R. Datorită timpului scurt de viaţă al acestui
mediu sensibil, CD-RW funcţionează cel mai bine dacă se reduc la minim
operaţiile de actualizare a datelor care poate consuma prematur suportul.
Cu toate că sunt uşor de folosit şi flexibile, cei mai mulţi fabricanţi nu cred
că CD-RW va înlocui CD-R-ul datorită costurilor. Acea substanţă sensibilă
ce acoperă CD-ul permiţând reincripţionarea datelor este mult mai
costisitoare decât simpla ştanţare a CD-R-urilor.

2.5.5. Discuri digitale DVD

DVD-urile (Digital Versatile Disc) constituie a doua generaţie de
dispozitive de stocare fotomecanice. Folosind tehnologia dezvoltată de
Toshiba, DVD-ul are ambele feţe operaţionale, iar informaţia citită de pe
disc este identică cu cea de pe CD. Iniţial produs pentru a stoca filme,
suportul poate fi folosit pentru orice fel de memorare, inclusiv pentru
producţia multimedia interactivă.
Dacă CD-ul şi-a început existenţa ca un suport de destinaţie clară şi
apoi s-a modificat pentru a se adapta la aplicaţii pe care producătorul
iniţial nu le-a prevăzut, DVD-ul şi-a început existenţa ca o tehnologie cu
destinaţii multiple. Scopul lui e să înlocuiască toate tipurile de suport al
datelor (video casete, audio CD-uri şi toate celelalte tipuri de aplicaţii
bazate pe CD). Cu toate că primele DVD-uri nu au inclus şi mecanisme de
înregistrare, această tehnologie nu se va lăsa mult aşteptată.
DVD-ul reprezintă o colecţie de standarde adoptate iniţial în

decembrie 1995, ca rezultat al celor două propuneri aflate în competiţie:
una făcută de compania Toshiba, iar cealaltă de către companiile Sony şi
Philips.
Asemănător CD-urilor, fiecare aplicaţie a DVD-urilor are propriul
subtitlu: DVD-video pentru aplicaţii video şi distribuţie de filme, DVD-
audio cu sunet de înaltă calitate şi capacitate ce depăşeşte pe cea a CD-
urilor, DVD-ROM pentru distribuţia software-ului şi a altor colecţii
voluminoase de date, DVD-RAM înregistrabil asemănător cu CD-R-ul.
Suportul DVD semănă cu CD-ul, dar spre deosebire de un CD
convenţional, DVD-ul este alcătuit din două discuri lipite unul de celălalt.
Fiecare disc poate fi înregistrat pe ambele părţi. Discul rezultat dispune
deci, de patru suprafeţe de înregistrare.
Pista în spirală a DVD-ului e ştanţată mai dens, pentru a-i conferi o
capacitate mai mare. Discul se învârte cu o viteză mai mică decât a CD-
urilor, viteza de rotaţie variind de la 600 RPM în exterior, la 1200 RPM în
interior. Viteza de bază a DVD-ului este de 7x/8x, modelele recente
ajungând la 16x/48x.
Standardele DVD cele mai utilizate în aplicaţiile multimedia pentru
imagine şi sunet sunt:

Standard Feţe Capacitate Timp de rulare
DVD-5 1 4,7 G 133 min
DVD-9 1 8,5 G 240 min
DVD-10 2 9,4 G 266 min
DVD-18 2 17,0 G 480 min

Produsele lansate iniţial au fost conforme cu standardul DVD-5,
format proiectat pentru necesităţile industriei cinematografiei şi
videocasetelor, ce permitea unui film (după modelul Hollywood) să încapă
pe un singur disc. Spre deosebire de videocasete, aceste filme vor avea
imagine şi sunet de calitate digitală, iar sunetul nu va fi doar stereo, ci pe
opt canale surround.
Deoarece costul de multiplicare a DVD-urilor este o fracţiune din
cel al multiplicării videocasetelor, industria de specialitate va căuta să
impună noul suport cât mai repede posibil.
Driverele pentru DVD se instalează exact ca driverele de CD-
ROM; deşi folosesc aceleaşi interfeţe, capacităţile şi formatele lor diferite

necesită software special.

2.6. Echipamente periferice de intrare/ieşire

Echipamentele periferice de intrare – ieşire au rolul de a asigura
comunicarea între unitatea centrală şi mediul exterior, prin intermediul
unor unităţi de interfaţă.
Principalele funcţii ale echipamentelor periferice de intrare
respectiv de ieşire pot fi grupate astfel:
– asigură introducerea datelor, a programelor şi a comenzilor în
memoria calculatorului;
– asigură redarea (afişarea sau tipărirea rezultatelor prelucrării într-
o formă accesibilă utilizatorului);
– asigură înregistrarea, stocarea şi păstrarea volumelor mari de
informaţii (date şi programe) pe suporturi de memorie externă, în
vederea unor prelucrări şi utilizări ulterioare ale acestora;
– asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului
pentru funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de
lucru;
– asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea
programelor prin comenzi transmise de utilizator.
Potrivit acestor funcţii, echipamentele periferice se pot grupa astfel:
– echipamente periferice de intrare prin intermediul cărora se
asigură introducerea datelor, a programelor, transmiterea unor comenzi
manuale, citirea unor imagini etc. (tastaturi, scannere ş.a.);
– echipamente periferice de ieşire, care servesc la redarea
rezultatelor prelucrărilor, a mesajelor, a programelor şi a altor informaţii
(monitoare, imprimante);
– echipamente cu funcţii mixte (fax-modemul);
– echipamente pentru dirijare a cursorului (mouse-ul, trackball).

2.6.1. Tastatura

Tastatura, făcând parte din configuraţia minimă a oricărui
calculator, serveşte pentru introducerea informaţiilor de orice natură – date,
programe, comenzi.
Tastaturile au evoluat odată cu evoluţia calculatoarelor, de la cele

mai diverse, spre o standardizare atât a funcţiilor acestora cât şi a
numărului de taste, a modului de simbolizare şi de organizare (dispunere) a
acestora. Astfel o tastatură standard, pentru a putea realiza funcţiile pentru
care este destinată, dispune de următoarele tipuri de taste:
Taste alfa-numerice dispuse în zona centrală a tastaturii servesc
pentru introducerea textelor alfa-numerice, a caracterelor speciale şi a unor
comenzi (caracterele alfabetice pot fi introduse în format majuscul sau
minuscul);
Taste numerice cu ajutorul cărora se introduc date numerice.
Acestea sunt dispuse în două zone: un grup de taste numerotate de la 0 la 9
dispuse pe un singur rând deasupra tastelor alfabetice şi un alt grup
simbolizate tot cu cifrele 0-9 având o dispunere matriceală, plasate în
partea dreaptă a tastaturii (acestea sunt utilizate pentru introducerea rapidă
a datelor, îndeosebi de către operatori cu rutină). Unele taste numerice au
funcţii duble şi sunt simbolizate corespunzător.
Taste funcţionale simbolizate cu F1,F2,..F12, servesc pentru
lansarea unor comenzi sau activarea unor funcţii diferite de la un produs
software la altul.
Taste pentru deplasarea cursorului şi a textului pe ecran care
grupează tastele cu săgeţi, tasta TAB şi tastele următoare:
PgDn – determină deplasarea înainte a textului cu o
pagină-ecran;
PgUp – face deplasarea înapoi a textului cu o pagină-ecran;
HOME – mută cursorul în colţul din stânga sus, dacă se află
pe prima coloană, indiferent de linie, sau mută
cursorul la începutul liniei curente;
END – poziţionează cursorul la sfârşitul liniei curente,
sau în colţul din stânga jos, dacă se află pe ultima
coloană a unei linii.
Taste pentru schimbarea funcţiei altor taste folosite individual
sau apăsate în combinaţie cu una sau două taste:
CAPS-LOCK – este o tastă alternativă care face trecerea de la
scrierea alfanumerică cu majuscule (litere mari) la
scrierea cu minuscule (litere mici) şi invers;
SHIFT – are aceeaşi funcţie ca şi CAPS-LOCK însă are
efect numai cât este ţinută apăsat;
ALT – acţionată împreună cu alte taste determină
generarea unei comenzi sau chiar a unor

instrucţiuni de program (ex.în limbajul BASIC);
CTRL – se utilizează în combinaţie cu alte taste pentru
generarea şi transmiterea unor comenzi de control
şi dirijare;

Taste pentru control şi corecţie
Din această categorie fac parte tastele care servesc pentru corecţii
într-un text afişat sau, pentru controlul unor funcţii ale sistemului cum
sunt:
PAUSE/BREAK – suspendă temporar afişarea liniilor pe ecran sau,
în asociere cu tasta CTRL, poate să suspende
execuţia unui program. (Reluarea afişării sau
execuţiei programului astfel întrerupt, se face
acţionând o tastă oarecare);
PRINT-SCRN – tipăreşte pe imprimantă conţinutul ecranului;
ENTER – marchează terminarea unei linii introdusă de la
tastatură (o comandă, o instrucţiune sau o linie de
date) şi transmiterea acesteia către calculator,
concomitent cu avansul la rândul (linia) următor;
ESC – suspendă execuţia programului sau a comenzii
curente şi face să se revină la pasul (ecranul)
imediat anterior;
INSERT – este o tastă alternativă care selectează fie modul
de lucru INSERT, când orice caracter tastat se
inserează în poziţia cursorului, fie modul de lucru
EDIT, când caracterul tastat îl substituie pe cel din
dreptul cursorului;
DEL – şterge caracterul din dreptul cursorului;
BACKSPACE – şterge primul caracter de la stânga cursorului.
Tastatura se comportă, în timpul lucrului, ca un mic calculator, în
sensul că are capacitatea de a memora temporar o linie de date, o linie de
comandă sau de instrucţiuni de program şi permite efectuarea corecturilor
necesare, înainte de transmiterea acestora în memoria internă a
calculatorului (înainte de acţionarea tastei ENTER). Acest lucru este
posibil pentru că tastatura are un microprocesor propriu şi un buffer de
memorie RAM .
Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII
numit cod de scanare. Microprocesorul este capabil să sesizeze momentul

apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera repetitiv codul
de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.
După modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt
standardizate în două tipuri:
– tastatura de tip anglo-saxon la care tastele alfabetice încep cu
literele Q W E R T Y..;
– tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu literele
A Z E R T Y…;
Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin
comenzi de configurare, în funcţie de particularităţile ţării în care se
utilizează tastatura respectivă – regional settings.

2.6.2. Scanner-ul

Scanner-ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem
de calcul, care se utilizează pentru captarea imaginilor în vederea
prelucrării acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori,
scanner-ul preia imagini, desene şi texte, pe care le scanează (operaţia se
mai numeşte şi digitalizare) şi le transmite calculatorului care le
memorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse
prelucrării. Senzorii scanner-ului se numesc celule CCD (Charge Coupled
Device), care sunt de fapt condensatori încărcaţi electric şi sensibili la
lumină.
Operaţia de scanare constă în împărţirea imaginii în puncte
individuale numite pixeli, prin luminarea imaginilor, care sunt apoi
percepute prin intermediul senzorilor, în funcţie de intensitatea luminii.
Intensitatea luminii depinde, la rândul ei, de conturul şi luminozitatea
imaginii scanate.
La scannerele existente pe piaţă, o celulă CCD poate recunoaşte
până la 2048 de trepte de luminozitate.
Cu ajutorul unui software adecvat imaginile digitalizate sunt
transmise calculatorului pentru prelucrare. Prelucrarea ulterioară poate
consta în finisarea contururilor, redimensionare, mutare, rotire, colorare,
umbrire, suprapunere etc. Principalele caracteristici care definesc
performanţele unui scanner şi calitatea imaginilor scanate sunt:
– puterea de rezoluţie;
– viteza de scanare;
– calitatea software-ului utilizat.

Rezoluţia este dată de numărul şi mărimea celulelor de citire CCD,
şi se exprimă în număr de pixeli pe inch sau dot per inch prescurtat dpi.
Cele mai răspândite scannere au rezoluţii de 200, 300 şi 600
pixeli/inch. Cea mai acceptabilă este considerată rezoluţia de 300×600 dpi
(dots per inch). Imaginea scanată este cu atât mai fidelă cu cât rezoluţia
este mai bună. O îmbunătăţire a rezoluţiei presupune implicit creşterea
densităţii de pixeli si micşorarea dimensiunii acestora. Pentru scanarea
unor imagini color s-a ajuns până la rezoluţii de 4800 sau 9600 dpi.
Viteza de scanare depinde de o serie de factori dintre care mai
semnificativi sunt următorii:
– viteza de reîncărcare a celulelor CCD în timpul scanării, care la
rândul ei depinde de tehnologia de fabricaţie a acestor
condensatori;
– numărul de treceri, atunci când se scanează imagini color (pentru
scanere la care principiul de percepere a culorilor are la bază
repetarea scanării);
– tipul şi mărimea imaginilor scanate, ştiut fiind că o imagine cu
multe detalii şi nuanţe va încetini viteza întrucât sesizarea fiecărui
detaliu necesită timp suplimentar şi treceri repetate.
Încercările de îmbunătăţire a rezoluţiei, prin creşterea numărului de
senzori, conduc implicit la scăderea vitezei de scanare. Cele două
caracteristici, rezoluţie şi viteză se află într-un raport invers proporţional.

2.6.3. Monitorul

Monitorul sau display-ul reprezintă componenta care împreună cu
tastatura face parte din configuraţia de bază a oricărui calculator personal,
fiind destinat pentru afişarea, pe ecran, a informaţiilor alfanumerice şi
grafice.
După tehnologia de construcţie şi principiul de afişare monitoarele
sunt de două tipuri: monitoare cu cristale lichide (LCD-uri) şi monitoare cu
tub cinescop.
Display-urile cu cristale lichide, numite şi ecrane plate, având la
bază o tehnologie mai sofisticată, care determină şi un cost mai ridicat,
încă de la apariţia lor au făcut, cu greu concurenţă celor cu tub catodic.
Până nu de mult acestea erau folosite exclusiv pentru calculatoarele
portabile, laptop-urile. In ultimul timp însă, datorită perfecţionării
tehnologiei de fabricaţie, ecranele plate devin un concurent tot mai de

temut pentru display-urile cu tub cinescop, constituind o alternativă reală,
care trezeşte tot mai mult interesul utilizatorilor. Funcţionarea ecranelor
plate are la bază proprietatea unor cristale lichide, de a căpăta o anumită
orientare stabilă pe o axă optică, sub influenţa luminii şi a unui câmp
electric.
Monitoarele cu tub catodic – Cathod Ray Tube CRT – sunt cele mai
răspândite datorită costului mai redus şi a calităţii afişării. Acestea sunt
construite şi funcţionează pe principiul tubului cinescop având la bază o
tehnologie probată în timp şi devenită clasică în televiziune.
Monitoarele prezintă următoarele caracteristici mai importante:
– calitatea grafică a afişării;
– dimensiunea ecranului (diagonala) şi dimensiunile imaginii
afişate;
– numărul de culori;
– viteza de lucru;
– gradul de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite;
Există două moduri distincte de afişare a informaţiilor pe ecran:
modul text sau alfanumeric şi modul grafic.
Afişarea în modul text se realizează la nivel de caracter, ţinând
seama de împărţirea ecranului în zone convenţionale numite zone-caracter,
care, în majoritatea configurărilor, sunt alcătuite din 25 de linii şi 80 de
coloane (caractere pe linie). În fiecare zonă se afişează un singur caracter
din 256 posibile (litere, cifre, caractere speciale).
În modul grafic, ecranul este văzut ca o matrice de puncte
luminoase numite „pixeli”. Fiecare pixel numit şi element de imagine, la
monitoarele color este compus din trei elemente de culoare: roşu, verde, şi
albastru. Obţinerea numeroaselor nuanţe de culoare se realizează prin
variaţia intensităţii iluminării pixelilor.
Calitatea grafică este asigurată de doi factori:
o definiţia;
o rezoluţia.
Definiţia monitorului este dată de dimensiunea punctelor ce
formează imaginea. Cu cât dimensiunea unui punct este mai mică, cu atât
definiţia este mai bună şi cu cât numărul de puncte este mai dens, spunem
că rezoluţia este mai bună.
În ce priveşte definiţia, în producţia de monitoare, s-a ajuns la o
valoare standard de 0,28 mm pentru diametrul unui pixel, valoare întâlnită
la majoritatea ecranelor, fiind considerată o rezoluţie bună. Există şi

variante de monitoare cu definiţie superioară, cu diametrul unui pixel sub
0,28 mm.
Rezoluţia desemnează dimensiunea matricei de pixelli pe care o
poate afişa monitorul, deci numărul maxim de puncte ce pot fi afişate pe
suprafaţa unui ecran. Nu s-a ajuns la o standardizare deplină dat fiind
diversitatea monitoarelor şi numărul mare de producători. Cele mai
cunoscute monitoare şi caracteristicile aferente sunt date în tabelul
următor:

Afişare grafică Tipul
Monitorului
Afişare text
Rezoluţie (pixeli) Culori

HERCULES

25×80 caract.

720×348

2 culori

CGA

25×80 caract.
16 culori

640×200
320×200

2 culori
4 culori

EGA

25×80 caract.
43×80 caract.

640×350
640×350

16 culori
16 culori

VGA

25×80 caract.
50x80caract.

640×480
640×480
800×600

16 culori
16 culori

SVGA

25×80 caract.
43×80 caract.

800×600
1024×768
1024×768

16 sau
256 culori

SVGA-L/R

45×80 carct.
132×43 caract.
132×45 caract.
256 culori

640×480
800×600
1024×768
1280×1024

16 sau
256 culori

Viteza de lucru se referă la frecvenţa de baleiere. Imaginile sunt
afişate pe ecran cu ajutorul a trei tunuri (fascicole) electronice care
iluminează fiecare pixel ce formează ecranul. Mişcarea repetată a acestor
fascicole pe orizontală şi pe verticală, pentru a acoperi o întreagă imagine
de ecran, se numeşte baleiere.
Viteza cu care se baleiază o linie de pixeli se numeşte frecvenţă de
baleiere pe orizontală, iar viteza cu care se baleiază întregul ecran se
numeşte frecvenţă de baleiere pe verticală.
Baleierea se realizează, în mod obişnuit, linie de linie sau din două

în două linii după tehnica întreţeserii.
Frecvenţa de baleiere se măsoară în hertzi sau kilohertzi şi exprimă
numărul de baleieri/secundă pentru o linie sau pentru intregul ecran. Unele
monitoare lucrează cu o singură viteză iar altele cu mai multe viteze,
numite monitoare multisync, putându-se configura după cerinţe.
Monitoarele multisync lucrează cu frecvenţe între 40 şi 90 Hz şi
pot fi conectate la orice calculator fiind compatibile cu orice placă video.
Dimensiunea ecranului este reprezentată de mărimea diagonalei
exprimată în inches. Dimensiunile mai frecvent întâlnite sunt de 12; 14; 15
inches; cea mai tipică fiind de 14 inches, cu tendinţa de extindere a celor
de 15 inches care se încadrează mai bine în normele ergonomice şi de
consum redus de energie. Dimensiunile afişării se referă la posibilitatea
monitorului de a reda imagini în două sau trei dimensiuni. Cele cu trei
dimensiuni sunt mult mai costisitoare.
Imaginea afişată pe monitor poate fi reglată şi manual, putându-se
interveni asupra luminozităţii, contrastului, poziţiei şi geometriei imaginii,
borduri, culori etc.

2.6.4. Imprimanta

Imprimanta reprezintă o componentă periferică opţională utilizată
pentru obţinerea datelor tipărite pe documente sau hârtie obişnuită. Spre
deosebire de alte echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate
într-o gamă foarte mare, în diverse tipuri şi de către un mare număr de
firme.
Principalele caracteristici după care se disting diferite tipuri de
imprimante sunt:
– mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare;
– viteza de tipărire;
– dimensiunea liniei tipărite;
– calitatea grafică a tipăririi (rezoluţia);
– memoria proprie;
– existenţa unui limbaj propriu (POSTSCRIPT);
– fiabilitatea şi costul.
Cea mai frecventă clasificare a imprimantelor se face după mecanismul
de tipărire. Pc-urile folosesc următoarele tipuri de imprimante:
– imprimante matriceale;
– imprimante cu jet de cerneală;

– imprimante laser.
Imprimantele matriceale sunt foarte răspândite şi pot fi cu 9, 18
sau 24 de ace. Mecanismul de tipărire, la aceste imprimante este format
dintr-un set de ace montate în capul de imprimare, care în momentul
primirii impulsurilor percutează o bandă tuşată, numită „ribbon”. Viteza
de tipărire este de 150-400 caractere pe secundă. Există şi imprimante
matriceale rapide care asigură viteze mari de imprimare, de până la 800
caractere pe secundă sau chiar mai mult.
Imprimantele cu jet de cerneală utilizează circuite electronice şi
mecanisme electromecanice foarte sofisticate care permit preluarea
cernelei dintr-un cartuş (rezervor special) şi pulverizarea sa printr-un
sistem de duze. Cerneala are proprietăţi sicative ridicate, adică se fixează
rapid pe hârtie. Aceste imprimante sunt tot mai mult utilizate datorită
comodităţii în imprimarea color şi a calităţii tipăririi.
Imprimantele laser asigură cea mai înaltă calitate a tipăririi, având
la bază principiul xerox-ului. Cu ajutorul unor raze laser se obţine o
polarizare electrostatică a unui cilindru special, care la rândul lui atrage şi
se încarcă pe suprafaţa sa cu o pulbere de grafit fin numită toner, pulbere
care este depusă apoi pe hârtie. În continuare hârtia este supusă unui
tratament termic pentru fixare.
Viteza de tipărire este foarte diferită de la un tip de imprimantă la
altul în funcţie de modelul constructiv folosit şi în funcţie de principiul de
tipărire. O imprimantă laser asigură o viteză de tipărire între 5 şi 20 pagini
pe minut sau chiar mai mult, în funcţie de gradul de umplere şi de
calitatea imprimantei, în timp ce o imprimantă matriceală obişnuită
imprimă cu o viteză medie sub 5 pagini pe minut.
Calitatea grafică a tipăririi depinde, ca şi la monitor, de rezoluţia
imprimantei care se exprimă la fel prin numărul de pixelli pe inches. Cea
mai bună rezoluţie este asigurată de imprimantele laser (în medie 600
dpi), urmată de imprimanta cu jet de cerneală.
Imprimantele dispun de o memorie proprie care serveşte pentru
stocarea informaţiilor aflate în aşteptarea tipăririi. Când se generează o
comandă de tipărire, programul de aplicaţie transmite şi informaţiile către
imprimantă iar aceasta le stochează în propria memorie după care începe
tipărirea. Dacă volumul informaţiilor de tipărit depăşeşte capacitatea
memoriei proprii atunci transferul acestora către imprimantă se face
treptat, astfel că programul de aplicaţii va ţine sistemul ocupat până la
terminarea tipăririi. La imprimantele evoluate există posibilitatea

extinderii memoriei prin adăugarea de noi module (SIMM-uri), astfel ca
acestea să fie capabile să preia un volum mai mare de date (sau întregul
volum) şi prin aceasta să se reducă timpul de aşteptare şi să se degreveze
unitatea centrală a sistemului.
O altă caracteristică a imprimantelor este fiabilitatea acestora, adică
posibilitatea de a funcţiona fără defecţiuni, o perioadă cât mai lungă.
În cea mai mare parte imprimantele pot fi conectate fie la porturile
seriale fie la porturile paralele. In mod curent ele sunt conectate la
porturile paralele, întrucât se asigură transferul mai rapid al datelor,
porturile seriale sunt folosite pentru periferice lente.
Imprimantele sunt însoţite şi de un soft propriu pentru instalare
care pune la dispoziţia utilizatorului şi un mic meniu cu opţiuni prin care
se pot stabili setările imprimării.

2.6.5. Unităţi de fax şi modemuri

Oricare dintre utilizatori ştie că în mod obişnuit, fax-ul serveşte
pentru transmiterea şi recepţionarea documentelor prin intermediul reţelei
telefonice. Un fax independent reprezintă un dispozitiv conectat la un
post telefonic, iar transmiterea de documente se realizează ca şi mesajele
prin selectarea numărului de telefon al destinatarului.
În ultimul timp serviciile de fax sunt tot mai mult preluate de către
PC-uri, care adaugă facilităţi suplimentare operaţiei de transmi-
tere/recepţie a documentelor. Astfel prin integrarea unităţii de fax într-un
PC, se creează posibilitatea programării faxului cu facilităţi de gestiune a
mesajelor, stocarea textelor, programarea transmiterii, comunicarea cu
alte PC-uri etc.
Modemul (MOdulator/DEModulator) reprezintă un dispozitiv
hard serial care facilitează comunicarea între două calculatoare sau între
un calculator şi un fax independent, în vederea schimbului de informaţii
pe linii de telefon. Prin intermediul modem-ului semnalele sunt preluate
de la calculatorul sursă, sunt mai întâi modulate şi transformate din
semnale digitale în semnale analogice şi apoi sunt transmise pe linia
telefonică. La recepţia semnalelor , modemul de pe calculatorul destinaţie
le demodulează şi le reconverteşte din semnale analogice în discrete,
făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de către calculatorul
destinaţie. Se pot astfel transmite şi recepţiona orice document, fişiere de
date sau comenzi, mesaje de poştă electronică, etc.

Modularea datelor face posibilă transmiterea acestora pe linii
telefonice obişnuite iar comprimarea asigură reducerea timpului de
transmisie prin creşterea volumului de date transmise pe unitate de timp.
Utilizarea reţelelor de fibre optice elimină folosirea modemurilor.
La majoritatea calculatoarelor actuale facilităţile de comunicaţie
sunt implementate cu ajutorul fax-modem-ului care devine în prezent una
dintre cele mai importante componente hardware din configuraţia unui
calculator, prin intermediul căreia se realizează atât transmiterea de faxuri
cât şi obţinerea de servicii on-line (exemplu comunicare prin Internet).
Prin intermediul fax-modem-urilor se realizează legătura hard atât
între două calculatoare cât şi între un calculator şi un fax obişnuit aflate la
distanţă. Comunicarea efectivă însă presupune şi instalarea unui program
de comunicaţie adecvat care, de regulă, este livrat odată cu modemul.
Dispozitivele fax-modem pot fi interne (plăci de fax-modem
cuplate la conectorii plăcii de bază), sau externe care se conectează la
calculator prin porturile acestuia.
Principalele caracteristici ale dispozitivelor fax-modem se referă la
viteza de transmisie şi rezoluţia transmisiei (acurateţea mesajului
recepţionat). Viteza de transmisie se exprimă în biţi pe secundă (bps) şi
variază în funcţie de performanţele plăcii şi caracteristicile reţelei (2400;
4800; 9600; 14400; 28800; 56000 bps, sau chiar mai mult).

2.6.6. Mouse-ul

Cel mai utilizat echipament de intrare/ieşire este Mouse-ul. El este
astfel conceput încât, utilizatorul să nu fie obligat să ţină minte toate
comenzile de care are nevoie, pe parcursul unei sesiuni de lucru. Prin
intermediul cursorului mouse-ului utilizatorul poate să activeze orice
meniu, submeniu, comandă sau altă opţiune afişată pe ecran şi necesară
derulării lucrărilor curente.
Mouse-ul a trecut din categoria perifericelor opţionale, în categoria
celor obligatorii, pe măsură ce au fost create programe şi sisteme de
programe care sunt greu de manipulat fără mouse şi pe măsură ce au fost
realizate anumite interfeţe grafice care-l ajută pe utilizator să se orienteze
cu uşurinţă pe ecran.
Pentru utilizarea mouse-ului este necesară cunoaşterea unor
termeni specifici:
– cursor – semnifică simbolul afişat pe ecran specific mouse-ului,

având forme diferite în funcţie de programul în exploatare, poziţia
lui pe ecran etc. şi constituie mijlocul de reper al opţiunilor;
– clic (click) – semnifică apăsarea şi apoi eliberarea rapidă a
butonului din stânga sau dreapta mouse-ului având ca efect
selectarea, activarea sau marcarea unei opţiuni, unui meniu,
submeniu sau comenzi ;
– dublu clic (double click) – semnifică două clicuri de mouse care
se succed la un interval foarte scurt, şi care conduc la lansarea în
execuţie a unor programe sau execuţia unor comenzi simple;
– glisare (drag)- semnifică deplasarea mouse-ului ţinând butonul
din stânga apăsat, având ca efect marcarea unui text, mutarea unor
obiecte sau ferestre, copierea, etc.
În timpul utilizării, mouse-ul se deplasează pe masa de lucru,
utilizatorul urmărind pe ecran cursorul acestuia ce se va deplasa în acelaşi
sens. Se pot astfel activa comenzi din meniurile Windows, sau comenzi
specifice anumitor programe, afişate pe ecran şi care pot fi activate,
printr-un clic sau două clicuri, prin acţionarea butoanelor mouse-ului.
Rezultă că mouse-ul este util numai în măsura în care pe ecran
există afişate anumite opţiuni din care se pot selecta şi activa cele
necesare pe parcursul unei sesiuni de lucru.
Utilizarea mouse-ului simplifică modul de operare prin tastatură,
acesta putând cumula funcţiile mai multor taste: tastele de deplasare a
cursorului, tasta ENTER, tasta ESC, tastele PgDn şi PgUp precum şi orice
tastă funcţională (F1-F12) sau alte taste sau opţiuni afişate pe ecran.
Următoarele modele de mouse (Intellymouse) dispun şi de o rotiţă între
cele două butoane, pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastră
ca şi când s-ar acţiona bara de defilare verticală.
După modul cum sunt conectate şi cum comunică cu calculatorul
distingem trei tipuri de mouse şi anume:
– mouse serial, care se conectează la unul din porturile seriale, fiind
mouse-ul cel mai utilizat şi acceptat de orice program;
– mouse cu placă de interfaţă proprie (numit şi mouse de
magistrală) care se conectează la calculator prin intermediul unui
conector de extensie, sau printr-un port special intern (fiind mai rar
utilizat);
– mouse optic (fără fir) care comunică cu calculatorul prin
intermediul unui semnal radio preluat şi prelucrat de către o placă
de interfaţă specială.

2.7. Magistralele

Magistralele sunt ansambluri de circuite prin care se realizează
circulaţia datelor între componentele unui calculator. Ele îndeplinesc două
funcţii majore:
– asigură legătura fizică şi comunicaţia între diferite componente
ale calculatorului;
– asigură fluxul datelor în timpul prelucrării acestora şi a fluxului
de semnale care întreţin sistemul în stare de funcţionare.
Denumirea de „magistrale” a fost dată pentru a sublinia importanţa
lor în realizarea comunicării între componentele calculatorului.
Fluxul datelor pe magistrale este paralel şi se realizează pe 8, 16,
32 sau 64 de biţi, în funcţie de natura informaţiilor şi de caracteristicile
plăcii de bază.
După natura informaţiilor pe care le vehiculează, magistralele pot
fi: magistrale de date, magistrale de comenzi, magistrale de control şi
magistrale mixte.
La PC-uri se întâlnesc următoarele magistrale:
– magistrala principală a sistemului;
– magistrala microprocesorului;
– magistrala memoriei RAM;
– magistrala de adrese.

a. Magistrala principală, numită şi magistrala de intrare/ieşire,
este cea mai solicitată în timpul funcţionării calculatorului, asigurând
transportul datelor de la şi către orice dispozitiv (unităţile de disc,
imprimantă, dispozitive de afişare ş.a.). Solicitarea cea mai mare vine din
partea plăcii video.
Tipul şi performanţele magistralei principale constituie una dintre
caracteristicile principale ale plăcii de bază şi deci ale calculatorului. Din
punct de vedere al tehnologiei şi al arhitecturii lor, magistralele principale
sunt fabricate astăzi într-o gamă foarte largă. Dintre acestea cele mai
recunoscute tipuri sunt următoarele:
– magistrala ISA (Industry Standard Architecture);
– magistrala MCA (Micro Channel Architecture);
– magistrala EISA (Extend ISA); – magistrala VESA (Video Extended Standard Arhitecture);
– magistrala PCI (Peripheral Component Interconect).
– magistrala AGP (Accelerated Graphic Port).

Schema de principiu a magistralei principale la un calculator
personal este redată în figura 2.15.
Fig.2.15. Schema de principiu a magistralei principale

Magistrala ISA (Industry Standard Arhitecture) produsă de firma
IBM şi cunoscută în trei variante: varianta pe 8 biţi, specifică primelor
PC-uri IBM-XT, lansate pe piaţă în anul 1981; varianta îmbunătăţită pe
16 biţi folosită la PC-AT-286 şi varianta cu 32 biţi folosită la
calculatoarele cu microprocesoare 386 sau mai puternice.
Odată cu lansarea primei variante de magistrală ISA sunt definite o
serie de reguli standard obligatorii pentru producătorii de plăci de
interfaţă (modemuri, controlere ), pentru asigurarea compatibilităţii cu
placa de bază. A doua variantă de magistrală ISA, care respectă regulile
stabilite de prima variantă, este lansată în anul 1984 odată cu PC-ul AT-
286.
Magistrala MCA a fost concepută de firma IBM, cu caracteristici
superioare, capabilă să asigure transferul datelor pe 32 biţi, fiind impusă
de generaţiile de procesoare 386 si 486. Acest tip de magistrală, deşi
superior magistralei ISA, a avut o viaţă scurtă datorită incompatibilităţii
cu cele precedente şi a unor condiţii impuse producătorilor de către firma
IBM care deţinea licenţa. Astfel că la scurt timp, într-o acerbă luptă de
concurenţă va fi creată magistrala EISA care asigură atât transferul
datelor pe 32 biţi cât şi compatibilitatea cu magistrala ISA.
Magistrala EISA (Extended Industry Standard Arhitecture),
considerată o a treia variantă ISA, este o versiune mult superioară celor

anterioare, fiind o extindere a standardului iniţial la 32 biţi, impusă de
apariţia procesoarelor rapide 386 şi 486, asigurând şi compatibilitatea cu
cele precedente . Magistrala EISA se realizează prin efortul a nouă mari
companii (fără IBM), şi echipează calculatoarele începând din anul 1989.
Magistrala VESA (Video Electronics Standard Association)
numită magistrală locală sau VL-Bus este o dezvoltare, începând cu
1992, a celei precedente, asigurând transferul datelor pe 32 de biţi şi
accesul la memorie cu viteza microprocesorului. Pe placa de bază
conectorii magistralei apar ca extensii ale conectorilor de bază ISA sau
EISA.
Magistrala VESA este creată din necesitatea sporirii vitezei de
lucru a plăcii de bază în concordanţă cu cerinţele impuse de noile
performanţe ale plăcilor video, create între timp, prin comunicarea directă
cu unitatea centrală de prelucrare.
Toate tipurile de magistrale anterioare lucrau la viteze foarte mici.
In timp ce microprocesorul şi plăcile video au evoluat ajungând la
performanţe foarte mari, vechile magistrale produceau „gâtuirea”
sistemului.
Toate corecturile şi îmbunătăţirile aduse magistralelor, vizau în
primul rând creşterea debitului de transport şi mai puţin sporirea vitezei
de lucru. Magistrala locală aduce o sporire a vitezei de lucru printr-o nouă
dispunere a componentelor pe placa de bază prin plasarea unora (în
principal placa video) în zona magistralei microprocesorului unde viteza
este superioară. Primele calculatoare echipate cu acest tip de magistrală
au fost cele cu procesoare de tip 486.
Datorită unor neajunsuri (sunt dependente de procesorul 486, viteza
de lucru scăzută în cazul adăugării mai multor plăci de extensii, uneori
generând conflicte în funcţionare), magistralele de tip VL-Bus nu s-au
generalizat.
Magistrala PCI (Peripheral Component Interconnect bus) este o
magistrală locală avansată care este lansată de firma Intel şi se dezvoltă
paralel şi la concurenţă cu magistrala VL-Bus urmărind eliminarea tuturor
neajunsurilor semnalate la toate celelalte anterioare, în primul rând prin
crearea unei magistrale intermediare, intercalate între magistrala
procesorului şi magistrala principală (prin intermediul unor circuite
bridge), care evită conectarea directă a componentelor la magistrala
microprocesorului. Se obţine astfel o sporire a vitezei de lucru şi o
sincronizare mai bună asigurând evitarea conflictelor de orice natură. Magistrala PCI s-a dovedit una din cele mai sigure, cu performanţe net
superioare, fapt pentru care majoritatea calculatoarelor comercializate pe
piaţă în prezent, sunt echipate cu plăci de bază având magistrale de acest
tip. Schema de principiu a magistralei PCI este redată în figura 2.16.

Fig. 2.16. Schema de principiu a magistralei PCI

Magistrala AGP (Accelerated Graphics Port) reprezintă cea mai
recentă îmbunătăţire adusă performanţelor plăcii de bază, care conduce la
o creştere substanţială a vitezei de prelucrare şi afişare grafică (oferă o rată
de transfer de peste 500 MB / sec). Magistrala este prevăzută cu unul sau
două porturi grafice AGP pentru conectarea plăcilor grafice.
Pentru echiparea calculatoarelor de tip laptop şi notebook, se
produc magistrale performante pe plăci de bază de mici dimensiuni cu
conectori adecvaţi componentelor miniaturizate. Acestea ţin seama de
standarde stabilite de către asociaţia PCMCIA (Personal Computer
Memory Card International Association).
Având performanţe sporite, magistralele PCMCIA au devenit cele
mai utilizate în fabricarea calculatoarelor portabile, fiind un model de
referinţă pentru toţi producătorii (se vorbeşte de sisteme portabile
compatibile PCMCIA).

b. Magistrala microprocesorului asigură legătura şi fluxul datelor
între microprocesor şi magistrala principala a sistemului şi între
microprocesor şi memoria cache având circuite pentru date, pentru adrese

şi pentru control. Astfel, magistrala microprocesorului Intel Pentium are 32
de linii pentru adrese şi 64 de linii pentru date şi un număr de linii de
control.

c. Magistrala memoriei serveşte pentru transportul datelor între
magistrala microprocesorului şi memoria RAM prin intermediul unor
cipuri care asigură corelarea vitezelor a două magistrale.

d. Magistrala de adrese se foloseşte pentru operaţii de adresare a
memoriei, dimensiunea ei depinzând direct de mărimea memoriei. 4. SISTEME DE OPERARE

Conţinutul capitolului urmăreşte înţelegerea rolului şi funcţiilor
unui sistem de operare alături de extinderile actuale (multitasking,
memorie virtuală, multiprelucrare). Este trecută în revistă succint,
toată gama sistemelor de operare existentă astăzi pe PC-uri (MS-DOS,
OS/2, Unix/Linux, VMS, Windows), prin MS-DOS introducând şi
descrierea conceptelor fundamentale. Windows include atât
componentele majore cât şi însuşirea modului de lucru prin exemple şi
aplicaţii astfel încât utilizatorul să poată dobândi cunoştinţele necesare
atât pentru lucrul cu interfeţele grafice Windows 98, Windows 2000,
Windows XP, cât şi cu interfaţa grafică KDE.

4.1. Generalităţi

În capitolul anterior au fost descrise succint, principalele
componente ale unui sistem de calcul, arătându-se rolul fiecăreia şi
modul în care acestea contribuie la prelucrarea automată a datelor (fig.
4.1.).

Date de
prelucrat
Fişiere de
date
Baze de
date
Sistemul de
calcul
Hardware
Software
Programe de
sistem
Programe de
aplicaţie
Fig. 4.1. Componentele hardware şi software ale sistemului de calcul

Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie
programat, un program constând dintr-o succesiune de instrucţiuni care
converg către soluţia problemei ce se rezolvă.
Sistemul de calcul dispune pe lângă componenta fizică
(hardware) şi o componentă logică (software) alcătuită din ansamblul
programelor şi procedurilor care asigură îndeplinirea funcţiilor
sistemului de calcul şi din programele aplicative care asigură
prelucrarea automată a datelor (software). Mulţimea datelor care
urmează a fi prelucrate este organizată în fişiere sau baze de date.

4.1.1. Rolul unui sistem de operare

La nivelul unui sistem de calcul există două categorii de
programe:
ƒ programe de sistem care coordonează activitatea
componentelor fizice ale sistemului şi asistă utilizatorul la
dezvoltarea programelor de aplicaţii (software de bază), cel
mai important fiind sistemul de operare;
ƒ programe de aplicaţii care sunt destinate să rezolve probleme
specifice unei clase de probleme (software de aplicaţii).
Sistemul de operare constă dintr-o colecţie integrată de
programe de sistem, ce oferă utilizatorului posibilitatea folosirii
eficiente a resurselor sistemului de calcul (memorie internă, timp
UCP, control magistrală, dispozitive periferice), concurând la
dezvoltarea programelor de aplicaţie.

HARDWARE
SISTEM DE OPERARE
Aplicaţie 1 Aplicaţie 2 Aplicaţie n

Fig. 4.2. Sistemul de operare: interfaţă hardware – utilizatori

Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă între
componenta hardware a unui sistem de calcul şi programele de aplicaţie
ale utilizatorului (fig. 4.2.).

Majoritatea sistemelor de operare, pentru a răspunde rolului de
interfaţă hardware-utilizatori, sunt organizate pe două niveluri:
ƒ nivelul fizic care este apropiat de partea de hardware a
sistemului de calcul, interferând cu aceasta prin intermediul
unui sistem de întreruperi;
ƒ nivelul logic care este apropiat de utilizator interferând cu
aceasta prin intermediul unor comenzi, limbaje de programe,
utilitare, etc.
Potrivit acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în
principal două categorii de programe (fig. 4.3.):
a) programe de comandă-control cu rolul de coordonare şi
control a tuturor funcţiilor sistemului de operare, cum ar fi: procese de
intrare/ieşire, execuţia întreruperilor, comunicaţia hardware-utilizator;
b) programe de servicii (prelucrări) executate sub supravegherea
programelor de comandă-control, fiind utilizate de programatori pentru
dezvoltarea programelor de aplicaţie.
Programele de comandă – control cu principala componentă
supervizorul (denumit şi monitor sau executiv) coordonează activităţile
tuturor celorlalte componente ale sistemului de operare.
Cele mai frecvent utilizate componente ale supervizorului sunt
încărcate în memoria internă; aceste componente sunt referite ca rutine
rezidente, deoarece sunt păstrate în memoria internă pe tot parcursul
execuţiei de către sistemul de calcul a oricăror programe.
Rutinele tranziente rămân în memoria externă cu celelalte
componente ale sistemului de operare şi sunt încărcate în memoria
internă de către rutinele rezidente atunci când sunt solicitate (fig. 4.4.).
Supervizorul execută operaţiile de intrare/ieşire şi alocă
magistrala pentru diverse unităţi de intrare/ieşire în scopul transferului.

4.1.2. Componentele sistemului de operare

SISTEM
DE
OPERARE
PROGRAME DE
COMANDĂ-
CONTROL
PROGRAME DE
SERVICII
Gestiunea resurselor fizice
Planificarea, lansarea şi
urmărirea execuţiei
Depistarea şi tratarea
evenimentelor
Translatoare de limbaje şi
edi toare de legături
Biblioteci de sistem
Încărcător
Editoare de texte
Programe de gestiune
colecţii de date
Operaţii cu cataloage şi
fişiere
Comprimare,
decomprimare şi
programe antivirus
Al te utilitare

Fig. 4.3. Componentele unui sistem de operare

Programele de comandă-control controlează şi coordonează
UCP în timpul execuţiei programelor din memoria internă în sensul
recepţionării şi transmiterii de mesaje către periferice prin intermediul
magistralei; afectarea dispozitivelor periferice de intrare/ieşire etc.

Programe de
comandă-control

Programe de
servicii

Programe de
aplicaţii
Rutine
rezidente
(supervisor)

Rutine
tranziente

Al te rutine şi
programe de
aplicaţii
Memorie internă Memorie externă
Încărcarea sistemului
de operare

Apeluri ale rutinelor
rezidente
control

Fig.4.4. Rutine rezidente şi tranzitorii

Programele de servicii cuprind următoarele categorii de
programe:
ƒ translatoare de limbaje care au rolul de a traduce programele
sursă scrise în diverse limbaje de programare, în formă
binară recunoscută de sistemul de calcul. Programul în
formă binară se numeşte programul obiect. Translatoarele de
limbaj pot fi:
o asambloare – componente specifice fiecărui sistem
de calcul;
o compilatoare – componente specifice unui anumit
limbaj de programare evoluat;
o interpretor – care după translatarea fiecărei
instrucţiuni o şi execută.
ƒ editoarele de legături prelucrează modulele obiect, le
asamblează într-un modul executabil, task, preluând
eventual şi module obiect din bibliotecile de sistem; el alocă
adresele reale de memorie;
ƒ încărcătorul încarcă în memoria internă în vederea execuţiei,
programele executabile;
ƒ editoarele de text sunt componente destinate creării şi
modificării programelor sursă, asimilate unor texte;

ƒ utilitare care sunt destinate să execute anumite funcţii
specifice: transfer de fişiere, sortare, interclasare,
compresie/decompresie date, etc.;
ƒ bibliotecarul şi bibliotecile de sistem creează şi gestionează
module obiect ale sistemului, apelabile din programele de
aplicaţii;
ƒ organizarea colecţiilor de date este tratată de către
componente ce vizează gestiunea operaţiilor de intrare
/ieşire prin fişiere, baze de date.

4.1.3. Funcţiile unui sistem de operare

Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizatori,
un sistem de operare îndeplineşte următoarele funcţii:
a) pregătirea şi lansarea în execuţie a programelor de aplicaţie
(fig. 4.5.), cunoscută şi ca dezvoltarea interactivă a unui task; În acest
sens sistemul de operare trebuie să dispună de un editor de texte pentru
a introduce şi modifica un program sursă (program scris într-un anumit
limbaj de programare), de un translator pentru limbajul de programare
folosit – asamblor, compilator, interpretor – care să traducă instrucţiunile
programului sursă într-o formă recunoscută de sistemul de calcul
(program obiect), de un editor de legături care să realizeze legătura
între diverse module obiect sau să apeleze la module obiect existente în
bibliotecile sistemului respectiv la module obiect din biblioteca
utilizatorului care au fost deja catalogate, pentru a construi structura pe
segmente impusă de sistemul de calcul în vederea execuţiei programelor
(program obiect executabil). Odată constituită structura pe segmente,
programul va fi gata de execuţie, execuţie care va fi precedată de
încărcarea în memoria internă a programului (componenta sistemului de
operare ce realizează acest deziderat se numeşte încărcător); dacă
lansarea în execuţie se realizează automat după încărcarea programului
în memorie, încărcătorul este de tip LOAD and GO.
PROGRAM
OBIECT
EDITOR DE
LEGĂTURI
Alte dispozitive periferice
de ieşire
PROGRAM SURSĂ
Monitor
EDITOR DE TEXTE
Biblioteci de
sistem
TRANSLATOR
Biblioteci
utilizator
ERORI
NU
DA
PROGRAM
OBIECT
EXECUTABIL
ÎNCĂRCĂTOR
Imprimantă

Fig. 4.5. Lansarea în execuţie a unui program

b) alocarea resurselor necesare executării programelor prin
identificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie şi a
dispozitivelor periferice, identificarea şi protecţia colecţiilor de date;
c) operaţii cu fişiere şi cataloage de fişiere: sortare, interclasare,
comprimare/decomprimare date, detectare şi eliminare viruşi etc. prin
programele utilitare disponibile;
d) planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp
de execuţie, priorităţi, tehnica FIFO, LIFO etc.) pentru utilizarea
eficientă a UCP în cazul lansării mai multor programe în execuţie;
e) coordonarea execuţiei mai multor programe prin urmărirea
modului de execuţie a instrucţiunilor programelor, depistarea şi tratarea
erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de intrare /ieşire şi depistarea
eventualelor erori;

f) asistarea execuţiei programelor de către utilizator prin
comunicarea sistem de calcul-utilizator atât la nivel hardware, cât şi la
nivel software;
g) posibilitatea generării de către utilizator a unui sistem de
operare pe măsura configuraţiei de care dispune.
În forma cea mai generală, la calculatoarele personale există
două tipuri de sisteme de operare:
1. monotasking,care execută o singură sarcină la un moment dat,
realizând două funcţii de bază:
ƒ încărcarea şi execuţia programelor;
ƒ asigurarea unei interfeţe omogene cu dispozitivele periferice.
Se mai adaugă un interpretor de comenzi pentru dialogul cu
utilizatorul.
2. multitasking, la care nucleul sistemului de operare trebuie să
asigure în plus, partajarea timpului între programele ce se execută şi
gestiunea alocării resurselor sistemului, componentele principale sunt:
ƒ supervizorul – lansează, opreşte sau suspendă aplicaţiile;
ƒ planificatorul – reglează timpul de execuţie pentru operaţiile
în curs;
ƒ alocatorul de resurse evidenţiază resursele libere sau alocate;
ƒ modulul de gestiune pentru intrări /ieşiri ce asigură dialogul
cu perifericele.
La nucleul sistemului de operare se adaugă interpretorul de
comenzi sau interfaţa grafică, sistemul de gestiune al fişierelor, sistemul
de gestiune al bazelor de date şi programe de comunicaţie.

4.2. Dezvoltări ale sistemelor de operare

4.2.1. Multiprogramare

UCP poate executa numai o instrucţiune într-o anumită cuantă
de timp şi nu poate opera decât cu date ce se găsesc în memoria internă.
Dacă sistemele de calcul dispun de un sistem de operare simplu, atunci
prelucrarea mai multor programe se realizează serial unul după altul,
ceea ce conduce la o ineficientă utilizare a UCP care deşi operează cu
viteze foarte ridicate, trebuie să aştepte încărcarea lentă a datelor şi
programelor în memoria internă de la dispozitivele periferice de intrare, apoi transferul rezultatelor din memoria internă către dispozitive
periferice de ieşire.
Multiprogramarea sau multitasking-ul măreşte eficienţa utilizării
UCP prin alocarea efectivă a resurselor sistemului de calcul şi
deplasarea în timp a vitezelor scăzute ale dispozitivelor periferice de
intrare/ieşire; la un moment dat mai multe programe sunt rezidente în
memoria internă, UCP executând o instrucţiune dintr-un program, apoi
următoarea instrucţiune a programului, până ce acest program solicită o
operaţie de intrare/ieşire, moment în care se va da controlul
dispozitivului periferic pentru execuţia operaţiei de intrare/ieşire, iar
UCP va trece la execuţia unei instrucţiuni din alt program; similar vor fi
parcurse toate programele, până când UCP ajunge să execute din nou la
primul program.
Această manieră de execuţie a programelor rezidente în
memoria internă apare pentru utilizator ca o execuţie simultană a
programelor care în acest caz se numesc concurente. În fig. 4.6. este
arătată comparaţia între prelucrarea serială şi multiprogramare
(prelucrare paralelă).
P1
P2
P3
P2
P1
P3
P1 P2
P3
P3
P2 P1
P3 P2
Intrare

Prelucrare
Prelucrare
serială
Ieşire

1 2 3 t

Intrare

Prelucrare
Prelucrare
paralelă

Ieşire

1 2 3 t

Fig. 4.6. Prelucrarea serială şi paralelă

În aceste condiţii, fiecare program este plasat într-o zonă relativ
independentă a memoriei RAM numită partiţie; fiecare partiţie are
asociat un număr ce reprezintă prioritatea sa la execuţie faţă de celelalte
partiţii. Ţinând seama de natura operaţiilor şi prioritatea partiţiilor,
sistemele de operare ce lucrează în multitasking posedă algoritmi de
planificare şi control al concurenţei execuţiei aparent paralele a
programelor.

4.2.2. Memoria virtuală

O limitare a multiprogramării este aceea că fiecare partiţie
trebuie să poată încărca întregul program, deoarece acesta este rezident
în memorie până la execuţia sa completă; solicitările vor fi astfel
limitate de spaţiul fizic de memorie internă disponibilă. În acest context,
memoria virtuală se bazează pe principiul potrivit căruia numai
porţiunile programului care vor fi referite în momentul imediat de către
microprocesor trebuie să fie în memoria internă, celelalte părţi ale
programului şi datele pot fi păstrate în memoria externă. Memoria
virtuală oferă sistemului capacitatea de a adresa memoria externă ca şi
când ar fi o extensie a memoriei interne, ceea ce creează iluzia unei
memorii nelimitate.
Adresele locaţiilor de memorie reală sau virtuală sunt indicate
de către sistemul de operare; dacă datele sau instrucţiunile necesare nu
se află în memoria reală, atunci porţiuni din memoria externă ce conţin
datele sau programele solicitate sunt transferate în memoria reală,
concomitent cu plasare unor porţiuni din memoria reală care nu vor fi
referite imediat, pe suportul de memorie externă, denumit mecanism de
evacuare temporară (swapping).
Există două modalităţi de implementare a memoriei virtuale:
a) segmentarea, prin care fiecare program este divizat în blocuri
de diverse dimensiuni numite segmente, care sunt părţi logice ale
programului; sistemul de operare alocă spaţiu de memorie în
concordanţă cu lungimea acestor segmente;
b) paginarea, prin care memoria reală este divizată în arii fizice
de lungime fixă numite pagini; ele au aceeaşi lungime pentru toate
programele, lungimea unei pagini depinzând de caracteristicile
sistemului. Comparativ cu segmentarea, paginarea nu ia în considerare
porţiunile logice ale programului, dar oferă o protecţie sporită la interferenţele ce pot avea loc în cadrul transferurilor dintre memoria
reală şi memoria externă.

4.2.3. Multiprelucrare

Multiprelucrarea implică legarea a cel puţin două UCP ce
lucrează împreună; instrucţiunile unui program pot fi executate simultan
de către UCP diferite sau fiecare dintre UCP-urile conectate pot executa
programe diferite.
Unul din obiectivele multiprelucrării este de a degreva o
anumită UCP cu caracteristici mai performante (numită slave) de
aplicaţii curente cum sunt de exemplu, tabelări de date, editări de texte,
operaţii cu fişiere, etc.; pentru a realiza acest deziderat, la o UCP slave
este cuplată o UCP mai puţin performantă denumită master, dar care
coordonează toate activităţile din sistem; astfel, în timp ce UCP master
coordonează operaţiile de intrare/ieşire, UCP slave mare execută
operaţii complexe

UCP 1
MAINFRAME
– date
– comunicaţii
– control
Al te dispozitive periferice
de intrare /ieşire
UCP 2
Memorie
externă

Fig. 4.7. Configuraţia unui sistem de multiprelucrare cu două UCP

UCP master este referită ca front-end proccessor, având rolul de
interfaţă între o UCP slave şi dispozitivele periferice de intrare/ieşire;
dar UCP master poate fi utilizată şi ca interfaţă între UCP slave şi o
bază de date memorată pe unităţi de memorie externă, situaţie în care

UCP master se referă ca back-end processor fiind responsabilă de
menţinerea bazei de date.
Sistemele de multiprelucrare pot lucra şi cu mai multe UCP,
acestea nediferind esenţial de cele care lucrează cu o singură UCP
(standalone). Fiecare UCP poate avea memorie proprie sau toate UCP-
urile pot accesa o memorie unică, activitatea fiecăreia fiind controlată
integral sau parţial de supervizor. În cazul unor prelucrări complexe de
date, fiecare UCP poate fi dedicată unor părţi din program specifice
cum ar fi prelucrările de intrare /ieşire sau prelucrări aritmetice; în mod
alternativ, două UCP pot fi utilizate împreună pentru un acelaşi program
în vederea furnizării unor răspunsuri rapide în multe din aplicaţiile
solicitate (fig. 4.7.)
Coordonarea mai multor UCP solicită un software de nivel înalt
în special pentru planificarea execuţiei şi utilizarea eficientă a resurselor
sistemului.

4.3. Sisteme de operare pentru calculatoare
personale

Principalele sisteme de operare existente astăzi pe PC-uri sunt:
interfeţele grafice Windows, Linux, Unix, MS-DOS, OS/2,
Apple/Macintosh DOS, VMS şi Windows.
MS-DOS (Microsoft Disk Operating System) a fost lansat în
1981 de firma Microsoft şi în 1985 a devenit standardul sistemelor de
operare pe microcalculatoare cu microprocesoare pe 16 biţi (Intel 8086
şi 8088) prin MS-DOS versiunea 4.3. Versiunile ulterioare oferă
facilităţi pentru desfăşurarea activităţii utilizatorului prin punerea la
dispoziţie a unor opţiuni de alegere din meniu, comparativ cu versiunile
anterioare care presupuneau cunoaşterea sintaxei fiecărei comenzi;
drept urmare, software-ul special – denumit DOS SHELL – a făcut din
sistemul de operare MS-DOS un sistem uşor de utilizat, cu meniu
disponibil pentru comenzi. Ultima versiune este MS-DOS 7 sub
interfeţele grafice Windows. Sistemul de operare MS-DOS a fost
proiectat în principal, să execute un singur program pentru un singur
utilizator.
DR-DOS a fost introdus de firma Digital Research Corporation,
şi include DOS Concurent care suportă execuţia mai multor programe
în acelaşi timp.
Apple DOS a fost introdus pe PC-urile de tip Apple, care se
bazează pe microprocesoare diferite decât cele folosite de IBM, deci
incompatibil cu clasele de PC-uri de tip IBM; iniţial a fost destinat
pentru un singur utilizator care execută un program la un anumit
moment.
Un sistem de operare mult mai puternic este Macintosh DOS
proiectat să fie utilizat pe PC-uri de tip Apple /Macintosh DOS
(implementat cu microprocesor Motorola 68040) ce permite
multiprogramare şi memorie virtuală.
Apple Computer a lansat următoarea generaţie de sisteme de
operare constituită din Mac OS X 10.2 Jaguar şi Mac OS X 10.3
Panther.
OS/2 (Operating System/2) a fost introdus în 1988 de IBM şi
Microsoft şi a fost proiectat să preia avantajele microprocesoarelor Intel
80286 şi 80386 pentru seria de microcalculatoare IBM PS/2 pe 32 biţi.
OS/2 este un sistem de operare multitasking, fiind capabil să adreseze
16 MB memorie internă şi necesită 1.5 MB memorie internă şi spaţiu
pe disc; versiunile construite în jurul microprocesorului I 80386 sunt şi
multiutilizator (maxim 16 utilizatori simultan). Deşi spaţiul adreselor
fizice este de 16 MB, prin mecanismul memoriei virtuale spaţiul
adreselor virtuale poate accesa până la 32 MB. OS/2 păstrează
majoritatea comenzilor MS-DOS în special pentru operaţiile cu fişiere
şi periferice.
Pentru a permite comutarea între aplicaţii, utilizatorul OS/2
dispune de o interfaţă PM (Presentation Manager) orientată pe ferestre
pentru introducerea comenzilor, selectarea taskurilor ce se vor executa,
gestiunea taskurilor şi altele.
Versiunile recente OS/2 Warp şi OS/2 Warp Connect aspecte
grafice şi de operare similare şi conţin pachetul Bonus Pack care
include un procesor de texte, un program de tip foaie electronică de
calcul (spreadsheet), generator de diagrame, sistem de gestiune a
bazelor de date, generator de rapoarte; utilitare pentru accesoriile: plăci
audio, fax/modem, video, etc. OS/2 Warp Connect facilitează
conectarea la Internet on-line Compuserve cu CIM pentru OS/2,
respectiv cu Hyper ACCESS Lite la alte servicii on-line, la un Bulletin
Board System sau la alt PC.
UNIX a fost iniţial creat pentru minicalculatoare, pentru a mări
disponibilităţile sistemului: memorie virtuală, multiutilizator şi
multitasking; rescris în limbajul C, a fost portabil pe o gamă mai largă
de sisteme de calcul: mainframes, microcalculatoare, de unde şi unul
din marile sale avantaje.
Actualmente, sistemele de operare UNIX sunt proiectate de mai
multe firme specializate, ceea ce a condus la existenta mai multor
versiuni cum sunt: AIX, SCO-ODT, HP-UX, SOLARIS, Digital, UNIX,
IRIX, Linux, ş.a.
Trăsăturile principale ale sistemului de operare UNIX sunt:
1) sistemul de fişiere structurat pe mai multe niveluri, ceea ce
permite mai multor utilizatori să lucreze cu acelaşi calculator în
acelaşi timp (multiuser);
2) orice utilizator curent poate solicita execuţia mai multor
programe în acelaşi timp (multitasking);
3) un program utilizator poate să transmită rezultatele sale altui
program;
4) utilizatorul poate redirecta rezultatele programului său de la
un dispozitiv periferic la altul;
5) existenţa unui interpretor de comenzi şi un limbaj adecvat,
cunoscut sub denumirea de Shell;
6) foloseşte un limbaj structurat numit µC, pentru programarea
sistemelor;
7) includerea unor componente pentru editarea textelor şi
formatarea lor pentru tipărire;
8) utilizarea de tehnici evoluate pentru conectarea sistemelor de
calcul care operează sub UNIX sau alt sistem de operare;
9) nu impune vreo limită la eventualele modificări determinate
de specificul aplicaţiei.
OpenVMS iniţial denumit VMS (Virtual Memory System) a fost
conceput în 1976 ca un sistem de operare pentru noua linie de
calculatoare pe 32 de biţi a firmei DEC (Digital Equipment
Corporation), numită VAX (Virtual Address eXtension). Primul model
VAX (11/780) a fost denumit Star, de aici şi numele de cod Starlet
pentru sistemul de operare VMS, nume care se păstrează şi astăzi pentru
biblioteca sistem (STARLET.OLB). Versiunea actuală a sistemului de
operare este OpenVMS 7.3. OpenVMS este un sistem de operare pe 32
de biţi cu suport pentru multitasking, multiprocesor şi memorie virtuală.
Conceput ca un sistem de operare de uz general care rulează atât în
mediile de dezvoltare, cât şi în mediile de producţie, OpenVMS poate fi
implementat pe toată seria de calculatoare Alpha a firmei DEC
(actualmente un departament al firmei Compaq Computer Corporation,
care la rândul ei a fost achiziţionată de firma Hewlett-Packard), cât şi pe
seriile de calculatoare VAX, Micro VAX, VAX Station şi VAX Server.
Pentru ambele categorii de platforme OpenVMS asigură facilităţi de
multiprocesare simetrică (Symmetric MultiProcessing – SMP).
Sistemul de operare OpenVMS poate fi configurat pentru a oferi
performanţe maxime în medii foarte variate ca de exemplu domenii care
necesită calcule şi operaţii de intrare/ieşire intense, medii client/server,
sau execuţie în timp real. Performanţa sistemului depinde de tipul de
calculator, memoria internă disponibilă, numărul şi tipul discurilor, etc.
La ora actuală există aproximativ 450000 de sisteme OpenVMS
instalate în întreaga lume. Produsele Alpha/OpenVMS sunt apreciate
datorită performanţei, securităţii, siguranţei în funcţionare, facilităţilor
de interconectare oferite, posibilităţilor de upgrade ulterior şi costurilor
foarte scăzute de întreţinere.
Acestea sunt dovedite şi de poziţia ocupată pe piaţă:
1) numărul 1 în domeniul sistemelor integrate din domeniul
medical;
2) 90% din sistemele producătorilor de procesoare;
3) peste 50% din sistemele de facturare;
4) 66% din transferurile financiare se fac pe maşini Alpha cu
OpenVMS;
5) 5 din cele mai mari 10 burse ale lumii;
6) peste 80% din loterii.
În România, sistemele Alpha/OpenVMS/Oracle sunt folosite de
către Ministerul Industriei şi Comerţului, Mobifon (Connex), Registrul
Independent al Acţionarilor REGISCO S.A., SNCFR şi în sistemul
bancar
Windows este o interfaţă grafică orientată pe ferestre;
utilizatorul poate lansa concomitent mai multe aplicaţii fiecare în
fereastra ei, existând posibilitatea de efectuare a schimbului de
informaţii între programe ce se execută în ferestre distincte. Se
consideră ca apariţia sa marchează momentul în care calculatoarele
IBM şi compatibile, au putut egala facilităţile de utilizare şi viteza
calculatoarelor din gama Macintosh.
Windows 3.11. for Wokgroups, este un sistem de operare pe
16 biţi şi spre deosebire de Windows 3.1., dispune suplimentar de
facilităţi pentru lucru în reţea a grupurilor de utilizatori conectaţi;
aceştia pot efectua transferuri de date, mesaje, informaţii prin simpla
selectare şi activare a unor comenzi şi funcţii disponibile.
Windows NT (New Tehnology) apărut iniţial în anul 1992, a
evoluat până la versiunea 4.0, fiind comercializat în două variante:
Windows NT Workstation şi Windows NT Server; principalele
caracteristici se pot sintetiza în:
ƒ lucrul în modul multitasking;
ƒ utilizarea ca un sistem client/server;
ƒ operarea în modul exclusiv protejat;
ƒ folosirea până la 4 GB de memorie internă RAM;
ƒ facilităţi avansate de gestionare a fişierelor;
ƒ stabilitatea deosebită în exploatare;
ƒ gestiunea discurilor de până la 16 T.
Windows NT a fost proiectat în ideea compatibilităţii cu
interfeţele grafice precedente, Windows 3.1. şi Windows 3.11. for
Workgroups. Este implementat atât pe platforme Intel, cât şi pe
platforme bazate pe microprocesoare RISC.
Windows 95 lansat în exploatare în 1995 ca sistem de operare de
sine stătător (nu necesită prezenţa platformei MS-DOS) are ca
principale caracteristici:
ƒ mod de lucru multitasking preemptiv care deţine în
permanenţă controlul asupra timpului de lucru şi a
aplicaţiilor;
ƒ modul de lucru multithreading ce permite executarea în
paralel a mai multor procese ale aceleaşi aplicaţii;
ƒ executarea de aplicaţii pe 32 de biţi;
ƒ exploatarea ca sistem de operare cu interfaţă grafică;
ƒ folosirea platformei de operare DOS numai pentru
executarea aplicaţiilor elaborate pentru DOS;
ƒ folosirea unei interfeţe de programare a aplicaţiilor pe 32 de
biţi;
ƒ includerea ca parte integrantă a sistemului de operare, a
standardului Plug and Play.
Windows 95 spre deosebire de versiunile precedente, încearcă să
fie un compromis de sistem de operare ce lucrează pe 32 de biţi,
păstrând compatibilitatea cu aplicaţiile pe 16 biţi. Windows 95
încorporează majoritatea facilităţilor regăsite la celelalte interfeţe
grafice, adăugând şi altele noi.
Windows 98 este un sistem de operare pe 32 de biţi complet
integrat cu Internetul, constituindu-se ca un suport pentru noile
tehnologii hardware şi păstrând compatibilitatea cu Windows 95 faţă de
care apare ca un upgrade.
Windows 2000 este proiectat pentru organizaţii de orice
dimensiune şi oferă siguranţă sporită şi scalabilitate, costuri mai reduse,
respectiv servicii pentru aplicaţii derulate prin Internet. Windows 95/98
şi NT despărţite în ultimii ani, sunt combinate în Windows 2000, dotat
pentru aplicaţii profesionale, multimedia, jocuri, cu o mare amprentă
asupra securităţii datelor. Windows este considerat începând cu
versiunea 98, ca un sistem de operare destul de stabil.
Windows Millennium Edition (Windows Me) extinde
Windows 98 Second Edition cu elemente preluate din Windows 2000 şi
este ultima versiune de Windows 9x lansată de Microsoft.
Necesitatea îmbunătăţirii versiunii Windows 9x a fost o cerinţă
reală având în vedere faptul că această serie de sisteme de operare este
cea mai populară pentru mediul Windows pe 32 biţi, fiind scrise
aproape toate versiunile celor mai căutate aplicaţii. Pe de altă parte,
aproximativ 95% dintre programele educaţionale sunt scrise pentru
Windows 9x.
Windows Millennium şi-a găsit destul de greu o poziţie pe piaţă,
integrându-se undeva între versiunea Second Edition Windows 98 şi
Windows 2000 de la care preia numeroase caracteristici. Destinat fiind
segmentului home-user spre deosebire de Windows 2000, Windows
Millennium s-a dovedit greu de plasat în ierarhia numeroaselor versiuni
ale sistemului de operare de la Microsoft, fiind uneori catalogat drept
Windows 98 Third Edition sau Windows 95 Service Pack 5.
Windows XP este ultima generaţie a celui mai răspândit sistem
de operare din lume. Acest sistem de operare bazat pe tehnologia NT
pentru staţiile de lucru.
Windows 2003 este un sistem de operare destinat serverelor şi
este bazat pe tehnologia Microsoft .NET.

4.4. Fişiere şi directoare – concepte de bază

Sistemul de operare este un sistem de programe care intră în
funcţiune la pornirea microcalculatorului, asigurând în principal
următoarele activităţi:
ƒ gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
ƒ gestiunea datelor pe suportul de memorie externă;
ƒ controlul încărcării în memoria internă, punerii în funcţiune
şi încetării activităţii programelor utilizatorului.
Conceptele de bază utilizate sunt: fişier, unitate, director, cale,
prompter şi specificator de fişier. Pentru a realiza gestiunea datelor pe
suportul de memorie externă, acestea sunt memorate sub o formă care
să permită manipularea lor ca o entitate denumită fişier ce se poate
identifica prin numele său.
Fişierul este conceptul fundamental pe care se bazează
organizarea structurală a tuturor informaţiilor memorate pe discuri
magnetice şi gestionate de sistemul de operare. Un fişier este o colecţie
de informaţii (date de prelucrat, programe, comenzi, texte, imagini,
sunete), omogenă din punct de vedere al naturii precum şi al cerinţelor
de prelucrare, organizată după reguli bine determinate şi memorată pe
un suport tehnic de pe care pot fi citite automat de calculator în timpul
prelucrării. Fişierul se identifică după numele şi extensia atribuită la
creare.
Orice fişier are un nume alcătuit din două părţi:
ƒ numele propriu-zis – numele după care poate fi identificat
fişierul şi care este obligatoriu;
ƒ extensia sau tipul – opţional.
Tipul sau extensia fişierului este un şir de caractere alcătuit din
unu până la trei caractere, pentru sistemul MS-DOS şi peste trei
caractere pentru sistemele de operare pe 32 de biţi. Extensia trebuie să
se separe de numele propriu-zis prin caracterul special punct (.).
Dacă pentru anumite fişiere extensia este obligatorie şi impusă
prin folosirea numai a anumitor grupe de caractere (cum sunt .dll, .exe,
.avi, .sys, .doc etc.), atunci acestea sunt considerate cuvinte rezervate şi
au un rol determinant în prelucrarea fişierelor respective.
Unele din extensiile obligatorii (denumite şi extensii standard)
sunt ataşate la numele propriu-zis al fişierelor în mod implicit de către
programul cu care sunt create fişierele respective.
După extensie, se identifică următoarele tipuri de fişiere:
ƒ fişiere executabile;
ƒ fişiere de sistem;
ƒ fişiere text;
ƒ fişiere grafice;
ƒ fişiere multimedia.
În tabelul nr. 4.1 sunt prezentate câteva exemple de extensii de
fişiere.
Tabelul nr. 4.1.
.exe, .com, .bat fişiere executabile
.sys fişiere ce conţin un driver sau informaţii
aparţinând sistemului
.lib fişiere conţinând o bibliotecă de programe
.dll fişiere dintr-o bibliotecă de programe de legătură
cu acces dinamic
.bmp fişiere imagine de tip BITMAP
.jpg fişiere imagine de tip JPEG
.gif fişiere imagine de tip GIF
.prg fişiere program-sursă în limbajul FoxPro
.doc documente Word
.xls foi de calcul Excel
.ppt prezentări PowerPoint
.mdb baze de date Access
.wav fişiere de sunet
.avi fişiere video

Fişierul executabil asociat editorului de texte Notepad este
notepad.exe. Se observă că numele fişierului este notepad şi estensia
este exe, aceasta fiind despărţită prin punct de nume.
Unitatea (device) reprezintă un echipament periferic identificat
printr-un nume simbolic de dispozitiv. Numele de dispozitiv pentru
unităţile de disc magnetic constă dintr-o literă urmată de caracterul
special două puncte (:); de exemplu litera A: identifică unitatea de
dischetă, litera C: identifică discul, iar F: identifică unitatea de CD-
ROM.
Un disc poate fi împărţit logic în mai multe discuri virtuale
numite partiţii, care se identifică tot printr-un nume simbolic asociat (de
exemplu: D:, E: pentru trei partiţii logice).
Directorul (folder) este un concept fundamental pe care se
bazează organizarea memoriei externe a PC-urilor pe niveluri ierarhice
arborescente pentru gestionarea fişierelor pe dischete sau discuri. Un
director se constituie ca o tabelă, ca un catalog ce conţine nume de
fişiere, dimensiunile acestora exprimate în octeţi, data când fişierele au
fost create sau modificate şi eventual numele de subdirectori incluşi.
Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de
fişiere. O comandă este limitată implicit numai la prelucrarea fişierelor
şi programelor din directorul curent, dacă nu s-a specificat în mod
explicit un alt director.
Atunci când numărul de fişiere dintr-un director este destul de
mare sau când există mai mulţi utilizatori, fiecare utilizator având
fişiere proprii, se pot folosi subdirectori incluşi într-unul din directori;
în acest caz, organizarea structurală poartă denumirea de sistem de
directori multinivel sau sistem ierarhizat de directori; primul nivel este
constituit din directorul rădăcină (root) creat automat atunci când se
formatează discul, director la care se conectează ceilalţi directori (fig.
4.8.).
În figura 4.8 se identifică următoarele componente ale structurii
arborescente:
ƒ D1, … , Dn directori legaţi la directorul ROOT
ƒ SD21, … , SD2n subdirectori aparţinând directorului D2
ƒ F1 , … , Fn fişiere aparţinând directorului ROOT
ƒ F21,. . .,F2n fişiere aparţinând unui subdirector derivat din
subdirectorul SD21
Directorul care conţine subdirectori se numeşte director de
origine sau director părinte.

\ D1
\ D2
\ Dn F1 Fn
\SD21 \SD2n
F2n F21
\ROOT

Fig. 4.8. Organizarea arborescentă pe disc

Atunci când se folosesc directori multinivel, la MS-DOS este
necesar să se precizeze unde sunt situate fişierele în sistemul de
directori de pe discul implicit, folosind în acest scop o cale (path). O
cale este o secvenţă de directori separaţi prin caracterul special “\”
(backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la directorul
care conţine fişierul. Sintaxa generală este următoarea:

[\nume_director_1][\nume_director_2…]\nume_director_n

Un nume de cale este o cale urmată de un nume de fişier, având
sintaxa următoare:

[\nume_director_1][\nume_director_2…]\nume_fişier

Numele unei căi poate conţine orice număr de directori;
restricţia este să nu aibă o lungime mai mare de 260 de caractere.
Dacă un nume de cale începe cu caracterul \ (backslash)
sistemul de operare caută fişierul începând cu directorul rădăcină, iar
dacă începe cu numele directorului de lucru, căutarea se realizează
începând de la acest director. De exemplu o cale care începe cu

directorul rădăcină este: \windows\sol.exe iar când fişierul este în
directorul curent, în cazul de faţă windows, se scrie: sol.exe.
Prompterul sistemului de operare MS-DOS este un simbol
afişat pe ecranul monitorului format din numele dispozitivului urmat de
cale şi de semnul >. Prezenţa prompterului semnifică faptul că sistemul
aşteaptă comenzi.
Specificatorul de fişier este termenul folosit pentru a desemna
fără ambiguităţi un fişier memorat pe un disc. El se compune din
numele unităţii, cale şi numele şi extensia fişierului:

[nume_dispozitiv][\cale]\nume_fişier

De exemplu c:\windows\explorer.exe este un specificator
complet de fişier.
Când se folosesc directori multinivel, pentru prelucrarea mai
uşoară a fişierelor dintr-un director, în numele şi extensia fişierelor se
pot folosi caracterele speciale ? şi * denumite şi metacaractere
(wildcards).
Semnul ? semnifică faptul că orice caracter poate ocupa poziţia
respectivă. De exemplu dacă se doreşte căutarea fişierelor care au
extensia BMP şi numele lor este alcătuit din cinci caractere, primele
patru fiind POZA, se specifică în fereastra de căutare POZA?.BMP.
Următoarele fişiere pot fi returnate ca rezultat al căutării: POZA1.BMP,
POZA2.BMP, POZA3.BMP.
Simbolul * semnifică faptul că orice şir de caractere poate fi
inclus în specificatorul de fişier începând cu poziţia respectivă, atât în
numele fişierului cât şi în extensie. De exemplu:
ƒ *.BMP – semnifică toate fişierele cu extensia .BMP;
ƒ PROG.* – fişierele cu numele PROG şi orice extensie;
ƒ *.* – semnifică toate fişierele şi toate extensiile.
Discurile gestionate de sistemul de operare MS-DOS au o
structură standard care le asigură portabilitatea de la un calculator la
altul. Datele memorate pe disc sub forma unor fişiere sunt precedate de
următoarele zone speciale:
ƒ zona de BOOT – este zona în care se află memorat
programul de încărcare a sistemului de operare de pe disc
(pista zero, sectorul zero a oricărui disc);
ƒ tabela FAT (File Allocation Table) tabela de alocare a
fişierelor – serveşte pentru gestiunea spaţiului alocat
fişierelor de pe disc;
ƒ zona ROOT – zona alocată directorului rădăcină ce serveşte
pentru inventarul directorilor, subdirectorilor şi a
conţinutului acestora.
Aceste zone nu sunt accesibile utilizatorului obişnuit. Ele sunt
create în momentul formatării discului şi sunt gestionate automat de
către sistemul de operare.

4.5. WINDOWS

Sistemul de operare WINDOWS a apărut în urma unui proces
laborios, prin care s-a urmărit perfecţionarea sistemului MS-DOS în
sensul eliminării unor dezavantaje şi apropierea mai puternică dintre
calculator şi utilizator, prin impunerea modului de lucru meniu.
Calculatoarele personale care operau sub MS-DOS, nu-şi puteau
valorifica integral performanţele hardware în continuă creştere, datorită
limitărilor generate de filozofia acestui sistem care se caracterizează
prin modul de lucru linie-comandă, absenţa multitasking-ului,
organizarea memoriei interne şi programe pe 16 biţi.
Modul de lucru linie-comandă al sistemului de operare MS-DOS
se bazează pe:
ƒ introducerea de la tastatură a unor comenzi însoţite de
parametrii şi uneori, de confirmarea sau anularea unor
acţiuni sau consecinţe ale comenzilor lansate;
ƒ afişarea pe monitor a unor mesaje în legătură cu comenzile
primite, a unor întrebări privind opţiunile pentru efectuarea
acţiunii dorite şi a informaţiilor solicitate de utilizator.
Trebuie recunoscut că acest mod de lucru este greoi şi rigid,
obligând utilizatorul la o pregătire specială pentru a se familiariza cu
sintaxa comenzilor şi este mai convenabil ca parametrii să fie ceruţi
automat de sistem atunci când se lansează o comandă. De la această
idee s-a plecat în realizarea programelor utilitare tip PcShell, Norton
Commander, Dos Navigator sau X-Tree Gold. De altfel, la ultimele
versiuni MS-DOS au apărut şi comenzi tip meniu (de exemplu,
comenzile Mem Maker, Edit, Defrag şi chiar un Shell încorporat). Modul de lucru meniu asigură dialogul dintre utilizator şi
calculator pe baza unor liste de opţiuni sau comenzi afişate pe ecran, din
care utilizatorul trebuie să le activeze pe cele dorite; avantajul faţă de
modul de lucru linie-comandă este că utilizatorul nu trebuie să tasteze
linia de comandă şi să memoreze sintaxa comenzilor deoarece acestea
sunt afişate sub formă de opţiuni pe ecranul monitorului. Totodată,
interfaţa dintre utilizator şi calculator este mai prietenoasă, deoarece
utilizatorul nu mai trebuie să scrie multe comenzi, atenţia sa fiind
concentrată permanent la ce se întâmplă pe ecranul monitorului.
Avantajele au făcut ca sistemul de operare MS-DOS să fie înlocuit
treptat cu sistemul de operare Windows.
Deschizător de drumuri a fost firma Macintosh care în 1984 a
introdus în lumea PC-urilor conceptul GUI (Graphical User Interface)
prin intermediul căreia comunicarea utilizator-calculator a devenit mai
prietenoasă. Firma Microsoft preia şi dezvoltă conceptul GUI şi în anul
1985 apare pe piaţă sistemul Windows 1.0. Era doar începutul şi
specialiştii au afirmat că nu a fost deloc promiţător.
Numele de Windows (ferestre) vine de la faptul că fiecare
program se execută într-o fereastră distinctă. Fereastra este o zonă de
formă dreptunghiulară ce apare pe ecran. Pe suprafaţa ecranului pot
exista mai multe ferestre, fiecare fereastră corespunzând unui anumit
program.
Windows reprezintă un sistem de programe şi comenzi conceput
şi dezvoltat pe un mediu de interfaţă grafică de utilizator (GUI-
Graphical User Interface) care se pot selecta, instala şi executa pe
calculatoare personale, în funcţie de configuraţiile hardware
disponibile şi de cerinţele utilizatorilor.
Simbolurile grafice (denumite pictograme) sunt mici desene
sugestive ale unor elemente cu care operează sistemul Windows,
însoţite de un text explicativ afişat sub desene. Alături de pictograme,
Windows include şi alte forme de prezentare grafică: butoane, casete de
dialog, bare de navigare.
De la prima versiune denumită Windows 1.0 (1985), s-a ajuns
astăzi la utilizarea curentă a interfeţelor Windows 95/98, Windows
2000, Windows Millenium, Windows XP şi Windows 2003.

Elemente de interfaţă grafică

Interfaţa grafică Windows începând cu Windows 95, pune la
dispoziţia utilizatorului un mod specific de aranjare, vizualizare şi
activare a programelor. Pentru familiarizarea cu acest mod de operare,
se vor prezenta conceptele de bază cu care se operează: Fereastră,
Meniu, Casetă de dialog, Buton, Desktop, Pictogramă, Clipboard.
Fereastra este conceptul central al aplicaţiilor Windows.
Fiecare aplicaţie Windows are asociată o fereastră. Fereastra este o
suprafaţă dreptunghiulară care individualizează activitatea curentă
desfăşurată de calculator ca urmare a unei comenzi sau a unui program
lansat de operator.
Există mai multe tipuri de ferestre:
ƒ de navigare, prin intermediul cărora se pot investiga un grup
de aplicaţii, cum este de exemplu fereastra asociată
pictogramei My Computer;
ƒ de aplicaţie, specifice programelor executabile;
ƒ document, ferestre de lucru utilizate pentru crearea unui
document, de exemplu în Word sau a unei foi de calcul în
Excel; ele apar în interiorul ferestrei de aplicaţii;
ƒ de dialog, cum este fereastra Run din meniul butonului Start,
ferestre utile pentru introducerea unor informaţii de control
necesare executării unor aplicaţii.
O fereastră afişată pe ecran conţine o serie de elemente standard
prin intermediul cărora sunt posibile o serie de operaţii:
ƒ deplasarea unei ferestre pe spaţiul de lucru;
ƒ redimensionare – readucerea ferestrei la dimensiunile
iniţiale;
ƒ minimizare – ascunderea temporară a ferestrei şi plasarea
pictogramei asociate pe bara de taskuri sau pe linia de stare;
ƒ maximizare – afişarea ferestrei la dimensiunile maxime ale
ecranului;
ƒ defilarea conţinutului ferestrei în plan vertical sau orizontal;
ƒ închiderea ferestrei şi implicit a aplicaţiei.
În fig. 4.9 este prezentată o fereastră Windows şi elementele
constitutive ale acesteia.

4.5.1. Interfaţa grafică Windows
6
1
5
8
9
7
4
3 2
8
10

Fig. 4.9. Fereastră Windows şi elementele acesteia

În tabelul nr. 4.2 sunt prezentate elementele unei ferestre.

Tabelul nr. 4.2.
1. meniul System pentru închiderea, redimensionarea sau mutarea
ferestrei;

2. bara de titlu care permite mutarea ferestrei într-o altă poziţie pe
spaţiul de lucru; Bara de titlu conţine numele ferestrei în partea stângă
şi cele trei butoane de lucru (minimizare, maximizare, închidere) în
partea dreaptă.

3. butonul de minimizare;

4. butonul de maximizare, respectiv restaurare;
sau
5. butonul de închidere Close;

6. meniul principal;

7. toolbar (bara cu instrumente) conţine un set de pictograme pentru
cele mai uzuale comenzi folosite pe durata sesiunii de lucru cu un
anumit program. Această facilitate vine în întâmpinarea utilizatorului de
a declanşa rapid o comandă cu un singur clic, fără a mai activa meniul
principal şi a selecta apoi comanda. Este o soluţie mult mai elegantă
decât utilizarea tastelor funcţionale, a combinaţiilor de taste hot keys sau
short cuts. Bara de instrumente poate fi vizualizată şi completată cu
seturi suplimentare de pictograme faţă de cele standard, seturi asociate
unor proceduri de operare complexe; seturile de pictograme sunt extrase
dintr-o bibliotecă proprie fiecărui program; opţional, utilizatorul poate
să-şi insereze prin tehnica “click & drag” diverse pictograme pentru
anumite comenzi apelând la meniul Tools, opţiunea Customize, pentru
a-şi personaliza bara de lucru;

8. bara de defilare;

9. bara de stare

10. colţ pentru redimensionarea ferestrei

Fructificarea facilităţii de procesare multitasking se realizează
deschizând mai multe ferestre în care se lansează în execuţie diverse
programe ce vor rula independent, aparent în paralel. Ferestrele
deschise pe ecran pot fi rearanjate apelând la opţiunile meniului View,
în două moduri cascadă (Cascade) şi mozaic (Tile).
La un moment dat, o singură fereastră este considerată fereastra
curentă. Fereastra care are această proprietate are bara de titlu intens
colorată, celelalte având bara de titlu inhibată. Comenzile transmise şi
mesajele afişate aparţin aplicaţiei care se execută în fereastra curentă.
Comutarea pe o altă fereastră care să devină fereastră curentă, se face cu
un clic pe bara de titlu a ferestrei respective.
Meniurile sunt grupuri de comenzi prin intermediul cărora se
realizează funcţiile unui program. Există trei tipuri de meniuri:
ƒ orizontale (Bar);
ƒ verticale (PopUp);
ƒ combinate (PullDown sau Cascade).
Într-un meniu combinat Pull Down, unui submeniu Bar i se
asociază un meniu PopUp afişat imediat sub denumirea sa, apărând ca o
descompunere a meniului în comenzi, pe verticală. (fig. 4.10). Meniul
combinat Cascade, realizează acelaşi lucru numai că descompunerea
este în plan orizontal, aşa cum este de pildă meniul butonului Start (fig.
4.13).
Pentru a selecta şi lansa o comandă, meniul trebuie activat cu
tasta ALT, sau cu mouse-ul cu un clic pe bara de meniu. Selecţia unei
comenzi dintr-un meniu echivalează cu marcarea ei prin deplasarea
cursorului, în timp ce lansarea comenzii în execuţie se poate face:
ƒ tastând Enter;
ƒ tastând litera subliniată din numele comenzii;
ƒ acţionând clic.
În unele cazuri, anumite comenzi nu sunt disponibile, fiind afişate într-o
tonalitate de culoare gri deschis în caseta meniului.
Anularea unei selecţii se face cu tasta ESC sau cu un clic în
afara casetei meniului.
Atunci când o comandă este urmată de puncte de suspensie înseamnă că
este necesară introducerea unor parametri suplimentari pentru execuţia
comenzii; parametri se introduc prin intermediul unor casete de dialog
şi butoane.
Un element specific în meniuri este semnul de validare (check
mark) ca o bifă. Opţiunile bifate sunt active, deci comanda se va
executa ţinând seama numai de opţiunile bifate.
Schimbul de informaţii între utilizator şi calculator privind
parametrii, mesajele şi opţiunile comenzilor se face prin intermediul
casetelor de dialog şi butoanelor asociate acestora.

Fig. 4.10. Meniuri orizontale şi verticale

O casetă de dialog este o mică fereastră dreptunghiulară afişată
pe ecran, independent de aplicaţia care se execută, (fig. 4.11). Ea
conţine parametrii şi opţiunile din care utilizatorul va selecta pe cele
necesare prelucrării curente şi va introduce parametrii care-i sunt
solicitaţi.

Fig. 4.11. Casetă de dialog cu butoane

Casetele de dialog însoţesc comenzile care intră în meniu şi sunt
urmate de trei puncte de suspensie; există mai multe tipuri de casete de
dialog grupate astfel:
ƒ casete de text;
ƒ casete cu liste;
ƒ casete cu opţiuni exclusive;
ƒ casete de validare;
ƒ casete cu pagini de opţiuni.
Casetele de text se utilizează atunci când utilizatorul introduce
explicit de la tastatură o comandă sau parametrii comenzii sub forma
unui şir de caractere. Un exemplu îl constituie caseta comenzii Run din
meniul butonului Start (fig. 4.16).
Selecţia unei opţiuni se face cu un clic pe caseta cu liste. Dacă
lista conţine un număr de opţiuni care nu încap în chenarul casetei sunt
puse la dispoziţie butoanele de defilare pentru parcurgerea listei înainte
sau înapoi (listele se mai numesc şi liste derulante). Derularea unei liste
se poate face şi acţionând butonul Browse pentru răsfoirea listei,
existând opţiuni asemănătoare celor utilizate de programul Explorer sau
pachetul de programe Norton.

Unele casete pot să afişeze un model al elementului selectat
(preview) pentru a vizualiza şi a decide asupra opţiunii care se va
selecta. Un exemplu este caseta asociată opţiunii Font din meniul
Format al procesorului de texte Word.
Casetele cu opţiuni exclusive conţin opţiuni care se exclud
reciproc; în consecinţă, se va marca cu un clic punctul din stânga
opţiunii dorite.
Spre deosebire de casetele cu opţiuni exclusive, casetele de
validare conţin un set de opţiuni din care pot fi active la un moment dat
mai multe, toate, sau nici una dintre ele. Opţiunile selectate şi deci
active, sunt marcate cu o bifă de selectare în partea stângă. Un exemplu
îl constituie lista cu opţiuni a comenzii Toolbar din meniul View a
procesorului de texte Word.
Windows şi programele care rulează sub Windows pot afişa pe
ecran un grup de mai multe pagini de opţiuni suprapuse. Fiecare pagină
are o etichetă în partea superioară cu numele paginii, dar la un moment
dat numai o singură pagină este activă (cea afişată prima pe ecran). Cu
un clic pe eticheta unei alte pagini, pagina curentă este înlocuită cu
pagina selectată ce devine acum pagina activă. Un exemplu îl constituie
grupul de pagini al de proprietăţi ale meniului Start şi ale barei de stare
(fig. 4.19.).
Butoanele au formă dreptunghiulară încadrate de un chenar,
având în interior un text autoexplicativ. Butoanele pot fi acţionate cu un
clic, Enter sau tasta Space.
Există următoarele tipuri de butoane:
ƒ butoane de comandă, care declanşează execuţia operaţiei
selectate;
ƒ butoane de opţiuni care permit selectarea modului de
continuare a procesului de prelucrare şi sunt:
o butoane radio;
o butoane de marcare (check).
În fig. 4.11 sunt prezentate principalele tipuri de butoane
existente în aplicaţiile Windows.
Acţionarea unui buton de comandă marchează sfârşitul
dialogului şi continuarea procesului de prelucrare. Încheierea
schimbului de informaţii într-un dialog utilizator-calculator şi
continuarea procesului de prelucrare se produce prin acţionarea unui
buton asociat casetei de dialog sau ferestrei documentului sau aplicaţiei.
Clipboard-ul este o zonă de memorie RAM ce permite
transferul de informaţii, secvenţe de text, imagini grafice, porţiuni şi
chiar un ecran întreg de la o aplicaţie la alta sau de la un document la
altul în cadrul aceleaşi aplicaţii, constituindu-se ca una din facilităţile
prelucrării multitasking.
Informaţiile sunt plasate automat în Clipboard atunci când se
execută comenzile Copy, Cut sau s-a acţionat tasta PrtScr.
Inserarea informaţiilor aflate în zona Clipboard într-un alt text
se realizează prin comanda Paste. Comenzile Edit, Cut, Paste se află în
meniul Edit al programelor sub Windows.
Pictograma (Icon) este un mic desen simbolic asociat unui
obiect Windows, obiect ce poate fi o componentă hardware, un director,
un fişier, un program executabil, un grup de programe sau de fişiere;
desenul este însoţit şi de un text, care denumeşte pictograma respectivă.
Există patru tipuri de pictograme:
ƒ program;
ƒ fişier/director;
ƒ calculator;
ƒ componentă hardware.
Executând un dublu clic pe o pictogramă de program, programul
va fi încărcat în memoria RAM şi lansat în execuţie; dacă se acţionează
cu un clic pe o pictogramă de director, pe ecran se va afişa cuprinsul
directorului respectiv. Un clic pe pictograma unui fişier echivalează cu
comanda de lansare în execuţie a aplicaţiei asociate fişierului.

Sesiunea de lucru Windows

Prin sesiune de lucru se înţelege perioada de timp în care un
utilizator se găseşte în dialog cu sistemul de calcul pe durata unei
aplicaţii. Sesiunea de lucru poate fi considerată şi perioada de timp în
care un utilizator foloseşte individual un calculator care este conectat la
o reţea. În esenţă, sesiunea de lucru este cuprinsă între momentele de
pornire şi de oprire a calculatorului, momente între care calculatorul
execută o serie de operaţii specifice sub controlul sistemului de operare
instalat. Sub sistemul de operare Windows aceste operaţii se execută în
funcţie de versiunea instalată.
Pentru a deschide o sesiune de lucru se porneşte calculatorul
având grijă ca să nu fie introdusă o dischetă în unitatea A:. Sistemul
execută automat procedura de autotestare a configuraţiei hardware,
încărcarea sistemului de operare şi iniţializarea sesiunii de lucru. În
cazul conectării calculatorului la o reţea, accesul este condiţionat de
introducerea unei parole în fereastra de dialog Enter Network Password
la care utilizatorul trebuie să introducă informaţiile referitoare la
numele de utilizator (User name) şi parola (Password). După
introducerea acestor informaţii, acţionarea butonului OK şi efectuarea
de către sistem a operaţiilor de validare necesare, pe întreg ecranul
monitorului se afişează interfaţa de lucru a sistemului de operare
Windows.
Pentru încheierea sesiunii de lucru, utilizatorul nu trebuie să
acţioneze imediat butonul de întrerupere a alimentării cu energie
electrică deoarece va pierde informaţii din fişierele cu care a lucrat.
Astfel, el va executa un clic pe butonul Start din care va alege comande
Shut Down sau Turn Off ce conţine mai multe opţiuni, în funcţie de
versiunea de sistem de operare instalat:
ƒ Shut down – oprirea definitivă a calculatorului;
ƒ Restart – repornirea calculatorului;
ƒ Restart the computer in MS-DOS mode – repornirea pentru
lucrul în sistemul de operare MS-DOS, folosind comenzile
acestui sistem de operare (în cazul Windows 95 şi 98);
ƒ Log Off – închiderea tuturor programelor şi menţinerea
resurselor partajate la dispoziţia unui alt utilizator conectat la
o reţea;
ƒ Standby – calculatorul trece într-o stare în care consumul de
energie este foarte scăzut, fiind pregătit pentru reluarea stării
anterioare la apăsarea unei taste;
ƒ Hibernate – toate datele aflate în memoria RAM sunt salvate
pe disc într-un fişier special, după care calculatorul se
opreşte; la repornirea acestuia, datele sunt încărcate din
fişierul special în memoria RAM şi sistemul se va regăsi în
starea de dinaintea intrării în modul de hibernare.
După alegerea şi execuţia opţiunii Shut down, va apărea o
fereastră cu mesajul: Please wait while your computer shuts down prin
care utilizatorul este atenţionat să aştepte până când sistemul va termina
aplicaţiile aflate în lucru, va închide fişierele folosite şi va disponibiliza
resursele alocate. Dacă aceste operaţii s-au executat normal şi nu au fost
semnalate motive conflictuale, majoritatea calculatoarelor se opresc
automat, având în vedere că sursele de alimentare sunt ATX. În cazul în
care oprirea nu se face automat, pe ecranul monitorului se afişează
mesajul: It’s now safe to turn off your computer, după care utilizatorul
poate închide în siguranţă calculatorul, acţionând întrerupătorul reţelei
electrice.
După autentificare, pe ecranul monitorului se afişează suprafaţa
de lucru (desktop-ul), ce conţine în partea de jos bara de lucru (fig.
4.12.), denumită şi bară de operaţii sau bară de taskuri. În partea stângă
a barei de lucru se găseşte butonul Start de unde utilizatorul poate să
înceapă lucrul cu componentele Windows.
Desktop-ul desemnează suprafaţa de lucru a sistemului de
operare Windows. Este de fapt fundalul ce acoperă ecranul din
momentul lansării în execuţie a programului. Pe această suprafaţă sunt
plasate obiectele cu care se interacţionează în mod uzual (fig. 4.12.).
Există un grup de elemente principale ce apar implicit pe spaţiul
de lucru: My Computer, Recycle Bin, My Documents. În cazul în care
calculatorul este conectat la o reţea de calculatoare apare şi pictograma
Network Neighborhood.
My Computer (calculatorul meu) este un driver care afişează
descrierea fizică a componentelor hardware din configuraţia PC-ului:
floppy discul, discul, imprimanta şi panoul de control Control Panel,
utilizabil pentru setări hardware.
În Recycle Bin (coşul de gunoi) se găsesc fişierele şi directoarele
care au fost şterse sau mutate acolo şi de unde pot fi recuperate ulterior.
Fişierele se pot recupera numai dacă nu se au fost şterse definitiv din
Recycle Bin.
My Documents oferă posibilitatea de a grupa într-un singur loc
documentele cu care se lucrează.

Fig. 4.12. Interfaţa grafică Windows

Network Neighborhood oferă posibilitatea de a investiga reţeaua
de calculatoare la care cuplat calculatorul pe care se lucrează. Se pot
afla ce staţii de lucru mai sunt conectate şi ce resurse se pot utiliza în
cadrul reţelei.
Pe spaţiul de lucru pot fi create şi salvate fişiere, fiecare având
asociat o pictogramă. Fiecare pictogramă poate fi mutată oriunde pe
spaţiul de lucru, scop pentru care se procedează astfel:
1) se plasează cursorul pe pictogramă şi se apasă butonul
stânga al mouse-ului (se execută un clic);
2) cu butonul ţinut apăsat, se deplasează mouse-ul prin glisare
pe desktop şi apoi se eliberează butonul stânga.
Utilizatorul are posibilitatea să adauge sau să elimine
pictograme ale diverselor programe, altele decât cele standard înscrise
de Windows pe Desktop. Adăugarea unei pictograme se realizează prin
crearea unui shortcut.
Butonul Start şi bara de taskuri aflate pe ultima linie a
ecranului, servesc la mai buna organizare a sesiunii de lucru. Acţionarea
butonului Start determină activarea meniului cascadă. Din meniul afişat
pe ecran se pot selecta şi lansa în execuţie programele dorite.

Fig. 4.13. Meniul Start cu principale opţiuni

Prin executarea unui singur clic pe pictograma butonului Start,
pe suprafaţa de lucru se afişează meniul Start (fig. 4.13.)
Opţiunile meniului Start sunt următoarele:
ƒ Programs/All programs;
ƒ Documents/My Recent Documents;
ƒ Settings;
ƒ Find/Search;
ƒ Help and Support;
ƒ Run;
ƒ Log Off
ƒ Turn Off Computer

Opţiunile Programs, Documents, Settings şi Find/Search sunt
organizate structural sub formă de meniu tip cascadă, astfel că prin
marcarea şi glisarea la dreapta cu mouse-ul, se poate trece la opţiunile
situate pe alte niveluri ierarhice.
Opţiunea Programs afişează grupurile de programe care pot fi
lansate în execuţie. În opţiunea Programs, grupurile de programe se
afişează ca pictograme de directoare, iar programele se afişează cu
pictogramele specifice. Din caseta cu opţiuni, utilizatorul poate lansa în
execuţie orice program existent în calculator. De exemplu, dacă
utilizatorul doreşte să lanseze în execuţie programul Media Player (fig.
4.14.) va proceda astfel:
ƒ un clic pe butonul Start;
ƒ se poziţionează indicatorul mouse-ului succesiv pe opţiunile
Programs, Accessories, Entrertainment şi Media Player;
ƒ un clic pe Media Player, după care pe ecranul monitorului
va apare fereastra de dialog Media Player.
Cu opţiunea Documents, utilizatorul poate regăsi rapid
documentele recent folosite; după activarea opţiunii, din lista afişată se
va selecta numele documentului care doreşte să se deschidă.
Deschiderea documentului selectat va fi precedată de lansarea automată
în execuţie a programului folosit pentru prelucrarea lui. De exemplu,
dacă documentul a fost prelucrat cu procesorul de texte Word, atunci va
fi lansat în execuţie procesorul de texte Word şi apoi deschis
documentul respectiv.
Din opţiunea Settings utilizatorul poate să stabilească condiţiile
de lucru pentru folosirea resurselor sistemului în funcţie de cerinţe.
Astfel, cu Control Panel se poate efectua configurarea sau
reconfigurarea sistemului, prin adăugarea şi eliminarea unor
componente hardware (cu Add New Hardware) şi software (cu
Add/Remove Programs).

Fig. 4.14. Meniul Programs cu opţiunile structurate în cascadă

Cu opţiunea Find/Search se poate căuta şi localiza rapid orice
fişier existent pe disc, fără a cunoaşte unde se găseşte şi numele exact:
din lista afişată se va alege File or Folders după care utilizatorul este
aşteptat să introducă numele fişierului sau o parte din nume.
Opţiunea Help permite utilizatorului să folosească sistemul de
asistenţă software care poate fi răsfoit după trei criterii de clasificare:
Contents, Index şi Find; Contents prezintă domeniile mari de informaţii
(topics-uri), Index clasifică informaţiile în ordine alfabetică, iar Find
permite căutarea de informaţii în acces direct, prin specificarea
termenului sau operaţiei pentru care se solicită explicaţii.
Cu opţiunea Run utilizatorul poate să lanseze imediat în execuţie
programe specificând numele programului în caseta afişată, sau numele
unor documente care doreşte să le deschidă.
Utilizatorul are posibilitatea să adauge sau să elimine programe
în cascadă arborescentă a meniului butonului Start.
Bara de taskuri este plasată iniţial în partea de jos a ecranului şi
ea conţine pe lângă butonul Start:
ƒ pictogramele programelor folosite frecvent (se pot activa
ulterior cu un simplu clic)
ƒ programele ale căror ferestre au fost minimizate temporar în
timpul sesiunii de lucru; totodată, se poate comuta de la un
program aflat pe bara de taskuri, la alt program.
ƒ ora exactă şi butonul de control al volumului plăcii de sunet
Proprietăţile barei de taskuri pot fi modificate astfel încât acesta
să fie: afişată permanent sau ascunsă (hidden), dar poate fi afişată
poziţionând indicatorul mouse-ului pe marginea de jos a suprafeţei de
lucru sau apăsând combinaţia de taste Ctrl + Esc;
De asemenea, bara de taskuri poate fi redimensionată prin
mărirea înălţimii, trăgând în sus de marginea superioară cu mouse-ul şi
poziţionată cu ajutorul mouse-ul în orice parte a ecranului.
Orice program aflat în execuţie şi orice document deschis se
afişează cu butonul propriu pe bara de lucru (fig. 4.15.). Ele pot fi
activate cu un clic, fereastra acestuia fiind afişată pe suprafaţa de lucru
ca fereastră curentă. La rândul ei, orice fereastră poate fi minimizată
executând un clic pe butonul de minimizare sau închisă cu un clic pe
butonul de închidere.

Fig. 4.15. Bara de task-uri cu numele ferestrelor deschise

Lansarea în execuţie a unui program se poate realiza în mai
multe moduri:
1. de pe desktop, cu un clic pe pictograma asociată
programului, în cazul în care acesta există;
2. din meniul butonului Starti, dacă este instalată aplicaţia;
3. cu comanda Run a butonului Start indicând specificatorul
fişierului executabil sau selectându-l prin intermediul opţiunii
Browse, (fig. 4.16.);
4. de pe bara de lucru cu un clic pe pictograma programului,
dacă există;
5. prin intermediului aplicaţiei Explorer, cu dublu click pe
fişierul asociat aplicaţiei.

Fig. 4.16. Fereastra de dialog Run

Închiderea unui program şi cedarea controlului sistemului de
operare se face fie printr-un clic pe butonul de închidere al ferestrei, fie
apelând comanda Exit disponibilă în meniul File al fiecărui program,
respectiv comanda Close din meniul sistem asociat ferestrei.
Windows Explorer poate fi considerat programul utilitar cel mai
folosit pentru managementul fişierelor şi a directoarelor.
Pentru lansarea în execuţie a programului utilitar Windows
Explorer se poate proceda în mai multe moduri:
ƒ executând un clic pe pictograma Windows Explorer afişată
pe bara de scurtături (Quick Launch) pe bara de taskuri în
dreapta meniului Start;
ƒ deschizând meniul Start, selectând Programs, apoi Windows
Explorer, dacă bara de scurtături nu este creată;
ƒ folosind My Computer pentru a avea acces pe discul si calea
unde se găseşte fişierul executabil corespunzător
(C>:\Windows\ Explorer.exe)
După lansarea în execuţie, se afişează fereastra Windows
Explorer (fig. 4.17), care asemănător oricărei ferestre de aplicaţie,
conţine bara de titlu, bara de meniuri, bara cu instrumente de lucru şi
bara de stare.

Fig.4.17. Fereastra Windows Explorer

Caracteristica esenţială a ferestrei Windows Explorer este
divizarea în două panouri (stânga şi dreapta).
Panoul din stânga permite:
ƒ prezentarea schematică a unităţilor de discuri şi directoarele
de pe suprafaţa de lucru, existente în calculator sau în alte
calculatoare (dacă se lucrează în reţea) şi deplasarea
(navigarea) rapidă prin structura de directoare;
ƒ afişarea unei imagini a structurii directoarelor;
ƒ copierea sau mutarea de documente prin alunecare şi fixare.
În panoul din stânga, toate obiectele existente pe suprafaţa de
lucru sunt afişate cu pictograma specifică şi cu numele corespunzător.
Unele obiecte au în faţa pictogramei semnul + sau semnul –. Semnul +
(plus) menţionează că obiectul respectiv este afişat sub formă restrânsă,

conţinând cel puţin un director, iar semnul – (minus) arată că obiectul
este afişat sub formă expandată. Executând un clic pe semnul +,
obiectul se va afişa expandat, iar cu un clic pe semnul –, obiectul se va
afişa sub formă restrânsă
Panoul din dreapta este cel mai folosit pentru efectuarea de
operaţii obişnuite cu documente: copiere, deschidere, ştergere şi alte
operaţii. În acest panou sunt afişate în detaliu dosarele care au fost
selectate în panoul din stânga.
În panoul din dreapta se afişează în detaliu conţinutul
directorului selectat în panoul din stânga; conţinutul poate fi afişat cu
pictograme mici sau mari sau ca o listă simplă sau detaliată, în funcţie
de pictograma selectată pe bara de unelte de lucru dintre ultimele patru
pictograme. De asemenea, în acest panou se pot executa şi alte operaţii
folosind celelalte pictograme sau opţiunile din bara de meniuri (File,
Edit, View, Tools, Help).
Dacă numărul obiectelor existente pe suprafaţa de lucru este mai
mare decât spaţiul de afişare (pe verticală) disponibil pe panou sau dacă
lăţimea panoului nu este suficient de mare pentru afişarea în întregime a
structurii sau conţinutului unui director selectat, atunci pe panoul
respectiv apar automat barele de derulare (pe verticală sau orizontală)
cu cele două butoane de derulare; pentru a vizualiza în întregime
conţinutul unui panou, se fixează indicatorul mouse-ului pe unul din
cele două butoane de derulare şi executând clic pe butonul din stânga,
se poate deplasa conţinutul panoului cu câte un rând sau o coloană în
direcţia respectivă; deplasarea se poate face şi prin fixarea indicatorului
mouse-ului pe bara de derulare, executând clic pe butonul din stânga şi
trăgând mouse-ul în direcţia dorită.
Suprafaţa de afişare a celor două panouri se poate modifica,
mărind sau micşorând lăţimea unui panou faţă de celălalt panou. În
acest scop, pe bara verticală care separă cele două panouri se fixează
indicatorul mouse-ului, se aşteaptă până când acesta se transformă într-
o săgeată dublă, se apasă butonul din stânga şi ţinându-l apăsat se trage
mouse-ul în direcţia dorită; după ce s-a obţinut suprafaţa de afişare în
mărimea dorită, se eliberează butonul mouse-ului.
Bara de meniuri (fig. 4.17.) conţine alături de elementele de
meniu comune tuturor ferestrelor şi elemente specifice:
ƒ trecerea directă la un alt director;
ƒ schimbarea directorului curent cu cel de origine;
ƒ determinarea unui disc sau un director din reţea să se
comporte ca şi cum ar fi local;
ƒ operaţii de decupare, copiere, respectiv de adăugare a unui
document sau director;
ƒ anularea ultimei operaţii efectuate;
ƒ ştergerea obiectului selectat;
ƒ afişarea ferestrei cu proprietăţile obiectului selectat;
ƒ execuţia comenzilor de sortare şi afişare documente din
fereastră (afişare cu pictograme mari sau mici, afişare sub
formă de listă simplă, respectiv afişare sub formă de listă
detaliată).
Bara de stare situată în partea de jos a celor două ferestre (fig.
4.17), furnizează informaţii despre numărul obiectelor selectate
(directoare, fişiere), spaţiul de memorie pe disc ocupat de obiecte şi
spaţiul de memorie disponibil.

4.5.2. Windows XP

Windows XP integrează punctele forte ale versiunii Windows
2000 – securitatea crescută, administrabilitatea şi fiabilitatea cu cele
mai bune caracteristici de business ale Windows 98 şi Windows Me –
Plug and Play, interfaţa cu utilizatorul uşor de folosit şi serviciile
inovative de support.
Sistemul de operare Windows XP este distribuit în două ediţii:
Windows XP Home şi Windows XP Professional. Pentru a instala
Windows XP pe un PC sunt necesare resursele hardware prezentate în
tabelul nr. 4.3.

Tabelul nr. 4.3
Componenta Cerinţe
CPU Pentium 233 MHz sau echivalent
Memorie
64 MB minimum; 128 MB recomandat, 4 GB
maximum
Spaţiu pe disc Între 1.5 GB şi 2 GB minimum
Reţea
Adaptor de reţea (pentru Windows XP
Professional)
Monitor şi placă
grafică
Placă grafică şi monitor cel puţin VGA
Componenta Cerinţe
Alte dispozitive
Unitate de CD-ROM drive, 12X sau mai rapid,
sau unitate de DVD drive, sau unitate de dischetă
de 3.5-inch ca drive A
Accesorii Tastatură şi mouse

Din punctul de vedere al Plug&Play, acesta lucrează la fel ca cel
din versiunile anterioare de Windows, componentele ataşate fiind
detectate fără probleme. Ca de obicei, fiecare versiune de Windows
poate recunoaşte o gamă din ce în ce mai mare de componente
hardware, iar Windows XP nu se abate de la această regulă, fiind la zi
cu multe din noile apariţii.
Noutăţile şi îmbunătăţirile existente în Windows XP sunt:
ƒ Automatic Update este un serviciu care permite actualizare
automată a sistemului de operare prin intermediul
Internetului;
ƒ CD Burning permite salvarea informaţiilor pe CD
asemănător salvării pe dischete sau disc magnetic;
ƒ ClearType, o tehnologie nouă care permite triplarea
rezoluţiei orizontale pentru randarea textului prin software;
ƒ Compressed Folders permite copierea de fişiere şi directoare
într-un director comprimat, ceea ce are ca efect comprimarea
acestora, reducându-se spaţiul ocupat pe disc;
ƒ Suport pentru Fax, ceea ce permite trimitea de faxuri prin
intermediul reţelei;
ƒ Fast User Switching permite comutarea între utilizatori fără
a obliga un utilizator să închidă toate aplicaţiile care rulează
şi să încheie sesiunea înainte de conectarea celuilalt
utilizator;
ƒ Instant Messaging permite utilizatorilor să comunice uşor
utilizând multimedia audio, video şi date în timp real prin
intermendiul Internetului;
ƒ Internet Connection Firewall (ICF) protejează calculatorul
când acesta este conectat la o reţea;
ƒ Web Distributed Authoring and Versioning (WebDAV)
redirector este un nou mini-redirector care suportă
protocolul WebDAV protocol pentru partajarea
documentelor prin intermediul HTTP.
Avantajele sistemului de operare Windows XP sunt date de:
ƒ Implementare şi integrare mult uşurate – Windows XP
asigură o administrare avansată, implementare şi instrumente
pentru suport tehnic care fac sarcina administratorilor de
sistem mai uşoară. Windows XP se integrează fără probleme
în mediile existente ale Windows 2000 Active Directory,
oferind şi politici noi de sistem;
ƒ Mobilitate – Windows XP aduce facilităţile inovative în
mobilitate cum ar fi Remote Desktop care permit lucrul la
distanţă şi accesarea calculatorului de la distanţă, prin
intermediul conexiunii la reţea;
ƒ Securitate la nivel de business – Caracteristicile de securitate
de prim nivel vizează apărarea fişierelor importante,
informaţiilor, activităţilor pe Internet şi confidenţialitatea,
cum ar fi Internet Connection Firewall;
ƒ Fiabilitate sporită – Comunicaţiile cu clienţii şi partenerii –
Windows Messenger şi conferinţele online permit
comunicarea şi colaborarea directă, folosind programul de
comunicare interactivă cu text, audio sau video;
ƒ Pivotul reţelei unei companii de dimensiuni mici –
Companiile mici pot partaja acum mai uşor resurse valoroase
şi dispozitive, cum ar fi documente, faxuri, imprimante şi
chiar conexiuni Internet.

Fig. 4.18. Interfaţa Windows XP

În ceea ce priveşte interfaţa grafică, s-au înregistrat o serie de
schimbări faţă de sistemul de operare Windows 2000, (fig. 4.18.).
În meniul Start a fost adăugate:
ƒ a o listă cu programele cele mai recent utilizate;
ƒ programele instalate se regăsesc la opţiunea All Programs;
ƒ două butoane pentru închiderea sesiunii curente: Log Off şi
Turn Off Computer;
ƒ legături către My Documents, My Recent Documents, My
Pictures, My Music, My Computer, Control Panel, conexiuni
Internet, imprimante şi faxuri.

.
Fig. 4.19. Proprietăţile barei de stare şi ale meniului Start

Opţiunile din meniul Start şi ale barei de taskuri pot fi
configurate prin intermediul proprietăţilor butonului Start, (fig. 4.19.).
După acţionarea cu un clic pe butonul drept al mouse-ului, se poate
alege din meniul Start care dintre opţiuni să fie expandabile (Dial-Up
NetWorking, My Documents, Control Panel, My Pictures, Printers).
Includerea Control Panel în această categorie este favorabilă, deoarece
până acum doar secţiunea Printers putea fi accesată direct din butonul
de Start fără deschiderea unor ferestre suplimentare. Dintre celelalte
opţiuni ale proprietăţilor meniului Start se mai poate aminti afişarea sau
nu în meniu a rubricilor Run, Favorites şi Logoff.
Interfaţa specifică Windows XP poate fi schimbată cu interfaţa
clasică Windows din caseta de proprietăţi a meniului Start şi din pagina
Display properties din Control Panel.

Fig. 4.20. Control Panel în Windows XP

Configuraţia directoarelor se face din Control Panel cu noi
opţiuni, spre deosebire de versiunile anterioare în care setările se făceau
prin intermediul Windows Explorer. Tot în Control Panel (fig. 4.20.) a
fost introdusă rubrica Scanners and Cameras ce confirmă orientarea
Windows XP spre partea de multimedia.
Scanerele şi camerele video sunt mai uşor de instalat sub
Windows XP şi se pot configura astfel încât să lanseze anumite
programe specificate de utilizator când se scanează o imagine.
Windows XP suportă ultimele standarde în materie de
echipamente hardware.
Windows XP prezintă o serie de noutăţi în legate de multimedia.

Astfel, Media Player prezintă o serie de caracteristici noi, având
integrat un sistem de căutare a fişierelor în tot PC-ul, cu posibilitatea de
a selecta anumite fişiere (de muzică sau filme) fără a le mai deschide
unul câte unul sau director cu director. Design-ul este mult îmbunătăţit
permiţând alegerea unor skin-uri, dar şi a unor vizualizări mai
interesante (fig. 4.21.). Suportul pentru skin-uri a fost îmbunătăţit,
adăugându-i-se codec-uri noi (deşi încă nu poate reda nici un format
Real Media) şi un egalizator cu diverse module de vizualizare,
apropiindu-se din acest punct de vedere de player-ele cu mai mare
impact pe piaţă (WinAmp sau Sonique). Dar aspectul cel mai important
este posibilitatea de a face CD ripping în format WMF (Windows Media
Format). Fişierele obţinute sunt în general cu 3-5 % mai mici decât cele
în format MP3, la aproximativ aceeaşi calitate.
De asemenea, egalizatoarele grafice şi audio permit o
personalizare mai pronunţată. La acestea se mai adaugă şi o serie de
opţiuni asupra performanţelor, a player-ului propriu-zis, a dispozitivelor
ataşabile (player-e portabile de MP3 de forma clasicelor walkman-uri),
a modului de copiere de pe CD-uri precum şi a calităţii la care se fac
aceste copieri.
Suportul pentru căutarea şi utilizarea posturilor de radio de pe
Internet a devenit un element puternic şi bine determinat, sistemul de
căutare având opţiuni referitoare la tipul postului de radio, banda, limba
folosită, locaţia (33 ţări), frecvenţa etc.

Fig. 4.21. Media Player din Windows XP

Entuziasmul iniţial în faţa acestor aspecte inovatoare este însă
temperat de faptul că Media Player 9 este deja disponibil sub formă de
download pe site-ul Microsoft.
Microsoft pune un puternic accent pe domeniul multimedia,
concluzie sprijinită de apariţia lui Movie Maker 2, un program de
editare video, asemănător cu cele care se găsesc în pachetul software al
unei plăci video cu posibilităţi de captură sau al unei camere digitale.
Pentru a putea utiliza toate facilităţile oferite de Movie Maker 2, sunt
necesare cel puţin un Pentium II la 300 Mhz, 64 MB RAM, 2 GB spaţiu
liber pe disc şi o componentă hardware capabilă de captură
audio/video. Utilitarul conţine şi o serie de autocorectoare a imaginilor,
sunetelor, precum şi a legăturii dintre acestea. Uşurinţa cu care poate fi
folosit, compensează lipsa mai multor opţiuni de editare, astfel încât
oricine poate să-şi organizeze filmele de vacanţă şi să le transfere pe un
suport oarecare sau să le prezinte pe internet. Interfaţa drag&drop este
mai mult decât familiară. Wizard-ul serviabil simplifică foarte mult

lucrurile având inclus un film de prezentare a lucrului cu Movie Maker
2.
În ceea ce priveşte Internetul, se constată o integrare foarte
mare a sistemului Windows XP şi apariţia unor programe, instrumente
şi mecanisme noi sau îmbunătăţite.
Internet Explorer 6 este inclus în Windows XP în ciuda
procesului anti-trust în care unul din capetele de acuzare era
interconectarea dintre browser-ul Internet şi sistemul de operare. Ultima
versiune conţine numeroase elemente care ar adăuga un plus de
eficienţă paginilor Web, dacă designerii se vor decide să utilizeze
instrucţiunile HTML suplimentare.
O altă opţiune utilă este posibilitatea de a face o vizualizare a
paginilor Web înainte de imprimare. Această vizualizare, nu
funcţionează prea bine cu paginile ce conţin elemente de Java Script.
De asemenea, Internet Explorer este disponibil şi pentru download
separat.
Tehnologia IntelliSense încorporată în Internet Explorer
salvează timp prin efectuarea unor operaţii de rutină în mod automat,
cum ar fi: completarea adresei de Web şi a formularelor în locul
utilizatorului, detectarea automată a stării reţelei şi a conectării.
Când se scrie o adresă de Web (în Address bar) folosită frecvent,
este pusă la dispoziţie o listă de adrese similare din care se poate alege
adresa dorită. Dacă o adresă a unei pagini de Web este greşită, Internet
Explorer caută o adresă similară, încercând să găsească adresa corectă.
Pentru a căuta un Web site, se apasă butonul Search; apoi, în
spaţiul rezervat pentru introducerea obiectului căutării, se poate scrie un
cuvânt, cuvinte sau chiar o frază care descrie aproximativ ceea ce se
doreşte a fi căutat. După terminarea căutării, paginile de Web rezultate
pot fi vizionate fără ca lista de rezultate a căutării să dispară. Totodată
căutarea se poate face şi scriind direct în Address bar. Se pot scrie
direct nume, denumiri, cuvinte, iar Internet Explorer face legătura în
mod automat cu site-ul care îndeplineşte cel mai bine cerinţele
utilizatorului dar mai oferă şi o listă de alte site-uri care îndeplinesc o
mare parte din aceste cerinţe.
Pentru a viziona pagini de Web similare cu cea care se
vizualizează, nu este necesară o căutare, fiind de ajuns să fie folosită
opţiunea Show Related Links. Apăsând butonul History se va afişa o
listă a celor mai recente pagini de Web accesate, listă din care se poate
alege imediat adresa uneia din aceste pagini. Adiţional, această listă a
celor mai recente pagini de Web accesate poate fi aranjată în funcţie de
nevoile utilizatorului şi de asemenea, se poate face o căutare numai
printre adresele paginilor de Web din această listă.
În timpul explorării pe Internet, se poate asculta orice post radio
de tip Internet. Se poate alege dintre o gamă variată de posturi radio,
care la rândul lor pot fi adăugate în lista de favorite. Opţiunea de Radio
este disponibilă în Internet Explorer împreună cu toate caracteristicile
ei doar dacă Windows Media Player este instalat.
Folosind Content Advisor, se poate selecta ca anumite elemente
ale paginilor de Web să nu poată fi vizionate folosind caracteristicile
paginii selectate, caracteristici care au fost definite de Comitetul PICS
(Platform for Internet Content Selection). Folosind zonele de securitate,
se pot defini anumite niveluri de securitate pentru diferite arii de Web
pentru a mări protecţia PC-ului.
Dacă se vizitează un site de pe Web care a fost scris în mai multe
limbi, Internet Explorer încărca automat setul de caractere necesar
pentru ca respectiva pagină de Web să poată fi vizionată corect în
respectiva limbă ce a fost solicitată.
Microsoft Windows poate actualiza PC-ul în mod automat,prin
căutarea ultimelor noutăţi referitoare la pachetele şi componentele sale,
fără perceperea unor taxe suplimentare. Windows determină care
actualizări sunt necesare sistemului pe care este instalat şi informează
prompt de fiecare dată când o astfel de actualizare devine accesibilă.
Actualizarea automată are loc doar dacă PC-ul este conectat la Internet
şi dacă Windows-ul a fost înregistrat la Microsoft. Pentru această
operaţie, se va selecta din meniul Start, opţiunea Settings, urmată de
Control Panel, de unde se lansează fereastra de dialog System, în care
există Automatic Updates.
În ceea ce priveşte stabilitatea, Windows XP este cel mai stabil
sistem de operare din familia Windows, căderile de sistem fiind mult
mai rare şi erorile mult mai puţin criptice. Însă metodele folosite pentru
obţinerea unui plus de stabilitate lasă de dorit şi îşi au dezavantajele lor.
În primul rând, Microsoft a rupt definitiv legăturile cu trecutul şi a
eliminat MS-DOS din Windows. Se mai poate încă intra în modul linie
de comandă, însă nu se mai poate iniţializa PC-ul în mod MS-DOS doar
folosind Emergency Boot Disk, metodă care nu lasă suficientă memorie
liberă pentru rescrierea BIOS-ului sau alte astfel de operaţii care
necesită rularea doar din linia de comandă.
În plus, Windows XP nu permite ca o aplicaţie să scrie ceva în
fişierul Autoexec.bat sau alte fişiere mai vechi de sistem; când se
întâmplă acest lucru, înlocuieşte conţinutul cu propriile sale instrucţiuni
considerate mai sigure. Astfel, driverele de MS-DOS nu mai
funcţionează cum trebuie, iar unele jocuri sau programe de MS-DOS nu
merg decât în fereastră
Opţiunea System Files Protection este una dintre noile
modalităţi de prevenire a căderilor sistemului, prin plasarea unor
restricţii software în ceea ce priveşte suprascrierea DLL-urilor
Windows-ului sau a altor fişiere de sistem de importanţă vitală. Când un
program reuşeşte totuşi să suprascrie un fişier de sistem, modulul de
protecţie care funcţionează în background, va înlocui fişierul cu cel din
CAB-urile Windows-ului. Singurul dezavantaj este un spaţiu ocupat de
sistemul de operare pe disc mai mare.
Cea mai importantă opţiune preluată din Windows 2000 este
System Restore care face un backup al fişierelor din sistem în mod
automat la fiecare 10 ore de funcţionare sau la cererea utilizatorului
(fig. 4.22.). Dacă prin instalarea unui nou hardware a unui nou program
Windows XP sau o altă aplicaţie ce a fost instalată în prealabil
funcţionează precar, System Restore poate ajuta la rezolvarea acestei
probleme prin restaurarea PC-ului la o stare de funcţionare anterioară
declanşării problemei. În acelaşi timp cu îndepărtarea problemei în
cauză, sunt protejate toate fişierele create pe perioada cuprinsă între
momentul de restaurare şi momentul apariţiei problemei. Păstrarea
evidenţei se realizează prin intermediul unor salvări ale informaţiilor
esenţiale, denumite puncte de restaurare (restore points) sau puncte de
verificare (checkpoints). Punctele permit revenirea întregului sistem la
starea în care se afla atunci când punctele de restaurare au fost
construite.

Fig. 4.22. System Restore din Windows XP

Uneori se pot şterge accidental sau pot fi corupte fişiere vitale
pentru funcţionarea unor programe. Pentru îndepărtarea acestor
neregularităţi, ar fi nevoie de o eventuală reinstalare a programelor,
instalare care nu asigură 100% revenirea la statutul sistemului deţinut
anterior deteriorării programului respectiv. System Restore este capabil
să restaureze în întregime partiţiile tuturor discurilor; numărul
punctelor de restaurare depinde de intensitatea activităţii, de mărimea
partiţiei pe care se află Windows şi de spaţiul care a fost alocat pentru
crearea punctelor. System Restore se prezintă sub forma unui calendar,
uşurând astfel alegerea unui punct dorit. În acest scop este necesară
doar selectarea ultimului moment în care sistemul nu se confrunta cu
probleme.
Având în vedere că numărul punctelor variază şi în funcţie de
intensitatea activităţii, pentru o zi pot exista mai multe puncte de
restaurare sau nici unul. Tipuri de puncte de restaurare sunt
următoarele:
ƒ Sistemul iniţial de puncte de verificare, care este creat
imediat ce PC-ul este pornit după instalare Windows XP sau
la prima pornire a unui nou PC. Selectând acest sistem, nu se

vor restaura programele instalate în perioada cuprinsă între
instalarea Windows-ului şi momentul efectuării restaurării şi
nici un fişier creat de utilizator în aceeaşi perioadă de timp.
Dacă System Restore va avea nevoie de spaţiu pe disc, el va
elimina orice alt punct, păstrându-l doar pe cel iniţial.
ƒ Puncte de verificare sistem. System Restore creează în mod
regulat puncte de verificare, chiar dacă nu au avut loc
modificări importante. Aceste puncte de verificare create
automat, se fac la fiecare 10 ore de funcţionare continuă şi la
fiecare 24 ore. Dacă PC-ul nu este folosit o perioadă mai
mare de 24 ore, System Restore va crea nu nou punct de
verificare. Selectând un astfel de punct de verificare,
programele vor reveni la starea lor precedentă.
ƒ Puncte de verificare ce poartă denumirea unui program. La
fiecare instalare a unui nou program ce foloseşte
Installshield şi Windows Installer, System Restore creează
un punct de verificare. Selectând un astfel de punct de
verificare, programul instalat va fi şters împreună cu toate
referirile, iar programele care au fost modificate prin
instalare vor reveni la starea lor precedentă. Dacă instalarea
unui program nu foloseşte formele precizate mai sus, se
poate restaura de la un punct de verificare anterior instalării
acestuia.
ƒ Puncte de verificare întocmite automat de Windows referitor
la actualizări. Dacă se efectuează o actualizare a Windows-
ului, System Restore creează de asemenea un punct de
verificare înaintea instalării actualizării. Acest punct va fi
creat doar la instalare şi nu la copierea actualizării. Punctele
astfel create pot servi situaţiilor în care actualizările
cauzează un conflict cu alte programe sau componente.
ƒ Puncte de verificare create manual. Utilizatorul poate crea în
orice moment puncte de verificare ce poartă denumiri
definite de acesta. Astfel de puncte sunt utile când se
anticipează efectuarea unui număr mare de modificări ce pot
afecta stabilitatea sistemului.
În orice moment se pot anula efectele unei restaurări; anularea
se face automat doar atunci când System Restore eşuează în restaurarea
unui anumit punct de verificare. Protecţia fişierelor se poate realiza şi prin File Signature
Verification care identifică fişierele ce nu corespund din punctul de
vedere al semnăturii şi furnizează următoarele informaţii: nume, locaţie,
data modificării, tipul fişierului şi versiunea (fig.4.23.).

Fig.4.23. File Signature Verification din Windows XP

Cu opţiunea de hibernare, PC-ul poate fi stins în siguranţă, chiar
dacă sunt deschise fişiere nesalvate. Când sistemul este repornit, totul
revine la starea în care a fost înainte de a fi oprit. Hibernarea poate fi
configurată să înceapă după un anumit număr de minute în care PC-ul
nu a fost folosit. În această stare, PC-ul est ferit de degradare fizică
deoarece se comportă din aproape toate punctele de vedere ca şi
calculator oprit.
Opţiunea Standby este folosită îndeosebi pentru conservarea
energiei, fiind utilă sistemelor portabile ce folosesc baterii sau
acumulatoare. Spre deosebire de hibernare, Stanby-ul opreşte doar
discul şi monitorul, plasând sistemul într-o stare de consum minim de
energie. Singura avertizare este aceea că Stanby-ul nu salvează
conţinutul memoriei astfel încât la o mică întrerupere de curent,
informaţiile din memorie se pierd instantaneu. Aşadar, este recomandat
ca înainte de intrarea în Stanby, toate fişierele deschise să fie salvate.

Windows XP îmbunătăţeşte sistemul de Help incluzând
numeroase programe de asistenţă de tip wizard printre care se numără şi
Home Networking, destinat celor care îşi instalează o reţea acasă (între
camere, între apartamente sau între blocuri). Wizard-ul creează o
dischetă cu configuraţia, dischetă ce poate fi folosită pentru a include în
reţea un alt calculator. Wizard-ul Network Connection asistă în crearea
conectărilor prin telefon la Internet, în reţeaua locală etc. Se pot seta
protocoalele şi serviciile necesare pentru fiecare conectare în parte,
având mai mult control asupra configurărilor calculatorului pentru
lucrul în reţea.
Există încorporat în sistem şi un Internet Connection Wizard
care asistă la setarea unui Internet Provider şi instalarea software-ului
necesar. Directorul My Network Places conţine locaţiile cel mai recent
vizitate.
Când se lucrează într-o reţea, se pot afla uşor resursele reţelei
care se foloseşte. Folosind facilitatea Search For People, se pot localiza
persoane în Windows Address Book.
Interconectarea PC-ului cu scannere şi camere foto digitale se
face prin intermediul protocolului WIA (Windows Image Aquisition);
pentru o cameră digitală compatibilă, permite managementul imaginilor
fără ca acestea să fie transferate pe calculator, iar procesul de scanare
este mult simplificat de prezenţa unui Wizard.
Windows XP include Outlook Express 6.0 pentru citirea şi
gestionarea e-mail-ului. Sistemul conţine şi diferite facilităţi pentru
trimiterea, recepţionarea, direcţionarea către imprimantă sau monitor, a
fax-urilor. Organizarea conferinţelor pe internet se poate face cu
programul Microsoft NetMeeting.
Includerea MSN Messenger-ului permite interacţiunea
utilizatorilor pentru o serie de jocuri on-line. Există o serie de servicii
sau de site-uri la care accesul se poate face prin intermediul unui .NET
passport care poate fi creat utilizând un cont existent pe Microsoft
Hotmail sau prin intermediul MSN Messenger şi a unei legături la
Internet.
Folosind Windows XP, există mai multe posibilităţi de
conectare a calculatorului la o reţea:
ƒ cuplarea la un alt calculator folosind o conectare directă prin
cablu; conectarea directă prin cablu reprezintă o legătură a
porturilor de I/O a două calculatoare, legătură realizată cu un
singur cablu şi nu prin modem-uri sau alte interfeţe.
ƒ legarea la o reţea privată folosind un modem, un adaptor
ISDN (Integrated Services Digital Network – o linie de
telefon digitală folosită la obţinerea unei lăţimi de bandă mai
mare).
ƒ legarea la o reţea folosind o conectare VPN (Virtual Private
Network). VPN reprezintă o extensie a unei reţele private
care cuprinde legături încapsulate, criptate şi autentice, cu
reţelele publice sau private de pe Internet.
Pentru conectarea la un LAN (Local Area Network), sunt
necesare următoarele resurse:
ƒ software-ul client care conectează calculatorul la un server.
De exemplu, Client for Microsoft Networks pentru
conectarea la o reţea Microsoft;
ƒ software-ul de service care asigură accesul la resursele
reţelei;
ƒ protocolul de reţea care reprezintă limba în care comunică
calculatorul pe reţea. Pentru a comunica unul cu celălalt,
calculatoarele trebuie să folosească acelaşi protocol (de
exemplu, TCP/IP).
Dacă PC-ul este legat fizic la o reţea în timpul operaţiei de
Setup, Windows XP detectează automat placa de reţea şi instalează
driver-ul cel mai apropiat de cerinţele plăcii dacă nu chiar cel al plăcii.
Când se activează Network Connection Wizard se afişează
următoarele opţiuni:
ƒ Dial-up către o reţea privată prin intermediul unui modem şi
a unei linii telefonice, sau printr-o linie ISDN; opţiunea se
poate folosi pentru a realiza transferuri de pe reţeaua de la
locul de muncă;
ƒ Dial-up către Internet prin intermediul unui modem şi a unei
linii telefonice, sau printr-o linie ISDN. Se poate folosi
această opţiune pentru a conectarea la un ISP (Internet
Service Provider);
ƒ Conectarea la o reţea privată prin Internet poate folosi ISP
pentru conectare la o reţea privată, prin care se creează o
conectare prin intermediul unei VPN, prin Internet între
calculatorul de acasă şi reţeaua de la locul de muncă.

4.6. Linux şi Interfaţa grafică KDE

4.6.1. Arhitectura sistemului de operare Linux

Sistemul de operare Linux a fost dezvoltat ca o versiune
distribuită gratuit de UNIX, UNIX fiind unul dintre cele mai utilizate
sisteme de operare în lume, mult timp standardul pentru staţii de lucru
de înaltă performanţă şi servere mari. Pentru că UNIX este un produs
comercial, el trebuie cumpărat pentru fiecare platformă pe care rulează.
Licenţele pentru versiunile UNIX pentru PC-uri sunt destul de scumpe
şi de aceea, în tentativa de a face UNIX-ul disponibil fără costuri pentru
cei care vor să-l experimenteze, un număr important de sisteme UNIX
pentru domeniul public au fost dezvoltate de-a lungul anilor.
Una dintre primele astfel de versiuni ale UNIX-ului a fost Minix,
scrisă de Andrew Tanenbaum. Cu toate că Minix nu avea un set foarte
mare de caracteristici, a fost un mic sistem de operare ce putea fi folosit
pe PC-uri. Pentru a extinde Minix-ul, un număr de programatori au
început dezvoltarea unui sistem de operare mai puternic care să profite
de avantajele arhitecturii microprocesorului I 80386. Unul din primii
proiectanţi ai acestui sistem cunoscut ulterior sub numele de Linux, a
fost Linus Torvalds de la Universitatea din Helsinki. El a lansat o primă
versiune a Linux-ului în 1991. O versiune comercială, aproape fără nici
un bug, a fost lansată pentru programatori în martie 1992.
Curând, mulţi programatori au început să lucreze la Linux şi pe
măsură ce provocarea şi dorinţa de a construi un sistem de operare
asemănător UNIX-ului a început să prindă, Linux-ul a crescut cu o rată
remarcabilă. Deoarece numărul celor care lucrau la Linux creştea, într-
un final acest sistem de operare a fost terminat şi acum include toate
instrumentele ce se pot întâlni într-o versiune comercială a UNIX-ului.
Linux-ul continuă să crească pe măsură ce adaptează noi caracteristici şi
programe care original, au fost scrise pentru versiunea comercială a
UNIX-ului.
Linux este un sistem de operare complet multitasking şi
multiuser care se comportă ca sistemele de operare UNIX în termenii
comportamentului nucleului şi a suportului pentru periferice (fig. 4.24.).
Linux are toate trăsăturile UNIX-ului, plus câteva extensii recente care
i-au adăugat mai multa flexibilitate.

Programe utilizator
Interfaţa apelurilor de sistem
Gestiunea
fişierelor de
sistem virtuale
Gestiunea
memoriei
Gestiunea
proceselor
Servicii de
reţea
Drivere fişiere de
sistem
Drivere protocol
TCP/IP
Driver de hard
disc
Driver de
floppy disc
Driver de
reţea
Hard disc
Floppy disc Placă de reţea

Fig. 4.24. Componentele nucleului Linux

Pentru a face ca Linux-ul să fie acceptat la scară largă, el suportă
un număr de sisteme de fişiere inclusiv cele compatibile cu DOS şi
OS/2. Linux-ul este ideal pentru dezvoltare de aplicaţii şi experimentare
cu noi limbaje. Diferite compilatoare, inclusiv C, C++, Fortran, Pascal,
Modula-2, LISP, Ada, Basic şi Smalltalk vin prin distribuirea software-
ului. Multe dintre compilatoarele Linux-ului, instrumente, debuggere şi
editoare provin de la proiectul GNU Free Software Foundation.

4.6.2. Interfaţa grafică KDE

După ce s-a realizat autentificarea prin introducerea corectă a
numelui de utilizator şi a parolei, primul ecran al interfeţei grafice KDE
care va apărea va fi Desktop-ul (fig. 4.25.). Acesta este împărţi în două
zone. Prima, si cea mai mare, este spaţiul de lucru, un spaţiu virtual
unde şi de unde se pot accesa şi scrie fişiere, aplicaţii, etc. În acest
spaţiu se găsesc iniţial cinci pictograme: Start Here, Home, Floppy,
CD/DVD-Rom şi Trash.

Fig. 4.25. Interfaţa grafică KDE

Efectuând dublu clic pe pictograma Start Here, se lansează în
execuţie aplicaţia Konqueror, (fig. 4.26.).

Fig. 4.26. Directorul virtual Start-Here

Managerul de fişiere permite accesul imediat la anumite aplicaţii
(Applications), configurări (Preferences), setări ale serverului sau setări
ale sistemului (Server Settings, respectiv System Settings) prin
intermediul zonei din dreapta. În zona din stânga acestei ferestre,
conform preferinţelor proprii, se accesează la directoarele existente pe
disc, sau se pot audia sau viziona un fişier media, accesa reţeaua LAN
sau Internet-ul, etc., accesul la aceste facilităţi făcându-se prin
intermediul pictogramelor laterale aflate in extremitatea stângă a
ferestrei.

Fig. 4.27. Konqueror utilizat ca manager de fişiere

Accesând pictograma Home de pe spaţiul de lucru, o fereastră a
aceluiaşi browser, Konqueror, se va deschide, afişând conţinutul
directorului utilizatorului curent, în cazul de faţă, numele utilizatorului
fiind Home.

Fig. 4.28. Directorul asociat utilizatorului curent
Pictogramele Floppy si CD/DVD-Rom oferă accesul la cele
două dispozitive, aceste două pictograme fiind vizibile numai în cazul
în care sistemul este înzestrat cu acestea.
Pictograma Thrash este utilizată pentru a accesa directorul în
care sunt stocate fişierele şi directoarele care au fost şterse. Este
permisă restaurarea acestor fişiere şi directoare sau ştergerea lor
permanentă de pe disc.
A doua zonă, cunoscută ca şi panoul (panel), ce conţine mai
multe zone cu pictograme:
ƒ zona de start, de unde se accesează în mod direct aplicaţii;
ƒ zona de control a spaţiilor de lucru;
ƒ zona de control a spaţiului de lucru curent;
ƒ zona aplicaţiilor care rulează transparent (tray);
ƒ zona ceasului.
Primul element al spaţiului Panel este butonul cu pictograma
specifică distribuţiei Linux instalată, în cazul de faţă Red Hat, asociat
meniului K Menu. Acesta este un meniu derulant, care, în momentul
accesării cu un singur clic stânga al mouse-ului oferă posibilitatea de a
alege aplicaţiile care vor fi lansate în execuţie.

Fig. 4.29. Spaţiul Panel al interfeţei KDE

Meniu K Menu (fig. 4.29.) este împărţit in patru zone:
zona de configurare; •
•
•
•
zona de rulare a comenzilor in mod text;
zona aplicaţiilor standard si a comenzilor;
zona celor mai frecvent / recent utilizate aplicaţii.

Fig. 4.30. Opţiunile meniului K Menu

În spaţiul Panel, imediat după K Menu, sunt aliniate cinci
shortcut-uri în versiunea standard a distribuţiei: Web Browser, Email,
OpenOffice.org Writer, Impress si Calc, care permit accesarea Internet-
ului, verificarea email-ului, fie rularea unei aplicaţii precum editarea
unui text, conceperea unei prezentări sau deschiderea unei foi de calcul.
Urmează zona de control a spaţiilor de lucru, prin intermediul
căreia se poate accesa unul dintre cele patru spaţii de lucru setate din
maximum 16 posibile (fig. 4.31.).

Fig. 4.31. Zona de control a spaţiilor de lucru

Trecerea de la un spaţiu de lucru la altul se mai poate efectua şi
prin utilizarea simultană a tastelor Ctrl si TAB.

4.7. Aplicaţii de arhivare prin compresie

4.7.1. Compresia de date

Compresia datelor este un proces prin care, pe baza unor
algoritmi special realizaţi, dintr-un bloc de date de o anumită
dimensiune se obţine un bloc de dimensiune mai mică decât
dimensiunea iniţială. Operaţia opusă compresiei de date este
decompresia, care readuce blocul de date la forma iniţială.
Compresia de date se realizează fără pierdere de informaţii şi cu
pierdere de informaţii. În cazul fişierelor grafice compresia se
realizează în general cu pierdere de informaţie.
Există o serie de algoritmi de compresie de date prin intermediul
cărora se realizează această compactare. Dintre cei mai cunoscuţi
algoritmi se remarcă: Huffman, LZ77 şi LZW. Pentru compresia
fişierelor multimedia (grafică, audio, video) există algoritmi şi
standarde de compresie cum ar fi RLE, MPEG, JPEG.
Pentru compresia şi decompresia fişierelor există o serie de
programe utilitare care implementează diverşi algoritmi de compresie.
La majoritatea programelor de compresie care există la ora actuală,
compresia fişierelor se realizează prin arhivare, din mai multe fişiere
necomprimate rezultă un singur fişier comprimat. Pentru decompresia
arhivelor trebuie utilizat un program de arhivare care recunoaşte tipul
de respectiv de arhivă.

Fişierele comprimate conţin pe lângă datele comprimate şi
informaţii legate de codurile utilizate pentru comprimare, precum şi
informaţii privind fişierele existente în arhivă.
Dicţionarul arhivei reprezintă o zonă de memorie tampon pentru
fişierul de date. Dimensiunea dicţionarului reprezintă necesarul de
memorie pentru extragere şi influenţează viteza cu care se realizează
operaţiile cu arhivele.
Principalele tipuri de arhive, identificate prin extensiile fişierelor
sunt: arhivă sunt: ACE, ARC, ARJ, BZ2, CAB, GZ, ISO, JAR, LHA,
LZH, RAR, TAR, UUE, Z, ZIP şi ZOO.
Există posibilitatea ca o arhivă să fie compusă din mai multe
fişiere denumite volume, în acest caz având o arhivă multiplă. Arhivele
multiple sunt utile în cazul în care se doreşte stocarea unei arhive mari
pe dischete sau alte medii mobile de stocare, caz în care se împarte
arhiva în fişiere de dimensiune mai mică. La arhivele multiple nu pot fi
adăugate, actualizate sau şterse fişiere. Extragerea fişierelor din arhive
se face accesând primul volum al acesteia.
Arhivele solide sunt un tip special de arhive în care datele sunt
tratate ca un flux continuu şi sunt utile atunci când sunt arhivate fişiere
de dimensiuni reduse de acelaşi tip. Arhivele solide sunt greu de
actualizat şi nu pot fi modificate. În cazul în care este extras un singur
fişier dintr-o arhivă solidă, trebuie dezarhivate toate fişierele care
preced acel fişier. În cazul în care un fişier din arhivă este corupt,
fişierele care îl urmează nu mai pot fi dezarhivate.
Există posibilitatea să fie create arhive care pentru decompresie
să nu necesite un program de arhivare instalat în sistem. Aceste arhive
speciale se numesc arhive SFX (Self Extracting Archive). Arhivele SFX
se prezintă sub forma unui fişier executabil care conţine un modul de
extragere precum şi datele efective din arhivă. Modulul de extragere
ocupă circa 10-50 KB.
În tabelul nr. 4.4 sunt prezentate principalele aplicaţii de
compresie cu arhivare şi adresele de Internet de unde acestea pot fi
descărcate.

Tabelul nr. 4.4
7-Zip http://www.7-zip.org/
ARJ & ARJ32 http://www.arjsoftware.com/
BigSpeed Zipper http://www.bigspeedsoft.com/
FreeZip http://members.ozemail.com.au/~nulifetv/freez
ip/
PKZIP http://www.pkware.com/
PowerArchiver http://www.powerarchiver.com/
PowerZIP http://www.trident-software.com/
Quick ZIP http://www.quickzip.org/
TurboZIP http://www.filestream.com/turbozip/
UltimateZip http://www.ultimatezip.com/
WinAce http://www.winace.com/
WinRAR http://www.rarlab.com/
WinZip http://www.winzip.com/

În subcapitolele următoare sunt prezentate trei din cele mai
utilizate programe de arhivare existente la ora actuală pentru platforma
Windows.

4.7.2. Programul de compresie WinZip
.
Unul din cele mai populare programe de arhivare WinZip este
realizat de către firma WinZip Computing, Inc. Programul recunoaşte
următoarele tipuri de arhive: TAR, gzip, UUencode, XXencode,
BinHex, MIME, ARJ, LZH şi ARC.
Interfaţa grafică a programului WinZip este prezentată in fig.
4.32.

Fig. 4.32. Interfaţa programului WinZip

În meniul File se găsesc opţiunile New Archive şi Open Archive
care permit crearea unei arhive noi, respectiv deschiderea unei arhive
existente. Adăugare de fişiere la o arhivă existentă se realizează
folosind opţiunea Add din meniul Actions (fig. 4.33.).
În meniul Actions există opţiunea pentru extragere tuturor
fişierelor sau a fişierelor selectate din arhivă şi opţiunea Delete pentru
ştergerea fişierelor din arhivă după anumite criterii, a celor selectate sau
a tuturor fişierelor din arhivă.

Fig. 4.33. Fereastra de dialog pentru adăugarea de fişiere la arhive
WinZip

Pentru crearea volumelor multiple, se salvează arhiva pe
dischetă şi în momentul în care nu mai este spaţiu, se cere introducere
celei de-a doua dischetă şi aşa mai departe până când sunt arhivate toate
fişierele.

4.7.3. Programul de compresie WinRar

Utilitarul de compresie WinRAR este realizat de Eugene Roshal.
Programul WinRAR recunoaşte următoarele formate de arhive pentru
decompresie: RAR, ZIP, CAB, ARJ, LZH, TAR, GZ, ACE, UUE,
BZ2, JAR, ISO şi poate crea arhive de tipul RAR şi ZIP.

Fig. 4.34. Interfaţa programului WinRAR

În meniul File există opţiunea Open Archive pentru deschiderea
unei arhive existente. Pentru crearea unei noi arhive, se selectează
fişierele ce urmează a fi comprimate folosind opţiunea Add files to
archive din meniul Commands (fig. 4.35.).

Fig. 4.35. Fereastra de dialog de creare a unei arhive cu WinRAR

Extragerea fişierelor din arhive se realizează cu opţiunea Extract
to the specified folder din meniul Commands.
Programul WinRar permite crearea de volume multiple. Acest
lucru se realizează prin intermediul opţiunii Split to volumes, bytes în
momentul în care se creează arhiva. Primul fişier din cadrul arhivei va
avea extensia RAR, celelalte volume vor avea extensiile R00, R01 şi
aşa mai departe sau ataşează la numele fişierului secvenţa .part1, .part2
etc., păstrându-se extensia .RAR.
De asemenea, se pot crea şi arhive de tipul SFX prin selectare
butonului Create SFX archive la creare arhivelor.

WinAce poate crea arhive de tipul ACE, ZIP, LHA, MS-CAB şi
decomprima fişierele de tipul ACE, ZIP, LHA, MS-CAB, RAR, ARC,
ARJ, GZIP, TAR, ZOO.

Fig. 4.36. Interfaţa programului WinAce

Creare unei arhive cu WinAce se realizează selectând opţiunea
Create din meniul File (fig. 4.36.).
Deschiderea unei arhive existente se realizează prin intermediul
opţiunii Open din meniul File. Extragerea fişierelor dintr-o arhivă se
face cu opţiunea Extract to din meniul File.
Arhivele multiple au extensiile ACE pentru primul volum şi în
continuare C01, …, C99, 100, …, 999, ceea ce permite ca o arhivă să
fie compusă din maxim 1001 părţi.
Există posibilitatea de a crea arhive solide, precum şi arhive de
tipul SFX, (fig. 4.37.).

4.7.4. Programul de compresie WinAce
Fig. 4.37. Fereastra de dialog de creare arhivă şi adăugare de fişiere
cu WinAce

a) b)
Fig. 4.38. Meniul contextual modificat de programele de
arhivare

În cazul în care la instalarea programelor de arhivare s-a dorit
include
în mod
Sharew
4.8. Viruşi şi antivirus

4.8.1. Viruşi

Viruşii informatici sunt programe care îşi reproduc propriul cod
ataşând
or prin includerea
2. infectat;
ici o modificare, fie
atacatoare care nu îndeplinesc simultan aceste
proprie
ea fişierelor
şi faza
conduce în timp la degradarea performanţelor sistemului.
rea de opţiuni de arhivare şi dezarhivare în meniul contextual,
prin activarea acestui meniu pentru un fişier sau director, prin clic
dreapta de mouse executat pe acesta, se oferă posibilitatea arhivării
fişierului sau directorului din context (fig. 4.38a) sau a dezarhivării
fişierului, în cazul în care acesta este de tip arhivă (fig. 4.38b).
Toate programele de arhivare prezentate sunt oferite
are şi ele pot fi utilizate gratuit o perioadă de 30 de zile. După
această perioadă, ar trebui cumpărate licenţe pentru fiecare program.
Programele sunt funcţionale şi după trecerea acestui termen pentru
evaluare.

u-se la fişiere executabile. Codul virusului rulează atunci când
programul infectat este lansat în execuţie. Un program este considerat
ca fiind virus dacă prezintă următoarele proprietăţi:
1. modifică programe de sistem sau utilizat
propriilor sale structuri în acestea;
recunoaşte că un program este deja
3. pentru programele infectate, fie nu va face n
va modifica programul, ducând până la urmă la gâtuirea
sistemului.
Programele
tăţi intră în categoria programelor asociate viruşilor.
În execuţia viruşilor se întâlnesc două faze: infectar
de atac. Faza de infectare se realizează în momentul în care este
executat un program care conţine un virus şi acesta se ataşează în
sistem. Faza de atac constă în execuţia secvenţei de program scrisă
pentru aceasta şi constă fie în distrugerea anumitor fişiere şi date de pe
calculator, fie în afişarea unor mesaje. Faza de atac este se realizează la
o dată sau ora fixă sau ori de câte ori este executat programul virusat.
Unii viruşi nu au nici o manifestare, ei doar se înmulţesc, ceea ce va

şi program
lculatoare
xecutabile sunt acei viruşi care se ataşează
fişierelor executabile (COM, EXE, SYS, BIN, OVR, LIB, OBJ, BAT)
şi se ex

limbaj
magnetice. În momentul în care sistemul
este po
mail es
Există mai multe categorii de viruşi:
ƒ viruşi de fişiere;
ƒ viruşi de macro;
ƒ viruşi de boot;
ƒ viruşi falşi (hoax);
ƒ viruşi de email
e asociate viruşilor:
ƒ cai troieni
ƒ viermi internet
ƒ viermi de ca
Viruşii de fişiere e
ecută şi preiau controlul atunci când fişierul se execută. Tipul
fişierului ce urmează a fi virusat, se determină după extensia acestuia.
Viruşii de macro sau macroviruşii sunt secvenţe de cod ataşate
fişierelor de date. Un macro este o secvenţa de cod scrisă folosind un
de script, cum ar fi Visual Basic for Application (VBA), inclusă
într-un fişier de date (documente, foi de calcul, prezentări) care permite
prin execuţie să controleze şi să particularizeze comportamentul
aplicaţiei prin execuţia acestui cod. Viruşii de macro sunt specifici
documentelor Microsoft Office şi programelor similare şi cei mai
răspândiţi sunt pentru aplicaţiile Word, Excel şi Outlook. Viruşii de
macro sunt asemănători cu celelalte tipuri de viruşi, principala diferenţă
fiind faptul că nu sunt ataşaţi fişierelor executabile, ci fişierelor de date.
Viruşii de macro au o răspândire foarte mare, având în vedere utilizarea
pe scară largă a documentelor electronice. Melissa este unul din cei mai
cunoscuţi viruşi de acest tip.
Viruşi de boot infectează codul sistem din boot-ul dischetelor
sau al MBR-ului discurilor
rnit de pe discheta sau discul infectat, virusul se încarcă în
memoria calculatorului, de unde pot infecta orice fişier care se execută.
Viruşii de e-mail se transmit prin intermediul poştei electronice,
şi majoritatea utilizează Microsoft Outlook. Denumirea de viruşi de e-
te dată de modul în care aceştia se răspândesc. Exemple de astfel
de viruşi sunt Loveletter, Nimda, Klez şi alţii. E-mail-urile sunt trimise
pe adresele găsite în Address Book la calculatorul infectat. Cei care
primesc e-mail-uri infectate sunt mai puţin atenţi la ceea ce primesc,
având în vedere faptul că destinatarul este cunoscut.
ză anumite funcţii
utile sa
obicei în alte sisteme prin
interme
şti viruşi falşi cred că este un
virus a
ocentajul reprezentă
număru
Tabelul nr. 4.5.
Nr.
crt.
Virus Apariţii
Programele de tip Cal Troian ascund o funcţionalitate rău
intenţionată în programare care pretind ca realizea
u oferă divertisment, cum ar fi un screen saver, un joculeţ, o
prezentare. Acţiunea acestor programe poate fi sau nu distructivă,
supărătoare sau nu. Programele de tip Cal Troian se pot propaga ca
parte a unor viruşi care infectează fişiere.
Programele de tip vierme sunt similare viruşilor în sensul că
sunt programe care se autocopiază de
diul reţelelor şi de cele mai multe ori influenţează modul în care
funcţionează calculatorul infectat. Spre deosebire de viruşi, programele
de tip vierme există ca entităţi separate şi nu se ataşează altor fişiere şi
datorită asemănării cu viruşii, programele de tip vierme sunt asociate
acestora. Un exemplu de astfel de program este viermele ILOVEYOU
care a infectat milioane de calculatoare.
Viruşii falşi (hoax) sunt avertismente despre viruşi inexistenţi,
creând alarme false. Cei care primesc ace
devărat şi iau măsuri împotriva acestora şi retransmit mesajul şi
altor persoane prin intermediul poştei electronice.
Conform Kaspersky Labs în luna August 2003 primii 20 de
viruşi sunt cei prezentaţi în tabelul nr. 4.5., unde pr
l de incidente înregistrate.

(%)
1 I-Worm.Sobig 61.4
2 I-Worm.Mimail 4.06
3 I-Worm.Tanatos 3.49
4 Worm.Win32.Lovesan 3.17
5 I-Worm.Klez 1.09
6 I-Worm.Lentin 0.67
7 Worm.P2P.SpyBot 0.66
8 Macro.Word97.Thus 0.60
9 Macro.Word97.Saver 0.60
10 Backdoor.BeastDoor 0.50
11 Backdoor.SdBot 0.48
12 Win32.Parite 0.41 13 VBS.Redlof 0.36
14 Backdoor.Optix.Pro 0.29
15 I-Worm.Roron 0.25
16 TrojanDropper.Win32.Freshbind 0.22
17 Worm.Win32.Muma 0.20
18 Win32.Xorala 0.19
19 Worm.Win32.Welchia 0.19
20 I-Worm.Gibe 0.19
Alte p rograme distructive 20.86

În fig. 4.39. sunt prezentate grafic ponderile tipurilor de
rograme de tip virus înregistrate. p

Viermi de reţea
(90.47%)
Programe de tip
Troi Vi ruşi (5.67%) an (3.85%)

Fig. 4.39. Categoriile de programe de tip virus înregistrate în luna
August 2003

Rata de apariţie de no oarte mare, de circa 300 de
oi viruşi pe lună, la ora actuală existând peste 68000 de viruşi.

i viruşi este f
n

ea viruşilor şi a programelor
asociate viruşilor se utilizează programe antivirus. Programele antivirus
au un m
Pentru detectarea şi eliminar
otor de căutare a viruşilor după semnăturile viruşilor existenţi,
care sunt stocate în fişiere specifice fiecărui antivirus. Datorită ratei
foarte mari de apariţie a viruşilor, este necesară actualizarea frecventă a
fişierelor de semnături, în scopul detectării tuturor viruşilor şi a
programelor asociate acestora apărute până în momentul respectiv.

Norton AntiVirus, Symantec, www.symantec.com

i cunoscute
e antivirus. Este utilizat pentru protecţia mesajelor de e-mail, a
saje
chnologies, Inc.,
ww.mcafee.com
Norton AntiVirus 2004 este unul din cele ma
program
me lor instante şi a altor fişiere prin eliminarea automată a viruşilor,
viermilor şi a Cailor Troieni. Ca noutăţi se remarcă posibilitatea de
detectare a altor ameninţări, altele decât viruşii, cum ar fi urmărirea
programelor care captează tastatura şi faptul că scanează automat
arhivele înainte de a fi deschise. Prin intermediul LiveUpdate se
actualizează automat semnăturile noilor viruşi care apar. Worm
Blocking şi Script Blocking pot detecta noi viruşi.

McAfee VirusScan, Network Associates Te
w

VirusScan este o soluţie antivirus uşor de utilizat ce furnizează o
protecţ ă împotriva ultimelor ameninţări ale viruşilor în timp
real. V
rilor apărute
dentificaţi;
ie avansat
irusScan verifică automat actualizările apărute atât la definiţiile
noilor viruşi cât şi la software. VirusScan permite scanarea e-mail-
urilor, a mesajelor instante primite, identificarea altor ameninţări
(Spyware, Adware) şi este integrat cu Windows Explorer.
Dintre mecanismele incorporate în VirusScan se remarcă:
ƒ ScriptStopper, pentru detectarea noilor ameninţă
şi împiedicarea lor de infectare a calculatorului;
ƒ WormStopper, utilizat pentru detectarea noilor viermi
internet transmişi prin e-mail;
ƒ AutoClean, ce permite eliminarea automată a viruşilor în
momentul în care aceştia sunt i
4.8.2. Programe antivirus

ƒ McAfee Security Center, pentru informaţii la zi privind
informaţii legate de securitatea calculatorului şi ultimele
ameninţări care pot să afecteze calculatorul.

PC-cillin, TrendMicro, www.trendmicro.com

PC-cilin oferă protecţie împotriva viruşilor şi securitatea
Internetului pentru utilizatori de PDA-uri şi PC-uri. PC-cillin combină
detecţia şi eliminarea avansată de viruşi cu un firewall integrat pentru
protecţia sistemului împotriva persoanelor şi a codului rău intenţionat
care ameninţă în timpul utilizării poştei electronice şi a Internetului.
Noile caracteristici precum protecţia Wi-Fi şi Outbreak Alert ajută la
securizarea calculatorului în cazul conectării la reţele fără fir, respectiv,
informează din timp asupra posibilei apariţii de noi viruşi. TrendMicro
este unul primii trei furnizori de produse antivirus din lume, împreună
cu McAfee si Symantec deţinând 80% din piaţă.

BitDefender, Softwin, http://www.bitdefender.com

BitDefender, este al treilea produs antivirus de acest tip din lume
care a primit certificarea ICSA pentru Windows XP. BitDefener a fost
lansat în Noiembrie 2001 şi furnizează soluţii de securitate pentru
mediul de afaceri de azi, permiţând managementul ameninţărilor
curente asupra reţelelor de calculatoare (LAN, WAN).

Fig. 4.40. Soluţii de protecţie oferite de BitDefender

Suita BitDefender furnizează soluţii de protecţie antivirus pentru
toate punctele vulnerabile din cadrul reţelelor, prin securizarea
Gateways, serverelor Internet, serverelor de e-mail, servele de fişiere şi
staţiile de lucru.

F-Prot Antivirus, Frisk Software, www.f-prot.com

Programul antivirus F-Prot este realizat pentru platforme
multiple: Windows, Linux, BSD şi DOS.
F-Prot Antivirus for Windows este proiectat să ruleze pe
Windows 95, 98, ME, NT, 2000, 2003 şi Windows XP. F-Prot
Antivirus for Windows necesită puţine resurse pentru a rula şi a proteja
datele.
F-Prot Antivirus for Linux este realizat pentru staţiile de lucru ce
rulează sistemul de operare Linux. F-Prot Antivirus for Linux
Workstations este gratuit pentru utilizare pentru uzul personal sau pe
staţii personale. F-Prot Antivirus for Linux Workstations utilizează noul
motor de scanare F-Prot şi în plus utilizează un sistem euristic pentru
identificare viruşilor.
F-Prot Antivirus for Linux a fost dezvoltat special pentru ameninţările
viruşilor specifici staţiilor de lucru Linux. El furnizează protecţie
integrală împotriva viruşilor de macro şi a altor forme de software rău
intenţionat (cai Troieni).
F-Prot Antivirus for BSD a fost dezvoltat special pentru
eradicarea viruşilor care ameninţă staţiile de lucru pe care rulează
FreeBSD, NetBSD, or OpenBSD.
F-Prot Antivirus for DOS este un program antivirus care se
lansează din linia de comanda DOS. F-Prot Antivirus for DOS este
gratuit pentru uzul personal şi este inclus în pachetul F-Prot Antivirus
for Windows.

KAV – Kaspersky Antivirus, Kaspersky, www.kaspersky.com

Kaspersky Antivirus este un pachet antivirus integrat ce permite
identificarea celor mai cunoscuţi viruşi polimorfici şi, datorită
motorului integrat de compresie şi decompresie, poate căuta şi
identifica viruşii şi în fişierele arhivate.

Fig. 4.41. Interfaţa grafică KAV

Pentru platforma Windows, licenţele pentru un singur utilizator
acasă sunt disponibile în variantele Personal şi PersonalPro, pentru mai
mulţi utilizatori licenţa Workstation iar pentru server licenţa Server.
KAV for DOS – Antiviral Toolkit Pro este de asemenea o
aplicaţie antivirus integrată şi se bucură de aceleaşi facilităţi ca şi
aplicaţie antivirus pentru Windows.

Fig. 4.42. Interfaţa grafică Kaspersky Anti-Hacker

Kaspersky Anti-Hacker este un firewall personal care protejează
calculatoarele pe care rulează sisteme de accesuri neautorizate la date şi
alte atacuri.

Norman Virus Control, Norman, www.norman.com

Norman Virus Control (NVC) este un program antivirus care
monitorizează calculatorul pentru depistarea de software rău intenţionat
(viruşi, viermi şi alte tipuri de cod distructiv). NVC poate detecta şi
elimina viruşi cunoscuţi şi necunoscuţi de pe discuri, dischete,
ataşamente de e-mail. NVC verifică fiecare fişier automat şi elimină
posibilii viruşi automat.

Panda Antivirus, Panda Software, www.pandasofware.com

Produsele Panda Antivirus sunt destinate protecţiei staţiilor de
lucru, a serverelor de fişiere şi a serverelor de poştă electronică. Panda

Antivirus este realizat pentru platforme multiple: Windows, Linux şi
Novell.
Panda Antivirus Titanium detectează şi elimină toate tipurile de
viruşi, cai troieni, viermi şi cod rău intenţionat ActiveX şi Java şi
datorită tehnologiei euristice este eficient detectarea noilor viruşi
apăruţi. De asemenea, Panda Antivirus este conceput pentru
identificarea viruşilor transmişi prin poşta electronică şi Internet.
Panda Antivirus Platinum include în plus un firewall pentru
protecţia împotriva acţiunilor hacker-ilor şi un instrument de blocare a
scripturilor.

RAV – Romanian AntiVirus, GeCAD Software, www.rav.ro

RAV este antivirus produs de GeCAD Software, România. În
2003 tehnologia RAV a fost vândută companiei Microsoft împreună cu
canale de distribuţie. RAV oferă soluţii pentru ISP-uri portaluri, pentru
companii, pentru utilizatorii acasă şi pentru utilizatorii şi pentru
instituţii de învăţământ şi guvernamentale.

3. REŢELE DE CALCULATOARE

3.1. Ce este o reţea de calculatoare

O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-o colecţie de
calculatoare interconectate printr-un mediu fizic de comunicaţie, care a
evoluat de la cablul telefonic la transmisia prin satelit.
Comunicarea fizică între calculatoarele din reţea oferă utilizatorului
individual avantaje deosebite, de la schimbul reciproc de mesaje la accesul
de oriunde şi oricând la resursele hardware şi software ale reţelei. Aceasta
însemnă:
– accesul la baze de date aflate pe alte calculatoare;
– folosirea unor programe aflate în alt loc decât pe propriul hard
disc;
– utilizarea în comun a unor echipamente hardware conectate la
reţea.
Expansiunea rapidă a reţelelor s-a datorat atât progresului din
domeniul echipamentelor de conectare cât şi al sistemelor de operare, ceea
ce s-a reflectat în creşterea vitezei şi siguranţei în funcţionarea reţelelor. În
acelaşi timp s-a îmbunătăţit şi raportul preţ/performanţă, fapt reflectat prin
reducerea costurilor de prelucrare a datelor, un alt element care a contribuit
la succesul reţelelor de calculatoare.
Primii paşi se fac începând cu anii ’70, mai întâi prin conectarea
mai multor terminale la un calculator central pentru accesul de la distanţă
necesar introducerii datelor, apoi a programelor şi recepţionarea
rezultatelor. Este momentul teletransmiterii urmat de teleprelucrarea
datelor.
Începând cu anii ’80 interconectarea calculatoarelor denumite şi
noduri ale reţelei, devine un lucru obişnuit. Apar tot mai multe reţele
formate în special din minicalculatoare.
O reţea este acum o grupare de calculatoare puternice denumite
noduri centrale (NC), care comunică pe canale de transmisie centrale
(CTC) la care se conectează calculatoarele utilizatorilor, alcătuind nodurile
utilizator (NU) care comunică pe canale de transmisie utilizator (NTU),
aşa cum se vede şi în fig. 3.1.
Odată cu expansiunea PC-urilor, după anii ’90, interconectarea lor
în reţele de calculatoare amplasate în firme, instituţii, magazine, etc devine ceva aproape subînţeles. Chiar şi calculatorul de acasă este conectat la
reţeaua Internet.

Noduri
centrale

Noduri Noduri
utilizatori utilizatori

Fig. 3.1. Reţea de calculatoare

3.2. Tipuri de reţele de calculatoare

Tipurile de reţele se diferenţiază în funcţie de anumite criterii.
La modul cel mai general, ele se clasifică după următoarele criterii:
a) aria geografică în care operează;
b) tehnologia de comunicare.

Aria geografică în care operează o reţea depinde de distanţa
maximă dintre două noduri ale reţelei. Astfel se pot distinge:
– reţele locale ( LAN – Local Area Network);
– reţele metropolitane ( MAN – Metropolitan Area Network);
– reţele pe arie extinsă (WAN – Wide Area Network).
Reţelele locale LAN admit maxim câţiva kilometri distanţă între calculatoarele reţelei. Conectarea fizică se face prin cablu coaxial, cablu
torsadat şi mai recent prin fibră optică. Ele sunt specifice firmelor,
instituţiilor, universităţilor etc.
Reţelele metropolitane MAN cuprind ca arie o localitate,
interconectând eventual mai multe reţele LAN.
Reţelele WAN se întind la scară naţională sau mondială, reţeaua
Internet fiind cel mai bun exemplu de astfel de reţea.

Tehnologia de comunicare separă reţelele în două categorii:
– reţele fără comutare;
– reţele cu comutare.
1. Reţelele fără comutare sunt reţele în care nodurile sunt
conectate prin echipamentele specializate cunoscute sub denumirea de
„canale de comunicaţie”. Pe aceste canale se întâlnesc două tipuri de
legături (fig.3.2.):
– legături punct la punct;
– legături multipunct.

legătură punct la punct
legătură multipunct

Fig.3.2. Tipuri de legături

Legătura punct la punct conectează două noduri la un canal de
comunicaţie dedicat transmisiei.
Legătura multipunct conectează mai multe noduri la un nod central
prin partajarea aceluiaşi canal de comunicaţie. Nodul central asigură şi
rezolvarea conflictelor de acces pe canalul comun.
2. Reţelele cu comutare pot fi la rândul lor:
– reţele cu comutare fizică (de circuite);
– reţele cu comutare logică.
a) comutarea de circuite sau comutarea fizică asigură selectarea şi

rezervarea unui canal fizic de transmisie care rămâne, ca şi calculatoarele
care comunică, conectate pe o perioadă de timp proporţională cu durata
apelului.
b) comunicarea logică este de două feluri:
– comutare de mesaje;
– comutare de pachete.
Comutarea de mesaje este tehnologia prin care mesajul, care se
mai numeşte cadru sau frame, este transmis de la sursă la destinaţie ca o
entitate unică. Mesajul tranzitează unul sau mai multe calculatoare
intermediare până la destinaţie, traseul fiind stabilit pe baza unor algoritmi
de dirijare.
Comutarea de pachete fragmentează un mesaj în unităţi numite
„pachete”. Pachetele conţin în antetul lor informaţii care permit refacerea
mesajului la destinaţie în condiţiile în care pachetele au fost dirijate
aleatoriu pe traseele găsite libere. Se asigură astfel o mai bună utilizare a
resurselor reţelei, mesajele ajungând mai rapid la destinaţie.

3.3. Reţele locale

Reţelele locale sunt alcătuite din staţii de lucru conectate la un
calculator central numit server. Ele sunt diferenţiate de particularităţile
următoarelor elemente:
– mediul de transmisie;
– topologie;
– tehnica de transmisie;
– protocolul de comunicaţie.
Vom trece în revistă în cele ce urmează câteva caracteristici
descriptive ale elementelor enumerate.

3.3.1. Mediul de transmisie

Mediul de transmisie este reprezentat de cablul de transmisie a
semnalelor electrice între calculatoare. Acesta poate fi:
– cablul torsadat (răsucit),
– cablul coaxial;
– fibra optică.
Mediul de transmitere influenţează viteza, calitatea şi securitatea transmisiei. Cablul de fibră optică este cel mai folosit acum pentru că
asigură viteze de transmisie între 100 – 1000 Mbps (mega biţi pe secundă)
e drept cu costuri de instalare mai ridicate. Prin cablul de fibră optică se
pot transmite pe distanţe mari, în condiţii de calitate şi securitate sporite,
date, voce, imagini video, fax.

3.3.2. Tehnica de transmisie

Tehnica de transmisie este o caracteristică absolut inginerească
dependentă şi de mediul de transmitere. Se pot utiliza două metode de
transmisie: în bandă de bază şi în bandă largă. Tehnica de transmisie în
bandă largă este mai complexă şi asigură viteze mai mari.

3.3.3. Topologie

Topologia unei reţele este percepută în mod uzual ca o reprezentare
grafică a geometriei de interconectare a calculatoarelor. Există următoarele
topologii de bază: topologia magistrală, topologia inel şi topologia stea. Pe
baza acestora se construiesc actual reţele cu topologii complexe.
Topologia magistrală – BUS, se caracterizează prin aceea că toate
nodurile (staţiile) reţelei sunt interconectate total, un nod putând comunica
cu oricare din celelalte noduri ale reţelei (fig.3.3.). Transmisia se face
folosind un singur canal fizic numit magistrală – BUS.

Fig. 3.3. Topologie magistrală
PC PC PC
Printer serverr

Gestiunea comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de
regulă un PC mai performant decât staţiile de lucru.
Topologia inel – RING se caracterizează prin aceea că o staţie de
lucru este conectată doar cu staţiile vecine (fig.3.4.). Transmiterea datelor
în cadrul inelului se face unidirecţional ( topologia este cunoscută şi sub numele de topologie TOKEN – RING).

PC
PC

Printe
r
PC
serv
PC
PC

Fig. 3.4. Topologie inel

O astfel de reţea este vulnerabilă deoarece dacă una din staţii se
defectează, reţeaua nu mai este funcţională. Deficienţa se elimină prin
includerea unui dispozitiv numit HUB cu funcţia de repetor al mesajelor
care circulă de la staţia sursă la staţia destinaţie. Prin această modificare
topologia inel devine topologie stea-inel.
Topologia stea – STAR, se caracterizează printr-o conectivitate
totală a staţiilor de lucru (fig.3.5.).

PC
PC
serv PC
PC
PC

Printer

Fig. 3.5. Topologie stea Topologii complexe se obţin prin plasarea unor elemente de
interconectare suplimentare ( hub-uri) pentru optimizarea performanţelor
reţelei. Se pot astfel menţiona:
a) topologii cu înlănţuire – daisy chain care se obţin prin
conectarea serială a hub-urilor de interconectare a grupurilor de staţii
de lucru ale unei reţele mari (fig.3.6.).

HUB HUB

SERVER
RE•EA
Printer PC
PC
PC
PC
PC
PC
Fig. 3.6. Topologie daisy chain

b) topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice,
varianta ierarhică-stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice
(fig.3.7.).

Token
ring
Token
ring
Token
ring
S
E
R
V
E
R
S
E
R
V
E
R
S
E
R
V
E
R
PC
PC
PC
PC PC
PC
Token
ring
Fig.3.7. Topologie inele ierarhice

3.3.4. Protocoale de comunicaţie

Datele se comunică de la un nod sursă al reţelei la nodul destinaţie
conform unui set de reguli precise, standardizate pe plan mondial cunoscut
sub denumirea de protocol de comunicaţie.
Şirul de biţi care reprezintă datele ce se transmit pe canal se
încapsulează alături de un grupaj de biţi ce servesc pentru adresare şi
regrupare la destinaţie. Acest tren de biţi se numeşte cadru sau frame.
Protocolul de comunicaţie stabileşte dimensiunea, structura,
manipularea şi controlul cadrelor care se transmit pe reţea.
Pentru a se asigura compatibilitatea conectării şi comunicaţiei la
nivelul reţelei şi între reţele pe lângă standardizarea protocoalelor a mai
fost necesară şi o standardizare în plan hardware şi software astfel încât
structura ierarhică pe nivele de comunicaţie în reţea să fie unanim
acceptată şi implementată identic de toată lumea.

Modelul de referinţă ISO/OSI

Conectarea şi comunicaţia într-o reţea de calculatoare respectă o
propunere dezvoltată de Organizaţia Internaţională pentru Standarde.
SISTEMUL A SISTEMUL B
Fig. 3.8. Modelul conceptual de referinţă ISO/OSI
7. Aplica•ie
6. Prezentare
5. Sesiune
4. Transport
3. Re•ea
2. Leg•tur•
date
1. Fizic
Aplica•ie 7.
Prezentare 6.
Sesiune 5.
Transport 4.
Re•ea 3.
Leg•tur•
date
2.
Fizic 1.
M E D I U
L
F I Z I C
Propunerea este cunoscută ca modelul ISO/OSI – RM, Open

System Interconection Reference Model pentru arhitectura reţelelor
deschise. Până la apariţia sa modelul uzual al arhitecturii reţelelor a fost
modelul TCP/IP, care coexistă încă în multe aplicaţii.
Diferenţierea pe 7 nivele propuse de standardul ISO/OSI a fost
necesară din considerente tehnologice şi pentru individualizarea
componentelor software de reţea. Un nivel al unui sistem nu poate dialoga
decât cu nivelul similar al celuilalt sistem, respectând regulile protocolului
de comunicaţie. Protocolul de comunicaţie va conţine componente
specializate pe nivele, şi anume protocol la nivel aplicaţie,
protocol la nivel prezentare, protocol sesiune si pentru sistemul de legătură
va funcţiona protocolul reţea, legătură date şi la nivel fizic.
Pe verticală interfaţa dintre două nivele adiacente asigură operaţiile
primitive şi serviciile utilizate de nivelul superior. La nivelul de bază se
face efectiv o comunicare fizică dar la celelalte niveluri comunicarea pe
interfaţă este o comunicaţie virtuală care utilizează semnalul nivelului
fizic.
Nivelul fizic realizează transmisia impulsurilor electrice utilizând
un anumit mediu de comunicaţie, cablu torsadat, coaxial sau fibră optică, o
anumită tehnică de comunicaţie şi o reţea de transmisie. La acest nivel nu
se face verificarea corectitudinii datelor.
Nivelul reţea asigură dirijarea cadrelor prin reţea, determinân-du-se
pentru fiecare cadru calea de urmat de la nodul sursă la nodul destinaţie.
Cadre adiacente pot urma trasee diferite, urmând ca mesajul original să fie
recompus la destinaţie.
Nivelul transport asigură secvenţializarea şi transmiterea corectă a
datelor, sincronizează ritmul de transmitere şi asigură retransmiterea
cadrelor pierdute sau eronate.
Nivelul sesiune asigură conexiunea logică între două staţii prin
iniţierea, desfăşurarea şi la sfârşit închiderea unui dialog în timpul căruia
se comunică mesaje specifice unei aplicaţii.
Nivelul prezentare asigură transformarea mesajelor în formatul
convenabil terminalelor care le vor afişa.
Nivelul aplicaţie asigură serviciile de bază ale reţelei: transferul de
fişiere, accesul de la distanţă, Telnet, poşta electronică, accesul Web.

Protocoale de comunicaţie

Comunicarea informaţiilor calculator-calculator sau calculator-

server se poate realiza în două moduri:
– fără conexiune, similar transmiterii unei scrisori;
– cu conexiune, similar convorbirii telefonice.
Comunicarea fără conexiune este numită şi serviciu de „datagram”.
Datagram este un mesaj fără confirmare. Dacă se doreşte totuşi
confirmarea, receptorul trebuie să trimită el un mesaj explicit.
Comunicarea cu conexiune este numită şi serviciu „sesiune”, care
presupune o conexiune logică pentru confirmarea apelului, derularea
transmisiei şi închiderea sesiunii.
Cele mai cunoscute protocoale utilizate pentru comunicaţia în reţea
şi pe care le vom comenta pe scurt sunt protocoalele: IPX/SPX, TCP/IP si
NETBIOS/NETBEUI.

a) protocolul IPX/SPX
Protocolul, sau mai corect stiva de protocoale IPX şi SPX au fost
dezvoltate de firma Novell ca standard de reţea pe baza protocolului XNS
– Xerox Network Systems, pe care firma Rank Xerox la folosit la prima
generaţie de reţele LAN cu topologie BUS cunoscute ca reţele EtherNet.
IPX – adică Internetworking Package Exchange, este un protocol
orientat pe mesaje tip datagram utilizat pe gestiunea mesajelor PC – PC.
SPX – Sequenced Package Exchange, este orientat pe comunicarea
cu conexiune asigurând transmiterea mesajelor în orice sens între
calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN .
IPX/SPX include patru din cele şapte straturi specificate de
standardul ISO/OSI: aplicaţie, internetworking, legătura de date, şi accesul
la mediul fizic permiţând o bună funcţionalitate.

b) protocolul TCP/IP
Pentru comunicarea pe Internet la ora actuală practic toate
sistemele de operare folosesc familia de protocoale TCP/IP – Tansmition
Control Protocol / Internet Protocol. Protocolul a fost dezvoltat de
Departament of Defence din SUA într-o arhitectură ierarhică, spre
deosebire de standardul ISO /OSI care are o arhitectură stratificată. Dacă
standardul ISO/OSI este mai adecvat mecanismelor de interconectare a
calculatoarelor, protocolul TCP/IP se dovedeşte a fi cel mai adecvat
protocol pentru interconectarea reţelelor, deci şi pentru interconectarea
reţelelor LAN în reţele MAN şi WAN. Cele două grupe de protocoale TCP
şi respectiv IP realizează funcţii diferite dar corelate.

Nivelul aplicaţie conţine protocoale TCP pentru accesul la distanţă,
partajarea resurselor şi pentru aplicaţii uzuale ca Telnet, SMTP–Simple
Mail Transfer Protocol, HTTP şi altele.
Nivelul transport are rolul de a transporta datele de la un nod
central la altul. Nodurile centrale se numesc „calculatoare HOST” sau
gazdă. La acest nivel pe lângă protocolul TCP se foloseşte şi protocolul
UDP – User Datagram Protocol.
Nivelul reţea sau internetworking asigură conectarea reţelelor prin
intermediul protocolului IP. Acesta asigură separarea şi identificarea
datagramelor, adresarea în Internet, circulaţia datelor, direcţionarea lor
către calculatoarele aflate la distanţă etc.
Calculatoarele conectate la aceeaşi reţea LAN pot comunica local
utilizând protocoale dedicate, de exemplu:
– X.25 pentru reţele cu comutare de mesaje;
– X.21 pentru reţele cu comutare de pachete;
– IEEE.802.x pentru reţele locale având topologii diferite.

c) NETBIOS/NETBEUI
Sistemul de operare cel mai răspândit pentru reţele Windows NT
are capacitatea de a separa serviciile de reţea de protocoalele de
comunicaţie, fapt ce permite beneficiarilor să aleagă dintre protocoalele de
comunicaţie dorite TCP/IP, IPX/SPX şi mai recent NETBEUI. Acest lucru
este posibil datorită componentei NETBIOS – Network Basic Input/Output
System creat în 1984 de IBM.
Microsoft introduce suplimentar conceptul NETBEUI – Netbios
Extended User Interaface pentru diferenţierea în cadrul protocolului
Netbios a funcţiilor cu care se operează la nivelul protocolului de acces de
funcţiile cu care se operează la nivelul serviciilor de reţea, îmbunătăţire
care aduce o mai bună flexibilitate configurării comunicaţiilor din reţea.
In cadrul acestui protocol este disponibil şi sistemul SMB – System
Message Blocks care implementează o serie de servicii de partajre a
fişierelor, imprimantei şi alte servicii utilizator la nivelul aplicaţiei.

3.4. Modelul CLIENT – SERVER

Iniţierea şi derularea schimbului de mesaje în reţelele de
calculatoare actuale se desfăşoară după noul model client – server.

Clientul este reprezentat de aplicaţia sau mai simplu de programul
care rulează pe staţia de lucru a utilizatorului. De exemplu, OUTLOOK
EXPRESS este o aplicaţie client. Clientul adresează o cerere către server.
Serverul trebuie văzut ca o colecţie de programe care rulează de
regulă pe un alt calculator decât clientul. Condiţia este ca aplicaţia client să
cunoască adresa de server. Dacă reţeaua este o reţea complexă cu mai
multe servere atunci clientul este preluat mai întâi de un server de nume.
Serverul identifică şi rezolvă cererea clientului trimiţându-i înapoi acestuia
rezultatul prelucrării. În exemplul anterior, OUTLOOK EXPRESS va
primi de exemplu lista mesajelor din cutia poştală Inbox aflată pe serverul
de e-mail.
Complexitatea cererilor a crescut datorită performanţelor intrinseci
ale serverelor tot mai puternice şi software-ul tot mai specializat. Se
asistăm la o diferenţiere a serverelor pe funcţii, astfel că o conectare se va
realiza după caz la un:
– File Server;
– Database Server;
– Communication Server ;
– E-Mail Sever;
– Application Server;
– Printer Server.
Modelul client – server se poate implementa în diverse variante în
funcţie de particularităţile mediului tehnologic al reţelei.

3.5. Echipamente de interconectare

Problemele de interconectare a calculatoarelor, a reţelelor LAN,
MAN şi WAN sunt determinate de creşterea numărului de staţii dintr-o
reţea şi din faptul ca platformele hardware şi software ale reţelelor care se
interconectează sunt diferite.
Standardul ISO/OSI rezolvă tocmai aceste probleme permiţând
utilizarea de dispozitive hardware care să asigure cerinţe diferitelor nivele
ale structurii de interconectare.
Dispozitivele şi nivelurile la care sunt utilizate sunt următoarele:
¾ nivelul 1, fizic – repetoare;
¾ nivelul 2, legătură date – punţi;
¾ nivelul 3, reţea – rutere;

¾ nivelul 4, transport – pasarele;
¾ nivelul 5 şi mai sus, – porţi de acces aplicaţie.

Repetoarele sunt cunoscute şi sub denumirea de HUB-uri. Ele se
folosesc în cazul unor trasee prea lungi de cablare. Printr-un hub trec toate
cablajele unei reţele LAN. Hub-ul funcţionează ca un repetitor şi
distribuitor de semnale electrice sau optice ce reprezintă copii ale şirurilor
de biţi care se transmit între diferite segmente de cablu de reţea.
Punţile – bridge, sunt echipamente care asigură conectivitatea la
nivelul legăturii de date a două reţele care pot avea topologii diferite, de
exemplu o reţea Ethernet cu o reţea TokenRing. Ele au în componenţa lor
microprocesoare şi utilizează rutine software dedicate.
Comutatoarele – switch-uri, sunt asemănătoare hub-urilor,
utilizând componente hardware pentru comutarea mesajelor între reţele cu
viteze diferite. Ca şi punţile, comutatoarele operează la nivelul 2 ISO/OSI,
dar au performanţe tehnice mai mari, ceea ce la fac mult mai eficiente. De
exemplu una din facilităţi o constituie transmisia de tip full-duplex, deci în
ambele sensuri ale canalului de comunicaţie, un mare avantaj pentru
creşterea vitezei de lucru a reţelei.
Routere, sunt componente inteligente, chiar PC-uri, care lucrează
la nivelul 3, asemănătoare conceptual cu bridge-urile. Router-ul dispune de
un software care pe baza unor algoritmi de dirijare transmite pe rute
optime datele între reţele. Rutele individuale modifică ordinea de sosire a
cadrelor, acestea fiind rearanjate în final pentru a putea fi transferate corect
la nivelul superior.
Pasarele de transport – transport gateway, se utilizează pentru
interconectarea reţelelor ce folosesc protocoale de comunicaţie diferite. De
exemplu ISO/OSI şi TCP/IP.
Pasarelele de acces / aplicaţie – application gateway, ca şi
pasarelele de transport asigură compatibilitatea comunicaţiei între reţele
care folosesc protocoale distincte dar sunt ceva mai puţin performante
decât acestea. Ele permit staţilor de lucru dintr-o reţea să acceseze
resursele unei aplicaţii aflate pe un server la distanţă.
Reţea backbone – coloană vertebrală, sunt reţele specializate
pentru interconectarea unor reţele LAN individuale, care pot opera apoi în
paralel pentru comunicarea cu exteriorul, evitându-se congestionările pe
reţea. Administrarea reţelei, adăugarea, eliminarea unor staţii din reţea se
face cu mai multă uşurinţă.

Ziduri de protecţie – FireWalls, sunt destinate prevenirii virusării
şi accesării neautorizate a reţelei. Un zid de protecţie este alcătuit din două
routere pentru filtrarea mesajelor (pachetelor) şi o poartă de acces de
aplicaţie. Aceste elemente pot fi configurate de administratorul de reţea
pentru examinarea completă atât a mesajelor care intră cât şi a celor care
ies din reţea.
Alături de criptarea datelor, zidurile de protecţie au menirea de a
spori securitatea datelor care circulă mai ales prin reţeaua Internet.

Conectarea a două calculatoare pe linie telefonică
Transmiterea informaţiilor digitale pe linie telefonică se poate face
numai prin interpunerea unui echipament de modulare-demodulare între
cele două calculatoare, bine cunoscutul modem. Unii preferă legătura prin
cablul TV dar asta nu-i scuteşte de modem.
Modemul primeşte semnalul binar de la calculator şi îl converteşte
într-un semnal având frecvenţa în domeniul semnalului vocal. La
destinaţie, modemul pereche reconverteşte semnalul vocal într-un şir de
biţi. Protocoalele SLIP şi PPP sunt indispensabile pentru utilizarea unui
modem. Aceste protocoale permit transmiterea pe linie serială a pachetelor
IP.
Protocolul SLIP- Serial in Line Internet Protocol utilizează un
mecanism simplu de încadrare a datagramelor şi transmiterea lor pe linia
serială. Datagramele, sub forma şirurilor de biţi sunt încadrate de caractere
speciale care punctează începutul şi sfârşitul datagramei SLIP nu face
controlul şi corecţia transmisiei. El poate fi utilizat numai pentru
datagrame IP.
Protocolul PPP – Point to Point Protocol asigură transmisia
datagramelor pe legături seriale punct la punct.
Indiferent de protocolul utilizat calculatorul se comportă aproape la
fel ca orice nod Internet, având acces la serviciile interactive: Telnet, FTP,
WWW, E-mail. Serviciile Internet sunt acum disponibile şi prin telefonia
mobilă.

5. EDITOARE DE TEXTE

5.1. Noţiuni generale

Calculatorul personal poate fi transformat într-o veritabilă
maşină de scris, chiar într-o mini-tipografie cu ajutorul unei clase de
programe specializate, numite EDITOARE sau PROCESOARE DE
TEXTE.
Primul program de acest gen care s-a impus utilizatorilor, a fost
programul Wordstar al firmei Wordstar – MicroPro. În scurt timp pe
piaţă au apărut şi alte programe care s-au bucurat de un mare succes, ca
de exemplu programele: Wordperfect, News, Harward – Graphics,
Ventura publisher, etc.
Apariţia şi dezvoltarea noului sistem de operare Windows a
însemnat un salt calitativ şi pentru noile versiuni ale editoarelor de
texte. În competiţie se află acum Wordperfect for Windows, Word şi
Writer din suita Open Office.
Principala sarcină a editoarelor de texte o constituie preluarea
unui text introdus de la tastatură, supunerea acestuia unui şir de operaţii
de prelucrare şi apoi tipărirea lui la imprimantă. Crearea, salvarea,
regăsirea şi tipărirea reprezintă ciclul de viaţă al unui document.
Editoarele de texte oferă numeroase facilităţi de tehnoredactare
cum sunt: posibilitatea utilizării unei game variate de tipuri de
caractere, de dimensionare şi formatare a pagini, de generare de tabele,
ecuaţii, grafice, desene, corecţii imediate etc.
Un text introdus se poate corecta pe loc (fie prin aplicarea
automată a unor reguli, fie la iniţiativa utilizatorului), se pot aplica
automat regulile de despărţire în silabe – hyphening şi de corectare a
greşelilor de ortografie, sau se poate corecta într-o frază distinctă
ulterioară.
Editoarelor de texte destinate publicului larg, li s-au adăugat o
categorie nouă de programe, destinate cu precădere activităţii editurilor
şi tipografiilor. Aceste programe sunt cunoscute ca aplicaţii “DTP –
Desktop Publishing”.
Dintre cele mai cunoscute aplicaţii DTP amintim: QuarkX Press,
Adobe PageMaker, Frame Maker, Corel Ventura Publisher.

Programele DTP oferă profesioniştilor, pe lângă tot ceea ce face
un editor de texte, noi funcţii cum sunt: definirea şi corectarea graficii
unei pagini, controlul coordonatelor obiectelor unei pagini, manipularea
imaginilor, importul şi modificarea proporţiilor acestor imagini, lucrul
cu o mare varietate de corpuri şi stiluri de literă, italizarea – înclinarea
literelor la un anumit grad, rotirea şi scalarea textului şi imaginilor,
separaţia culorilor, luminozitatea imaginii, controlul distanţei dintre
caractere prin kerning şi tracking, etc.
Alegerea unui editor de texte, sau a unui program DTP, depinde
de puterea calculatorului de care dispunem, de natura specifică a
textelor cu care se operează curent, de performanţele proprii ale fiecărui
program, şi nu în ultimul rând de pregătirea profesională a personalului
operator. Rămânem la părerea că cel mai bun program este cel pe care-l
ştii cel mai bine.

5.2. Funcţiile unui editor de texte

Editoarele de texte, indiferent de denumire sau de producător,
constituie o categorie distinctă de programe cu funcţii şi facilităţi
comune. Funcţiile unui editor de texte se concretizează în ansamblul de
comenzi grupate pe submeniuri ale meniului principal. În consecinţă
putem spune că principalele funcţii ale unui editor de texte sunt:
– crearea de documente;
– editarea documentelor;
– gestiunea documentelor pe floppy sau hard disc;
– analiza lexicală a documentelor;
– formatarea paginii textului;
– scrierea stilizată;
– crearea şi procesarea desenelor şi imaginilor;
– generarea şi prelucrarea tabelelor şi graficelor;
– procesarea ecuaţiilor;
– tipărirea documentelor;
– help.
Acestora li se pot adăuga şi funcţii speciale, proprii anumitor
procesoare de texte.
Crearea unui document înseamnă preluarea într-o zonă de
memorie RAM a unui text, pe măsură ce este introdus de la tastatură, iar

la sfârşit salvarea acestuia sub forma unui fişier ASCII pe floppy sau
hard-disc.
Editarea unui document desemnează ansamblul operaţiilor de
corectare şi actualizare a textului unui document. Am fi tentaţi să
credem că editarea înseamnă tipărirea textului, dar în informatică
termenul are accepţiunea pe care am precizat-o mai sus, aceea de
corectare, de modificare.
În categoria operaţiilor de editare se includ: ştergerea, mutarea,
copierea, sau adăugarea de cuvinte, propoziţii, fraze în cadrul textului;
căutarea şi înlocuirea unor cuvinte cu altele.
După actualizarea textului avem posibilitatea ca noua versiune
să înlocuiască vechea versiune sau să o memorăm într-un fişier
distinct.. Procesoarele îşi realizează automat, la intervale fixe de timp,
copii, amprente, după fişierul pe care-l prelucrăm, pentru a preveni
pierderea integrală a textului în cazul unor incidente, ca întreruperea
alimentării de la reţea, manevre greşite, etc.
Gestiunea documentelor permite operatorului să lanseze
comenzi uzuale asupra fişierelor, fără a părăsi sesiunea de lucru Word.
Astfel, avem acces la lista folderelor şi a fişierelor din folderul curent,
se pot salva, deschide sau tipări documente, se poate schimba driverul
sau folderul curent. Mai nou se poate utiliza şi meniul contextual, clic
dreapta, pentru operaţiile de ştergere, copiere, mutare, redenumire sau
vizualizarea proprietăţilor fişierelor.
Orice procesor de texte poate lucra cu două sau mai multe
documente deschise simultan, fiind posibilă transferarea informaţiilor
între aceste documente
. Analiza lexicală este funcţia prin care editorul de texte poate
controla, semnala şi corecta scrierea unui text – spelling, şi opţional
poate realiza automat despărţirea în silabe – hyphenation. Pot fi
verificate nu numai textele redactate în limba engleză dar şi cele în
română pentru care există un tezaur de cuvinte integrat pachetului de
programe realizat de Microsoft.
Formatarea / paginarea textului desemnează ansamblul de
operaţii prin care se aranjează textul în pagină. Vom include în această
categorie de operaţii următoarele:
– dimensionarea paginii, prin stabilirea formatului de pagină,
A4, A5, a marginilor stânga, dreapta, de jos, de sus; în acest fel se

dimensionează pagina fizică, reală, ce va apare la imprimantă şi pagina
logică cu care lucrează operatorul; procesoarele de texte lucrează acum
în sistemul WYSIWYG (What You See is What You Get), astfel că ceea
ce se vede pe ecran este exact ceea ce se va tipări la imprimantă;
– alinierea, centrarea, textului pe pagină, numerotarea paginilor,
eventual şi a capitolelor subcapitolelor şi paragrafelor;
– scrierea la un rând, la două rânduri, scrierea normală sau
scrierea pe coloane a textului;
– inserarea antetului de pagină, a notelor de subsol, pregătirea
textului pentru realizarea automată a tabelei de cuprins şi a tabelei de
referinţe încrucişate.
Opţiunile de formatare, numite şi „setări” se pot stabili la
începutul sesiunii de lucru şi rămân valabile pentru întregul document
dar se pot schimba pe parcurs chiar de la un paragraf la altul.
Scrierea stilizată se referă la facilităţile oferite pentru alegerea
corpului de literă, numit în mod curent „font”, pentru stabilirea mărimii
caracterelor, a modului de evidenţiere (îngroşat, înclinat sau subliniat),
pentru utilizarea indicilor şi a exponenţilor în text, pentru încadrarea
unei porţiuni de text în chenar, umbrirea textului, culori şi altele.
Editoarele de texte oferă şi modele prestabilite de paginare şi
stilizare a unui text. Utilizatorul are la dispoziţie o bibliotecă de modele
numită „style gallery”. Setările corespunzătoare modelului ales se
atribuie documentului în curs de prelucrare.
Crearea şi procesarea desenelor şi imaginilor include
operaţiile prin care utilizatorul poate insera în textul documentului
desenele proprii, scheme şi imagini. Desenele se realizează cu elemente
stilizate, săgeţi, linii şi figuri şi corpuri geometrice. Unele desene pot fi
preluate dintr-o bibliotecă proprie, numită „ClipArt Gallery” sau pot fi
importate din alte fişiere. Imaginile mai pot fi preluate de pe un scanner,
de la o video cameră, cameră foto digitală, de pe Internet sau prin
„captarea imaginii” direct de pe ecran.
Pot fi importate de asemenea grafice şi tabele create cu un
program de calcul tabelar de tipul Lotus sau Excel.
Figurile grafice pot fi supuse unor operaţii de prelucrare în
sensul de a fi mărite, micşorate, rotite, încadrate de text, etc.
Generarea şi prelucrarea tabelelor şi graficelor este funcţia
concretizată de ansamblul de operaţii prin care utilizatorul poate defini

un tabel sau un grafic prin simpla precizare a numărului de linii şi
coloane ale tabelului. Se pot modifica dimensiunile implicite ale
coloanelor şi rândurilor, pot fi adăugate sau eliminate rânduri şi
coloane. Se pot introduce formule pentru calcule pe orizontală şi
verticală într-un tabel. Graficul se va afişa în locul tabelului pe baza
căruia a fost realizat
Procesarea ecuaţiilor este o funcţie complexă realizată de către
o componentă specializată numită „editorul de ecuaţii”.
Pentru lucrul cu editorul de ecuaţii utilizatorul are la dispoziţie o
bibliotecă bogată de simboluri matematice şi operatori cu care se pot
redacta texte ştiinţifice. Ecuaţiile pot fi mărite, micşorate, sau stilizate şi
inserate în text, unde dorim.
Tipărirea documentelor este una din funcţiile cele mai
importante oferind numeroase facilităţi de tipărire a unui document.
Afişarea pe imprimantă este controlată printr-un set de parametri
de şi opţiuni stabilite de utilizator şi care se referă în principal la: tipărirea
integrală sau selectivă a documentului; numărul de copii tipărite;
calitatea imprimării, normală-draft, medie sau superioară; modul de
aşezare a textului în pagină: A4, normal, pe lungime – Portrait, sau pe
lăţime – Landscape.
Înaintea redactării unui document, obligatoriu trebuie verificată
marca de imprimantă pe care se va tipări documentul. Editorul de texte
poate să-şi selecteze modelul de imprimantă din lista de altfel
cuprinzătoare de mărci şi modele furnizată de sistemul de operare.
Înaintea tipăririi textul poate fi previzualizat pe ecran, în forma
sa reală de aşezare în pagină. Dacă nu ne convine modul de aranjare în
pagină a textului, evident vom face corecţiile de rigoare şi abia după
aceea vom tipări textul.
Help, este funcţia nelipsită din structura pachetelor de programe
ce rulează acum pe PC-uri. Este suficient să apăsăm tasta F1 şi un bogat
volum de explicaţii ne stă la dispoziţie, ca o mini documentaţie tehnică.
Mai mult, se pot exersa rapid operaţiile ce ne-au pus probleme
întrebare, direct din textul help.

5.3. WORD XP

Editorul de texte Word XP face parte din performanta suită de
programe pentru aplicaţii de birotică MS – Office alături de Excel
programul de calcul tabelar, PowerPoint programul de prezentări şi
Access sistemul pentru gestiunea bazelor de date.

5.3.1. Sesiunea de lucru

Apelarea programului
Sistemul de operare Windows pune la dispoziţia utilizatorului
posibilităţi multiple de lansare în execuţie a programului Word, dintre
care menţionăm:
1 – prin selectarea din lista de programe astfel:
a – activăm meniul Start cu un clic de mouse pe icon-ul
acestui meniu;
b – deplasăm mouse-ul în fereastra asociată acestui
meniu, pe opţiunea Program;
c – ne deplasăm cu cursorul pe icon-ul programului
Microsoft Office afişat în fereastra din dreapta;
d – alegem cu un clic iconul programului Microsoft
WORD care va fie lansat în execuţie.
2 – dacă pe ecran există pictograma ataşată programului Word,
atunci executăm dublu clic pe aceasta;
3 – se activează utilitarul Windows Explorer cu ajutorul căruia
se caută programul Word în folderul Program Files, subfolderul
Microsoft Office.
Una din marile facilităţi Windows este aceea că un document
creat anterior cu Word-ul se deschide automat printr-un dublu clic pe
denumirea documentului pe care o putem regăsi în lista de documente
afişată de meniul Documents al butonului Start. După lansarea în
execuţie Word îşi afişează pe monitor fereastra de aplicaţie. În fereastra
de aplicaţie putem deschide unu sau mai multe documente noi, pentru a
introduce text, sau unu sau mai multe documente deja create pentru
diverse prelucrări. Fiecare va avea propria fereastră document. Lista lor
şi selectarea altei ferestre document în locul celei curente se realizează

apelând la meniul Window din meniul principal.

Încheierea sesiuni
Încheierea sesiunii de lucru are două momente:
– închiderea documentului;
– închiderea programului.
Închiderea documentului se face activând meniul File şi selectând
comanda Close, parcurgând următoarea procedură:

1 – deplasăm cursorul pe meniul File şi-l activăm cu un clic;
2 – selectăm cu un clic opţiunea Close;
3 – din caseta de dialog alegem una din cele trei opţiuni afişate:
– Yes, pentru salvarea documentului înaintea încheierii
sesiunii de lucru;
– No, pentru abandonarea documentului şi încheierea
sesiunii de lucru;
– Cancel, pentru anularea comenzii de încheiere a
sesiunii de lucru şi continuarea lucrului cu Word.
Dacă dorim salvarea documentului sub forma unui
fişier,opţiunea YES va trebui să precizăm în continuare discul, folderul
şi numele fişierului ce va păstra acest document.
Închiderea programului şi revenirea în Windows se face apelând
din meniul File comanda Exit sau rapid executând clic pe butonul de
închidere din bara de titlu a ferestrei de aplicaţie.
Dacă din grabă nu am salvat sau nu am închis înainte de această
comandă ferestrele document, atunci, grijuliu, programul Word ne va
întreba dacă salvăm sau nu documentul înainte de închiderea sesiuni.

5.3.2. Ecranul editorului WORD

După lansarea în execuţie a programului WORD, pe monitor se
afişează un ecran de lucru similar celui prezentat în figura 5.1.
Împărţirea ecranului se poate modifica prin intermediul comenzilor din
meniul View sau meniul Tools, adăugând, eliminând linii, sau
modificând ordinea şi conţinutul acestora. Ecranul de lucru, afişat
iniţial, poate avea următoarea structură:

Fig. 5.1. Ecranul Word

Linia 1 este bara de titlu a ferestrei de aplicaţie pe care este scris
numele documentului şi al programului, Microsoft Word. În colţul din
dreapta al barei sunt cele trei butoane specifice ferestrelor Windows:
0 pentru minimizarea ferestrei;
2 pentru maximizarea/restaurarea ferestrei;
x pentru închiderea ferestrei şi deci a sesiunii Word.
Linia 2 este linia meniului principal WORD. Ea conţine
meniurile: FILE, EDIT, VIEW, INSERT, FORMAT, TOOLS, TABLE,
WINDOW şi HELP. În partea dreaptă a acestei linii este plasat butonul
pentru închiderea ferestrei documentului. Acest buton se foloseşte
atunci când dorim să închidem documentul curent, fără a închide
sesiunea WORD.
Linia 3 conţine icon-urile standard, pentru activarea celor mai
frecvente operaţii, ca de exemplu: salvarea unui document, tipărire,
vizualizare, inserare de tabele, help. Această linie se numeşte Standard
ToolBar, adică bara cu instrumentele de lucru standard. Icon-urile sunt

grupate aici după natura operaţiilor. Mai importante sunt următoarele
icon-uri:

Open, deschiderea unui document existent;
Save, salvarea documentului;

New, deschiderea unui document nou;

Print, imprimare;

Preview, pre vizualizarea paginii;

Cut, decuparea unei secvenţe de text sau figurii selectate şi
plasearea în clipboard;
Copy, copierea în clipboard a textului sau figurii
selectate;
Paste, inserarea în text a figurilor, textului, etc.,
plasat în clipboard;
Undo, anulează ultima operaţie revenindu-se la
forma anterioară a textului;
Redo, renunţarea la comanda de anulare
anterioară;
permite prestabilirea numărului de coloane şi de linii
la un tabel iniţial;
permite apelarea unui tabel Excel;

permite desenarea de tabele şi chenare. Linia 4 este o nouă bară cu instrumente de lucru din
numeroasele Toolbars-uri disponibile. De exemplu, poate fi Formating
Toolbar cu icon-urile pentru formatarea textului, anume pentru
selectarea corpului de literă (font), a mărimii caracterelor (size), de
evidenţiere a textului: bold , italic underline ; de aliniere a
textului în pagină: .
Barele cu lucru pot fi plasate şi în alte poziţii pe ecran, bara
Drawing de multe ori se află în partea de jos a ecranului.
Linia 5 este rigleta cu „stopurile de tabulare”, care serveşte
pentru a stabili marginile textului şi poziţiile în care se va opri cursorul
la apăsarea tastei TAB.
Reamintim că numărul şi ordinea Toolbars-urilor este opţional
selectarea lor se face din meniul View opţiunile Toolbars. Conţinutul
unei bare se modifică prin opţiunea Customize din acelaşi meniu View.
Aria de lucru reprezintă o zonă de 20 de linii şi 80 de coloane
din documentul pe care-l redactăm. Această zonă poate fi mărită la
dimensiunea întregului ecran cu opţiunea Full Screen din meniul View.
Linia 6 este linia cu butoanele pentru „defilarea” pe orizontală a
textului cu care deplasăm textul la stânga sau la dreapta. Pe marginea
dreaptă a ecranului se află bara cu butoane de defilare pe verticală care
ne permite deplasarea în sus sau în jos a textului în aria de lucru.
Linia 7 este linia de stare pe care sunt afişate informaţii despre
comanda curentă ce se execută. Tot aici sunt afişate diverse mesaje şi
comenzi care constituie elementele dialogului program-utilizator.
Un element important pe ecranul monitorului este cursorul care
are mai multe forme, în funcţie de acţiunea ce urmează a fi executată.
Principalele simboluri asociate cursorului sunt prezentate în tabelul
nr. 5.1.

Tabelul nr. 5.1.
Forma
cursorului
SEMNIFICAŢIE
⏐ Locul unde se va însera caracterul tastat de operator, se
numeşte „punct de inserţie” şi este afişat intermitent
__ Sfârşitul fizic al textului introdus.
Cursorul este folosit pentru a selecta printr-un clic o
comandă, o opţiune, un icon dintr-un meniu
I
Cursorul se află în aria de lucru a ecranului
Cursorul este pe una din marginile unei ferestre ce poate fi
redimensionată prin deplasarea mouse-ului cu butonul clic
apăsat

5.3.3. Meniul principal

Meniul principal al procesorului de texte WORD este un meniu
de tip pulldown. El este alcătuit din următoarele submeniuri opţiuni pe
care le vom numi în continuare, pentru simplitate, tot meniuri:
™ FILE, conţine în principal opţiuni de activare a comenzilor
pentru prelucrări la nivel de fişier/document: salvarea documentului,
deschiderea unui document salvat anterior, închiderea documentului,
tipărirea, setarea paginii de lucru, setarea imprimantei, vizualizarea
documentului înaintea imprimării sale, trimiterea prin fax sau e-mail a
documentului, închiderea sesiunii de lucru;
™ EDIT, conţine opţiuni de activare a comenzilor pentru
corectarea textului: copieri, mutări, ştergeri de cuvinte, fraze, căutarea
şi înlocuirea unor cuvinte cu altele;
™ VIEW, conţine opţiuni pentru selectarea modului de
vizualizare
a textului: normal pagină logică, macheta paginii fizice layout cu
vizualizarea marginilor, a antetului de pagină, a notelor de subsol, etc.;

™ INSERT, conţine opţiuni pentru includerea în text a notelor de
subsol, a numărului paginii, a datei calendaristice, a orei, a unor
simboluri speciale, a ecuaţiilor, a unor imagini sau fişiere;
™ FORMAT, conţine opţiuni pentru comenzile de formatare a
textului: alegerea tipului şi dimensiunii caracterelor, scrierea pe
coloane, trasarea de chenare, umbre, redactarea listelor, etc.;
™ TOOLS, conţine opţiuni pentru comenzi de interclasare a
documentelor, despărţirea în silabe, corectarea textului pe baza unui
tezaur de cuvinte (dicţionar) şi a unor reguli gramaticale, gestiunea
paginilor cu opţiuni ale meniurilor şi ale barelor cu instrumente de
lucru.
™ TABLE, conţine opţiuni pentru crearea/redimensionarea,
formatarea unui tabel, includerea formulelor de calcul într-un tabel,
linierea tabelului, adăugarea sau ştergerea de linii şi coloane etc.;
™ WINDOW, conţine opţiuni pentru selectarea ferestrei curente
dintr-o listă de ferestre active asociate documentelor deschise simultan;
™ HELP, conţine opţiuni pentru apelarea şi afişarea unor
explicaţii ajutătoare privind modul de operare şi modul de invocare a
comenzilor Word..
Ca în orice meniu standard MS – Office comenzile se pot selecta
din meniul principal cu un clic sau cu o combinaţie a tastelor Alt, Ctrl
sau Shift şi o altă tastă, de regulă literă. Combinaţiile tastei Alt cu
literele pentru activarea meniului principal se văd uşor chiar pe meniu.
Un inventar al celorlalte combinaţii de taste pentru comenzi rapide este
realizat în tabelul următor.
Tabelul 5.2.
Comanda Combnaţia Comanda Combinaţia
New Ctrl + N Fiind Ctrl + F
Open Ctrl + O Replace Ctrl + H
Save Ctrl + S Go To Ctrl + G
Print Ctrl + P Ins hyperlink Ctrl + K
Undo Ctrl + Z Spelling F7
Cut Ctrl + C Help F1
Paste Ctrl + V What Is Shift + F1
Select All Ctrl + A Select Up Shift +  Select Down Shift + ‚ Select character Shift + t
5.3.4. Setări implicite

De fiecare dată procesorul Word îşi începe sesiunea de lucru
folosind o serie de parametrii ce au valori stabilite în mod implicit, sau
cum se mai spune: setări implicite.
Câteva dintre cele mai semnificative setări implicite se referă la
dimensiunea pagini, a marginilor, tipul şi mărimea fontului, modul de
vizualizare a zonei de lucru pe ecran, tipul de imprimantă, etc.
Setarea paginii se realizează cu parametri ce se pot vizualiza şi
schimba folosind comanda Page Setup din meniul File. Legat de
pagina trebuie să punctăm două concepte
– pagina fizică;
– pagina logică.
Pagina fizică este pagina aşa cum se va tipări la imprimantă.
Afişarea ei pe ecran ne îngăduie să vedem marginile, antetul de pagină,
notele de picior, numărul de pagină, etc.

Fig. 5.2. Fereastra comenzii Page Setup

Pagina fizică se vizualizează apelând la opţiunea Print Layout
din meniul View. Pentru că aceste elemente nu ne sunt necesare tot
timpul pe ecran în timpul redactării textului, putem opta mai bine pentru
vizualizarea paginii logice, în care elementele mai sus menţionate sunt
ascunse, simplificându-se ecranul de lucru.
Pagina logică se vizualizează apelând la opţiunea Normal din
acelaşi meniu View,
Setarea paginii fizice vizează următoarele elemente:
– dimensiunea paginii – page size;
– dimensiunea marginilor – margins;
– modul de alimentare cu hârtie – paper source;
– macheta paginii – layout;
Aceste setări pot fi stabilite pentru întregul document sau numai
pentru o anumită secţiune a sa.
Caracterele dactilografiate pot fi micşorate sau mărite prin
scalare de la 10% la 500% faţă de dimensiunea la care în mod normal
sunt redate pe ecran – 100%.

Fig. 5.3. Fereastra pentru setarea fontului
Setările implicite, atât ca număr cât şi ca tip, sunt foarte
numeroase, începând cu directorul curent în care sunt salvate
documentele şi terminând cu liniatura tabelelor. Nu le putem epuiza în
acest paragraf.

5.3.5. Crearea şi gestiunea documentelor

Introducerea textului – punctul de inserţie
Primul exerciţiu de lucru cu programul Word, trebuie să fie
introducerea unui text simplu pentru a ne obişnui cu modul de operare.
Cum procedăm :
1 – lansăm în execuţie programul şi aşteptăm afişarea pe ecran a
primei pagini din document;
2 – introducem de la tastatură următorul text:

Programul de funcţionare al bibliotecii:
LUNI – VINERI : 8 – 20
SAMBĂTĂ : 8 – 14
DUMINICĂ : închis

Câteva indicaţii de operare:
a) pentru a lăsa 2-3 rânduri libere la început, sau oriunde în text,
e suficient să apăsăm tasta Enter pentru fiecare rând liber;
b) pentru a începe textul mai din interior, un paragraf nou, vom
apăsa tasta Tab;
c) pentru a lăsa spaţii libere între cuvinte vom apăsa bara de
spaţiu;
d) trecerea cursorului pe linia următoare la sfârşitul unui
paragraf pentru a începe textul de la capăt se face apăsând tasta
Enter.
Pe măsură ce tastăm textul se observă o liniuţă clipitoare verticală care
se numeşte punctul de inserţie. El arată poziţia cursorului în text locul
unde va apare litera tastată.

Mici corecţii
In timpul creării unui document, acesta este vizualizat pe măsura
introducerii de la tastatură, textul putând fi cu uşurinţă urmărit şi
corectat direct pe ecran. În consecinţă, când observăm o greşeală,
trebuie să deplasăm cursorul în dreptul acesteia şi o corectăm pe loc.

Deplasarea punctului de inserţie se face uzual cu un clic de
mouse-ul sau cu tastele de dirijare a cursorului. Se pot utiliza şi o serie
de combinaţii de taste (vezi tabelul 5.3.) pentru creşterea vitezei de
operare în deplasarea punctului de inserţie prin text.
Tabelul 5.3.
Taste Efect Taste Efect
Ctrl t Salt cuvânt dreapta Ctrl s Salt cuvânt stânga
End Salt la sfârşit de rând Ctrl End Salt la sfârşit de doc
Home Salt la început rând Ctrl Home Salt la început doc

Deplasarea textului pe ecran se mai poate realiza apelând şi la
barele de defilare pe orizontală sau pe verticală.. Vom opera astfel:
1 – poziţionăm săgeata cursorului pe bara de defilare;
2 – apăsăm şi ţinem apăsat butonul clic stânga şi deplasăm
cursorul în sensul dorit. Operaţia se numeşte „a glisa” cursorul,
în termeni tehnici: „drag the cursor”.
Ştergerea caracterelor se poate face cu ajutorul tastelor:
– Backspace, care şterge caracterul situat la stânga
cursorului;
– Delete, care şterge caracterul de deasupra cursorului.
Dacă ţinem apăsată tasta Backspace, se vor şterge în continuare
caracterele situate la stânga cursorului.
Dacă ţinem apăsată tasta Delete se şterg în continuare
caracterele situate la dreapta cursorului.

Refacerea textului şters
Acele cuvinte, caractere, şterse din greşeală sau dactilografiate
în plus, în general orice modificare nedorită a textului faţă de momentul

207
anterior se poate repara cu comanda Undo din meniul Edit.
Diacriticele româneşti şi despărţirea în silabe
Word XP ne permite scrierea caligrafică corectă a textelor în
limba română. Selectarea limbii romane şi a opţiunii de despărţire în
silabe se face din meniul Tools opţiunea Language. Acest lucru are ca
efect modificarea tastaturii PC-ului. Câteva dintre aceste modificări
sunt prezentate în tabelul următor.

Tabelul 5.4.
Tasta Litera Tasta Litera
\ â | Â
[ ă { Ă
] î } Î
; ş : Ş

Verificare gramaticală şi auto corecţii
De aceste facilităţi beneficiem în Word XP dacă selectăm din
meniul Tools opţiunea Spelling and Grammar. Firma MicroSoft a
realizat şi un dicţionar românesc care trebuie activat pentru buna
funcţionare a verificărilor gramaticale şi ortografice.
Foarte util este iconul opţiunii Spelling and Grammar plasat pe
linia de stare a ecranului de lucru, prin care se poate selecta vizualizarea
sau ascunderea erorilor de sintaxă depistate.

Simboluri speciale
O gamă impresionantă de simboluri din matematică, fizică, litere
greceşti, arabe, chirilice, simboluri monetare, săgeţi, mici iconuri şi
multe altele ne sunt puse la dispoziţie pentru a fi introduse în text prin
meniul Insert opţiunea Symbol.
Caseta de dialog ne oferă o listă cu clase de simboluri. Fiecare
clasă are o paletă de simboluri din care vom selecta unul un clic pe
butonul Insert după care închidem caseta cu un alt clic pe butonul
Close.

Salvarea documentului
Dacă dorim unor prelucrări ulterioare orice document trebuie
salvat, memorat, într-un fişier. Pentru prima dată salvarea unui

document se face cu comanda Save As respectând următoarea procedură
1 – activăm cu un clic meniul File;
2 – fiind prima salvare vom selecta comanda Save As, prin care
suntem invitaţi să precizăm folder-ul, numele şi eventual
extensia
noului fişier. Aceste informaţii se introduc prin intermediul
casetei de dialog afişată peste imaginea textului nostru;
3 – acţionăm butonul Save cu un clic sau apăsăm simplu Enter
şi o copie a documentului nostru va fi depusă pe hard-disc.

Textul documentului se va afla în continuare pe ecran, deci
putem să mai introducem text în continuare. După ce am mai introdus
încă o porţiune de text, putem repeta acţiunea de salvare pentru a
preveni pierderea accidentală a textului introdus. De această dată,
pentru salvări intermediare vom alege din meniul File comanda Save
simplă. Este o salvare rapidă. Tocmai de aceea avem la dispoziţie şi un
icon, sub forma unei diskete, în linia Toolbar.

Închiderea documentului
La terminarea definitivă a textului este cazul să închidem
documentul pentru a începe eventual procesarea unui alt document.
Comanda de închidere este Close din meniul File, sau acţionarea directă
a butonului de închidere a documentului .
Prin caseta de dialog a acestei comenzi suntem invitaţi să optăm
pentru includerea sau nu, eventual a ultimelor modificări în copia
documentului deja memorată pe hard-disc prin comenzile anterioare
Save şi Save As.
Dacă vom opta pentru salvarea ultimelor modificări sau adăugiri
pe text, atunci vom fi invitaţi să confirmăm sau să indicăm eventual un
nou „specificator de fişier” pentru salvarea documentului. După
închiderea unui document, ecranul este pregătit pentru deschiderea unui
document nou.

Regăsirea unui document
Pentru a prelucra un document creat şi salvat anterior este
necesar, în primul rând, să-l aducem din hard-disc în memoria RAM.

Identificarea şi transferul unui document din fişierul de pe hard-
disc sau floppy, în memoria RAM echivalează cu regăsirea şi
deschiderea documentului – prin comanda Open din meniul File.
Comanda se poate lansa în execuţie într-unul din următoarele două
moduri:
– cu mouse-ul, un clic pe meniul File şi unul pe comanda Open;
– tastând simultan tastele CTRL şi O.
Trebuie să introducem elementele necesare identificării corecte
a fişierului conform specificatorului de fişier, şi anume:
– discul;
– folderul;
– numele şi extensia fişierului.
Dacă nu cunoaştem toate aceste elemente avem la dispoziţie, în
cadrul casetei de dialog liste ce pot fi răsfoite. Consultare sau răsfoirea
– browse, înseamnă derularea textul în sus, sau în jos, în cadrul listei.
După introducerea/selectarea precisă a fişierului, fie se apasă pe
tasta Enter, fie se acţionează asupra butonului Open, şi documentul va fi
copiat în memoria internă

Meniul contextual
Word XP are acum posibilitatea să folosească pentru gestiunea
documentelor memorate în fişiere ASCII, meniul contextual Windows
obţinut prin clic dreapta executat intr-o casetă a comenzilor Open sau
Save As. Graţie acestui meniu vom putea opera, după cum se ştie, cu
comenzile Cut, Copy, Paste, Delete, Rename, Send To, şi Properties.

5.3.6. Editarea documentelor

Termenul de editare, aşa cum am precizat, desemnează un
ansamblu de operaţii de prelucrare a unui text existent. Meniul Edit
care include aceste operaţii, este prezent în meniurile tuturor
procesoarelor de texte. În principal, operaţiile ce reprezintă conţinutul
editării se referă la:
– modificarea textului (inserări, ştergeri, înlocuiri);
– copieri şi mutări;
– refacerea textului şters.

Conceptul de bloc
Corecţiile ca şi formatările textului se pot face în două moduri:
– la nivel de caracter;
– la nivel de bloc.
Blocul reprezintă o suită adiacentă de caractere. Marcarea sau
selectarea unui bloc se face astfel:
1 – plasăm cursorul pe prima literă a blocului;
2 – glisăm cursorul spre dreapta sau stânga până la ultima literă.
În loc de mouse putem să deplasăm cursorul cu tastele Shift + săgeată.
Blocul poate cuprinde unul sau mai multe caractere, propoziţii, fraze
sau pagini de text, chiar tot textul dacă dorim.

Dacă avem ceva mai multă îndemânare putem selecta câte un
rând întreg poziţionând cursorul pe marginea dreapta a ariei de lucru şi
executăm un clic. Dacă ţinem apăsată şi tasta Shift când executăm clic
vom rânduri adiacente .Deselectarea unui bloc se face executând un clic
oriunde în afara blocului. Mai sunt şi alte variante de selectare a unor
porţiuni de text, de exemplu:
– selectarea unui singur cuvânt, executăm dublu clic pe acel
cuvânt;
– selectarea unei linii, ţinem apăsată tasta Ctrl şi executăm un
clic pe linia de text respectivă;
– selectarea unui grup de linii se face deplasând cursorul la
stânga
la/începutul rândului, până ce cursorul arată ca o săgeată, apoi
apăsăm clic şi cu butonul apăsat, glisăm-deplasăm (drag)
cursorul pe următoarele linii, în sus sau în jos;
– un grafic sau un tabel se selectează cu un simplu clic.

Deplasarea prin text – semne de carte bookmarks
Punctul de inserţie, cursorul, poate fi deplasat desigur mouse-ul
Cu tastele cu săgeţi, page-down şi page-up, cu butoanele de pe barele de
defilare dar şi cu comanda Go To din meniul Edit.
Comanda Go To ne permite saltul direct la o pagină cu un
anumit număr cu condiţia să indicăm umărul paginii.

Semnul de carte bookmark este de fapt un cuvănt cu rol de
eticheta de identificare a unui paragraf. Semnul de carte nu este vizibil
pe ecran. El se inserează cu comanda Insert > Bookmark . Saltul prin
text la un anumit semn de carte se face cu comanda Go To > Bookmark
din meniul Edit. Caseta de dialog a comenzii ne va afişa lista semnelor
de carte din text din care vom selecta numele folosit ca bookmark.

Adăugiri şi ştergeri de text
Completarea textului cu fraze, propoziţii sau cuvinte se face prin
dactilografierea noului text la sfârşit sau oriunde în document. Pentru a
adăuga câteva cuvinte la sfârşitul textului vom proceda astfel:
1 – apăsam tastele Ctrl+End pentru poziţionarea cursorului la
sfârşitul textului;
2 – apăsăm tasta Enter pentru a plasa punctul de inserţie, ce
apare ca o bară verticală clipitoare, pe linia următoare, ca să
începem textul cu un paragraf;
3 – dactilografiem obişnuit textul în continuare.
Adăugarea de caractere în text se face diferenţiat, în funcţie de modul
de lucru ales şi anume: modul Insert şi modul Typeover.
Modul INSERT este modul normal de lucru în care noile
caractere se introduc în text începând cu poziţia curentă a cursorului.
Restul textului este automat deplasat spre dreapta.
Modul TYPEOVER este modul de lucru în care textul introdus
de la tastatură suprascrie textul original.
Alegerea modului de lucru se face acţionând tasta Insert. La
prima apăsare va fi selectat modul Insert. La o nouă apăsare trecem în
modul Typeover Pe linia de stare a ecranului se poate remarca
indicatorul OVR atunci când am selectat modul Typeover.
Trebuie să reţinem faptul că după tastare caracterul apare la
stânga cursorului. Încercaţi cu titlu de exerciţiu să apăsaţi de câteva ori
tasta Insert şi urmăriţi schimbarea modului de lucru pe linia de stare.
Pentru ştergerea unui caracter se apelează la una din tastele
Delete sau Backspace. Ştergerea unui cuvânt la stânga cursorului se
face rapid apăsând tastele Ctrl + Backspace. Ştergerea unui cuvânt la
dreapta cursorului se face apăsând Ctrl + Delete. Blocurile după
marcare se şterg cu tasta Delete sau comanda Cut din meniul Edit.
Un bloc dintr-un text odată selectat poate fi înlocuit cu un nou

text prin simpla dactilografiere a noului text.

Copierea, mutarea textului
Putem copia caractere cuvinte, propoziţii, fraze, dintr-un loc în
altul al textului. Prin copiere se creează un duplicat al frazei originale
care rămâne la locul ei în text.
Mutarea înseamnă dislocarea frazei originale şi plasarea ei,
inserarea ei, într-o altă parte a textului.
Atât pentru copierea cât şi pentru mutarea unui text, avem la
dispoziţie mai multe proceduri de operare dintre care menţionăm:

a) copierea unui text utilizând meniul principal:
1 – selectăm blocul de text;
2 – activăm meniul Edit şi selectăm comanda Copy;
3 – plasăm cursorul în noua poziţie şi apăsăm clic sau Enter;
4 – activăm meniul Edit şi selectăm comanda Paste.
Dacă preferăm să lucrăm cu combinaţii de taste (shortcuts), fără
a mai activa meniul principal, atunci selectăm direct:
– comanda Copy, cu tastele Ctrl+C;
– comanda Paste, cu tastele Ctrl+V;
Desigur mai sunt şi alte tipuri de selecţii care pot fi vizualizate şi
consultate în meniul Help.

b) Copierea unui text folosind tehnica „clic & drag”:
1 – se selectează textul;
2 – se poziţionează cursorul în interiorul blocului de text selectat
ce apare pe ecran în modul „video-reverse”;
3 – se apasă şi se ţine apăsată tasta Ctrl şi apoi cu butonul clic
apăsat glisăm mouse-ul în noua poziţie din text: eliberăm
butonul şi tasta; pe durata deplasării cursorul îşi schimbă forma
pe ecran.
Copierea, respectiv mutarea unor porţiuni de text este facilitată
de faptul că Windows pune la dispoziţia utilizatorului, aşa cum s-a mai
spus,o mică zonă de memorie RAM, numită clipboard, unde poate fi
păstrată temporar o informaţie copiată sau decupată dintr-un text Odată
memorată, informaţia din această zonă poate fi plasata într-un alt
document sau alipită într-o altă zonă a textului.

Word XP ne oferă şi o serie de opţiuni referitoare la modul de
alipire (Paste) a blocului din Clipboard, e suficient un clic pe iconul
afişat după selecţia comenzii Paste.

Căutarea şi înlocuirea caracterelor
Intr-un text se poate căuta prima apariţie a unui caracter şi apoi
el poate fi înlocuit, numai el sau toate apariţiile sale, cu un alt caracter.
1 – activăm meniul Edit şi selectăm comanda Find;
2 – introducem în casetă caracterul căutat;
3 – executăm clic pe comanda Replace;
4 – introducem noul caracter şi executăm clic pe unul din
butoanele Replace sau Replace All.
Avem la dispoziţie diverse opţiuni de căutare şi înlocuire a
caracterelor.
Salvarea versiunilor
Word XP ne permite să salvăm distinct versiunile succesive ale
aceluiaşi document. Pentru aceasta trebuie să apelăm la opţiunea
Version a meniului File. Caseta de dialog a acestei opţiuni ne solicită un
comentariu care ne va permite diferenţierea dintre versiuni. Selectarea
uneia dintre versiuni după deschiderea documentului original se face
apelând tot la opţiunea Version.

5.3.7. Tipărirea unui document

Înaintea tipăririi documentului trebuie să verificăm de fiecare
dată că setările sunt corecte. Este vorba de driverul de imprimantă în
primul rând. Setările sunt vizibile în caseta de dialog afişată de
comanda Print din meniul File. Schimbarea driverului se face direct în
rubrica în caseta Printer name care afişează lista driverelor instalate în
sistem.

Fig. 5.5. Fereastra parametrilor de tipărire

Imprimanta cu care se tipăreşte textul este una din imprimantele vizibile
si prin intermediul ferestrei My Computer. Prin intermediul acestei
ferestre, din care selectăm icon-ul Printers, ne fixăm asupra unei
imprimante pe care o definim ca imprimantă implicită şi astfel suntem
scutiţi de erori de setare a imprimantei.

Previzualizarea textului
Din păcate procesorul Word nu este un procesor de tip
Wysiwyg. Pe ecranul Word nu avem imaginea reală a paginii de text ce
va apărea pe hârtia tipărită la imprimantă. De aceea este necesară
previzualizarea paginii – Preview înaintea tipăririi. Previzualizarea
textului se face selectând din meniul File comanda Print Preview.
Imaginea paginii reale apare într-un dreptunghi alb, dimensiunea
textului o putem modifica mărind-o sau micşorând-o procentual. O mică
bară cu instrumente de lucru ne stă la dispoziţie în loc de meniul de
lucru. Utilizând aceste icon-uri putem trece direct la tipărire sau putem
închide operaţia de previzualizare cu comanda Close.

Opţiuni de tipărire
Operatorul are la dispoziţie diverse opţiuni de tipărire, care se
referă la:
– numărul de copii tipărite;
– tipărirea integrală, selectivă sau numai a paginii curente,
– tipărirea numai a paginii curente;
– tipărirea separată a paginilor cu soţ respectiv a celor fără soţ.
Unele opţiuni avansate de imprimare se stabilesc prin acţionarea
butonului Options al casetei., de exemplu ordinea de listare a paginilor.

Pagini LANDSCAPE
In mod normal pagina este orientată pe verticală, acest mod
numindu-se, modul Portrait. Orientarea paginii pe lăţime, sau
orizontală, se numeşte orientare de tip Landscape. Un astfel de mod de
aşezare a textului în pagină este util în cazul unor tabele mai mari sau
tabele însoţite şi de grafice, etc. Aceste moduri de orientare se stabilesc
cu comanda Page Setup din meniul File.
Pentru a putea avea în acelaşi document pagini normale portrait
dar şi pagini landscape este necesar ca la începutul şi sfârşitul unei
pagini landscape, de exemplu, să inserăm un separator, numit section
break. Procedura de operare este următoarea:
1 – activăm meniul Insert şi selectăm comanda Break;
2 – selectăm opţiunea Section Break on Next Page; pe ecran
apare o linie dublă marcând sfârşitul unei secţiuni – End Section;
3 – din meniul File selectăm Page Setup şi apoi opţiunea
Landscape;
4 – după introducerea textului, în pagina pe care am setat
landscape, refacem setarea normală de tip Portrait repetând
paşii 1-3;
La terminarea tipăririi procesorul Word revine la documentul
aflat în lucru, exact la ecranul în care eram situaţi atunci când am lansat
comanda de tipărire.

Tipărirea faţă-verso
De multe ori tipărirea faţă-verso este mai mult decât necesară,
mai ales pentru economie de hârtie. Ea se realizează folosind un mic
truc şi anume: 1 – tipărim mai întâi paginile fară soţ, schimbând în comanda
Print optiunea Print All pages in range cu opţiunea Print Odd
pages;
2 – aşezăm paginile tipărite în ordine crescătoare şi le
reintroducem în imprimantă;
3 – tipărim paginile cu soţ folosind acum opţiunea Print Even
pages.
Nu este cazul să intrăm în detalii mult prea tehnice
privitoare la setul de opţiuni disponibile prin comanda Options din
caseta de dialog a comenzii Print, care interesează doar în cazul unor
manevre complicate de afişare la imprimantă a textului unui document.

Tipărirea rapidă
Tipărirea rapidă, pagină cu pagină, a întregului document se
declanşează dacă se acţionează un clic pe icon-ul ce simbolizează o
imprimantă, şi care este plasat pe bara de instrumente Toolbar
Acelaşi lucru se realizează dacă activăm meniul File şi selectăm
comanda Print, din a cărei fereastră de dialog (fig. 5.5.) optăm direct
pentru apăsarea butonului de confirmare OK. Comanda de tipărire se
poate lansa şi dintr-un ecran Preview, apelănd fie la icon-ul comenzii
Print, fie la meniul principal.

5.3.8. Scrierea pe coloane

Definirea coloanelor
Citind un ziar sau
parcurgând o carte de telefon sau
unele reviste tehnice şi
comerciale, se constată că textul
scris pe coloană se parcurge cu
mai multă uşurinţă decât textul
scris pe întreaga lăţime a paginii.
Avem la dispoziţie două
modalităţi de scriere: pe coloane
paralele sau stil ziar;

Coloanele paralele sunt
o modalitate uzuală pentru
scrierea textului pe coloane
independente. Ele se comportă
ca şi coloanele unui tabel în care
înscriem un text oarecare.
După umplerea primei
coloane din pagina curentă se
trece implicit la prima coloană
de pe pagina următoare. Un
exemplu de redactare pe coloane
paralele este cartea de telefon.

Coloanele stil ziar au
proprietatea că se comportă ca o
pagină de text cu o lăţime mai
mică. Ecranul poate fi împărţit
pe verticală în 2, 3 sau mai
multe coloane de lăţime egală
sau diferită, care se vor afişa pe
aceeaşi pagină format A4. După
ce textul umple o coloană,
cursorul se mută implicit la
începutul coloanei următoare pe
aceeaşi pagină A4.
Schimbarea modului de
scriere normal, tip pagină, cu
modul de scriere tip coloană se
face parcurgând următoarea
secvenţă de operare:

a) folosind opţiunile
meniului principal:
l – verificăm poziţionarea
cursorului în locul din care
dorim schimbarea modului de
scriere pe coloane;
2 – activăm meniul Format
din meniul principal şi selectăm
opţiunea Columns;
3 – din caseta de dialog vom
selecta numărul de coloane şi
domeniul de aplicare al opţiunii:
„numai pentru această secţiune”
(this section) sau „de la acest
punct în continuare pentru
întregul document” (this point
forward).
4 – activăm butonul OK;

b) folosind bara de
unelte din panoul de control:
1 – verificăm poziţionarea
cursorului în locul din care
dorim schimbarea modului de
scriere pe coloane;
2 – activăm icon-ul
column din bara cu unelte şi cu butonul clic apăsat pe căsuţa
ce indică numărul de coloane
în care vrem să împărţim
ecranul;
3 – eliberăm butonul de clic
al mouse-ului şi introducem în
continuare textul;
Dacă dorim să revenim la
„normal” adică la scrierea în
modul pagină, vom opta pentru
„o singură coloană pe pagină”, în
consecinţă vom executa aceeaşi
procedură de operare doar că
numărul de coloane în care se
împarte ecranul, de această dată,
este „unu”.
Introducerea şi vizualizarea
textului pe coloane
Textul se introduce de la
tastatură în maniera obişnuită,
începând cu prima coloană.
Lucrând în modul
„normal” de vizualizare a textului
(View Normal), constatăm că pe
ecran este afişată o singură
coloană, coloana curentă în care
se introduce textul de la tastatură.
Pentru a vizualiza, cum e
şi firesc, toate coloanele unei
pagini A4, trebuie sa schimbăm
opţiunea de vizualizare,
procedând astfel:
1 – activăm meniul View;
2 – selectăm opţiunea Page
Layout apoi Full Screen
eventual; din modul acesta se
revine la normal cu un simplu
ESC.
Mai putem vizualiza pagina
împărţită pe coloane utilizând
opţiunea Print Preview din
meniul File.
Deplasarea de la o
coloană la alta
Dacă dorim să trecem la
coloana următoare fără să
aşteptăm sfârşitul coloanei curente
trebuie să apăsăm combinaţia de
taste Ctrl+Shift+Enter. Această
opţiune echivalează cu comanda
Column Break din meniul Insert,
care trebuie să fie activă. Dacă
dorim să începem textul pe o
pagină nouă, trebuie să forţăm
trecerea la început de pagină cu
combinaţia de taste Ctrl+Enter.
Pentru plasarea rapidă a
cursorului la începutul coloanei
următoare putem folosi
combinaţia de taste Alt+săgeată
în jos, iar pentru deplasarea la
începutul coloanei precedente
folosim combinaţia de taste
Alt+săgeată în sus.
Ajustarea coloanelor
Dimensiunile coloanelor
ca şi spaţiul care le separă pot fi
modificate utilizând caseta de
dialog a comenzii Columns din
meniul Format (fig. 5.6).

Fig. 5.6. Fereastra pentru setarea scrierii pe coloane-text

Principalele setări se referă la:
– lăţimea coloanelor se stabileşte prin opţiunea Width;
– distanţa dintre coloane se stabileşte prin opţiunea Spacing;
– linie verticală ]ntre coloane opţiunea Line Between.
Dacă s-a optat pentru coloane de lăţime egală prin utilizarea
opţiunii Equal Column Width, atunci nu vom putea modifica aceşti
parametri sau spaţiul dintre coloane. Va trebui să dezactivăm această
opţiune, dacă dorim totuşi să modificăm aceşti parametri.
Sunt situaţii în care textul înscris în coloanele aceleiaşi pagini nu
umple uniform cele două coloane. Este desigur inestetic.Egalizarea
textului în coloane sau balansarea lungimii coloanelor curente cum se
mai numeşte acestă operaţie, se realizează astfel:
1 – poziţionăm cursorul, punctul de inserţie, la sfârşitul textului
din ultima coloană:
2 – selectăm comanda Break din meniul Insert;
3 – selectăm opţiunea Continuous şi apoi O.K. 5.3.9. Liste

O listă este alcătuită dintr-o secvenţă de cuvinte, termeni,
definiţii enumerări, scrise una sub alta pe rânduri succesive. Sunt două
categorii de liste:
– liste ordonate:
– liste neordonate
Listele ordonate au ca particularitate faptul că termenii sunt numerotaţi.,
în vreme ce temenii din listele neordonate sun doar evidenţiaţi printr-un
simbol special (bullet).

1. Informatică
2. Comerţ
3. REI

™ Informatică
™ Comerţ
™ REI

a) listă ordonată b) listă neordonată

Crearea unei liste se face astfel:
1 – se redactează lista de termeni unul ub altul
2 – se selectează lista
3 – activăm meniul Format comanda Bullets and
Numbering după care alegem tipul de marcare al
termenilor listei.
Putem să începem crearea listei şi cu pasul 3 sau folosind iconurile din
Toolbar. Intr-o listă putem face modificări, ştergeri de termeni sau
adăugiri de termeni. Pentru a adăuga un termen în listă procedăm
astfel:
1 – poziţionăm cursorul la sfârşitul liniei după ultimul caracterŞ
2 – apăsăm Enter;
3 – Introducem noul termen.
Închiderea unei liste se face apăsând de două ori succesiv tasta Enter.. Un tabel este alcătuit din rânduri – rows, şi coloane – columns,
care în lipsa altor precizări au aceeaşi mărime. Pentru definirea unui
tabel putem folosi două alternative:
a) icon-ul Insert table, din bara de unelte a panoului de
control ;
b) comanda Insert table, din meniul Table.
Iconul Insert table, odată selectat, afişează pe ecran o grilă pe
care, dacă deplasăm cursorul cu butonul clic apăsat, putem fixa numărul
de linii şi coloane pe care-l dorim.
Deplasând cursorul la dreapta mărim numărul de coloane, iar
dacă deplasăm cursorul în jos, se constată că se măreşte numărul de
rânduri. Este suficient să se ridice degetul de pe butonul mouse-ului şi
tabelul apare în text, în punctul de inserţie indicat de cursor.
Comanda Insert table din meniul Table afişează pe ecran o
casetă de dialog în care utilizatorul introduce explicit numărul de
coloane şi numărul de rânduri ale tabelului.

Fig. 5.7. Caseta de dialog pentru setarea tabelelor
Dacă am greşit şi dorim eliminarea tabelului din txt executăm un
clic pe simbolul de selecţie din colţul stânga sus şi apăsăm tasta Delete.
Iniţial toate coloanele respectiv rândurile au aceeaşi dimensiune.

Fomate predefinite
Caseta de dialog conţine o opţiune interesantă numită Auto
Format. Această opţiune permite utilizatorului să aleagă un format de

5.3.10. Tabele WORD

Crearea unui tabel tabel prestabilit, dintr-o suită de exemple pe care le poate derula în
această casetă. Word XP afişează o mică imagine a tipului de tabel
selectat. Dialogul se încheie cu un clic pe butonul OK. Formatele
predefinite diferă prin liniatură, culoare, capul de tabel etc.

Splitarea şi concatenarea celulelor
O celulă, sau un grup de celule situate pe aceeaşi coloană, chiar
şi o coloană întreagă până la urmă, pot fi „splitate”, adică divizate în 2,
3 sau mai multe subcoloane cu comanda Split cells din meniul Table.
Dacă este vorba de mai multe celule, ele trebuie în prealabil
selectate, marcate, prin drag-are cu mouse-ul, adică menţinând butonul
clic apăsat, mouse-ul deplasându-se în direcţia dorită.
Concatenarea (merge), înseamnă alipirea a două sau mai multe
celule adiacente situate pe acelaşi rând sau pe aceeaşi coloană. Din mai
multe celule se face una singură. Comanda este Merge cells şi se
activează după selectarea celulelor cu mouse-ul. Din acelaşi meniu
Table.
Aceste operaţii sunt utile pentru desenarea capetelor de tabel.

Introducerea, alinierea şi orientarea textului
În celulele unui tabel se poate introduce text, cifre şi chiar
formule de calcul pe orizontală sau verticală.
După introducerea datelor în celula tabelului se apasă tasta TAB
în loc de Enter cum am fi tentaţi. Atenţie, apăsarea tastei Enter are ca
efect crearea unui nou rând pe linia respectivă.. Acţionând tastele
Shift+Tab punctul de inserţie se va deplasa la stânga.cu o coloană.
Deplasarea în sus şi în jos, se face cu tastele cu săgeţi.
Automat se adaugă o linie într-un rând dacă textul introdus
într-o celulă este mai mare decât dimensiunea coloanei. O linie albă,
fără text introdusă în plus se elimină dacă aducem cursorul pe prima
poziţie din stânga a liniei în cauză, şi apăsăm tasta Backspace.
Datele dintr-o celulă, rând, coloană sau tot tabelul se aliniază
stânga, dreapta sau pe centru folosind butoanele din Format Toobar .
Orientarea textului pe verticală este necesară de multe ori
pentru introducerea datelor într-o coloană. Iată cum procedăm
1 – ne poziţionăm în coloana dorită;
2 – selectăm din meniul Format comanda Text Direction; 3 – selectăm stilul de scriere şi introducem textul
Opţiune de reorientare a textului este valabilă doar pentru celula în
cauză, în celulele următoare textul se va scrie normal.
Modificări într-un tabel
Modificările care se pot opera într-un tabel sunt de mai multe
feluri, şi anume:
– modificarea conţinutului anumitor celule ale tabelului;
– modificarea mărimii celulelor;
– adăugări, ştergeri de rânduri sau coloane;
Modificarea conţinutului celulelor nu presupune decât
deplasarea cursorului în celula pe care dorim să o modificăm şi
corectarea conţinutului acesteia prin suprascriere. Reamintim că
deplasarea prin tabel se face utilizând şi tastele Tab, Shift+Tab şi tastele
cu săgeţi.
Modificarea mărimii celulelor se referă la înălţime (hight) şi
lăţime (width). Modificarea acestor dimensiuni se realizează folosind
acelaşi meniu Table, prin pagina de opţiuni Properties.
Din căsuţele de dialog optăm pentru modificarea fie a rândului
fie a coloanei şi pentru modul de aliniere a textului în celulă.
Mai avem la dispoziţie şi o posibilitate rapidă de a mări sau
micşora lăţimea unei coloane utilizând mouse-ul.
1 – plasăm cursorul exact pe linia ce separă două coloane sau
două rânduri, cu atenţie pentru a ne opri exact când şi-a
schimbat cursorul forma într-o mică cruce;
2 – cu butonul clic apăsat deplasăm linia de separare în sensul
dorit.

Adăugările şi ştergerile se pot opera nu numi asupra textului
dar şi asupra rândurilor sau coloanelor.
Adăugirile se fac cu comanda Insert din meniul Table Noile
rânduri sau coloane se aşează deasupra, dedesubtul respectiv la stânga
sau la dreapta punctului de inserţie.
În cazul în care cursorul se află în afara tabelului, după ultimul
rând al acestuia, atunci printr-o mică casetă de dialog suntem invitaţi să
introducem numărul de rânduri cu care dorim să extindem tabelul.
Ştergerea unui rând sau a unei coloane ne obligă mai întâi la
selectarea plasarea cursorului pe rândul sau coloana respectivă şi apoi activarea comenzii Delete Row sa Colomn din meniul Table.

Sortarea rândurilor
Rândurile unui tabel pot fi aranjate în ordine crescătoare sau
descrescătoare a valorilor uneia sau mai multor coloane desemnate
drept chei de sortare. Procedura de operare este următoarea:
1 – se plasează cursorul în interiorul tabelului şi se selectează
întregul tabel prin comanda Select Table;
2 – se selectează şi se activează comanda Sort;
3 – se fixează prin caseta de dialog (fig. 5.9):
– prima coloană după care se va face sortarea: Sort by;
– tipul datelor, Type: cifre sau text;
– ordinea de sortare: crescător sau descrescător:
ascending/descending;
4 – efectuăm un clic pe butonul OK şi datele din tabel vor fi
rearanjate conform opţiunilor utilizatorului.

Fig. 5.8. Caseta cu parametri de sortare
5.3.11. Desene şi imagini

Procesoarele de texte au posibilitatea de a include într-un text elemente grafice, desene, diagrame, imagini de ecran. se construiesc cu
instrumentele de desenare (draw), pot fi preluate din biblioteca
procesorului, pot fi importate din alte aplicaţii, de pe scanner sau
videocameră. Aceste elemente ca şi graficele şi ecuaţiile sunt obiecte
independente faţă de textul de bază. Ele au propriile proprietăţi, pot fi
scalate, centrate, aliniate, deplasate şi încadrate independent în text.
Doă concepte trebuie lămurite în legătură cu modul de integrare a
acestor obiecte grafice într-un text ASCII, şi anume conceptele:
– canavas;
– frame.
Canavas este un concept introdus odată cu versiunile Word
2000 şi Word XP. El apare ca un cadru de lucru dreptunghiular, care
desemnează şevaletul, pagina de bloc de desen, planşeta de lucru pe
care operatorul îşi plasează formele geometrice, liniile, săgeţile,
ecuaţiile, graficele. În continuare ansamblul desenat va fi tratat ca o
singură figură care poate fi deplasat prin text cu totul, poate fi
redimensionat, rotit, etc. Desenând în această zonă de lucru suntem
scutiţi ulterior de suita de comenzi de grupare a figurilor individuale
într-o figură complexă.
Frame este dreptunghiul care încadrează şi individualizează
fiecare obiect grafic dintr-un text. Acest dreptunghi are la colţuri şi pe
centrul laturilor mici pătrăţele de redimensionare. După desenarea unei
figuri este nevoie să execută un clic în afara frame-ului.
Ori de câte ori dorim să ştergem sau să modificăm (edităm) un
astfel de obiect grafic (o figură) trebui să executăm mai întâi un clic pe
figură şi vom vedea că apare frame-ul care-l încadrează Numai acum
putem să acţionăm asupra conţinutului frame-ului, să-l formatăm.

Desene
Desenele realizate direct cu Word se compun cu ajutorul liniilor,
săgeţilor sau figurilor geometrice şi altor forme disponibile pe bara de
instrumente Drawing Toolbar .
AutoShapes este caseta cu clasele de figuri şi forme de
desenare grupate astfel:
– linii,
– conectori;
– forme de bază; – săgeţi;
– simboluri pentru scheme logice;
– stele şi forme neregulate;
– forme pentru adnotări şi explicaţii;
– alte forme din biblioteca procesorului.

Butoanele pentru culoare de fundal, pentru text şi desen tridimensional
completează bara Drawing.

Fig. 5.8. Bara instrumentelor de desenare

Semnificaţia fiecărui icon o aflăm dacă întîrziem o secundă cu
săgeata mouse-ului pe icon. Simbolurile pot fi vizualizae şi din meniul
Insert comanda Picture opţiunea Autoshapes. Procedura de desenare
este următoarea:
1 – selectăm cu un clic simbolul desenului şi instantaneu pe
ecran
Wordul trasează cadrul dreptunghiular de lucru (canavasul);
vom
observa că se schimbă forma cursorului într-o cruce;
2 – dacă dorim să eliminăm cadrul de desenare trebuie să
apăsăm
tasta Esc sau să executăm un clic pe butonul Undo;
2 – deplasăm cursorul în locul din text unde vom insera desenul;
3 – acţionăm butonul clic stânga şi apoi cu butonul clic apăsat
manevrăm cursorul ca pe un creion, mărind sau micşorând
desenul;
4 – eliberăm butonul mouse-ului şi desenul va fi încadrat într-un
frame-ul creat automat în Word.
Desenele create pot fi modificate sau şterse aşa cum vom
prezenta ceva mai târziu în acest subcapitol. Dacă am selectat greşit un
simbol îndreptăm greşeala executând încă odată clic pe acel simbol.

Imagini
Procesorul Word dispune de o bibliotecă bogată de figuri, desene, grupate pe categorii: animale, plante, diverse semne şi
simboluri, alb-negru sau color. Ele se pot selecta din meniul Insert,
opţiunea Picture. Pentru inserarea unui desen în text vom proceda
astfel:
1 – poziţionăm cursorul în locul în care dorim să apară desenul;
2 – selectăm meniul Insert opţiunea Picture;
3 – alegem opţiunea Clip Art sau From file, după cum imaginea
va fi luată din biblioteca de imagini a produsului Microsoft
Word (dacă se foloseşte opţiunea clip art), respectiv dintr-un
fişier creat în prealabil cu un editor de imagini sau obţinut prin
scanare (opţiunea from file); dacă scannerul este pornit putem
opta direct pentru opţiunea From Scanner;
4 – selectăm din lista afişată desenul sau obiectul dorit;
5 – activăm butonul Insert şi desenul va fi plasat în text.
Desenul poate fi repoziţionat, încadrat într-un chenar sau şters
aşa cum vom prezenta ceva mai târziu în acest capitol.

Capturi de imagini ecran
De multe ori este necesar, ca imaginea unui ecran să fie reţinută
şi inserată în cadrul unor lucrări (reviste, cărţi, pliante, etc.). Procedura
de operare, în acest caz este următoarea:
1 – apăsăm tasta Print Screen, pentru a reţine imaginea
ecranului într-o zonă de memorie numită clipboard; aşa cum se
întâmplă şi dacă se comandă operaţia cut;
2 – deplasăm cursorul în poziţia în care dorim să inserăm
imaginea ecranului ;
3 – activăm meniul Edit, şi apoi comanda Paste.
Există procesoare, Corel Photo-Shop, Paint Shop Pro – PSP, care
permit decuparea numai a unei porţiuni din imagine şi memorarea ei
într-un fişier care poate fi ulterior inserat în text.

Şabloane WordArt
Într-un text putem insera bannere, titluri sau chiar cuvinte ca
atare scrise stilizat conform unor şabloane predefinite pe care le
furnizează WordArt un mic editor din furnitura MS Office. Sunt
disponibile 30 de formate de scriere din care alegem unul cu un clic.
Textul introdus va fi redesenat conform şablonului ales. Procedura e simplă:
1 – activăm meniul Insert, comanda Picture opţiunea
WordArt
2 – executăm clic pe tipul de şablon dorit şi apăsăm O.K;
3 – selectăm tipul şi mărimea fontului (36 este cam mare);
4 – dactilografiem textul şi apăsăm O.K.
În text va apare titlul stilizat, bine înţeles încadrat într-un frame, deci va
trebui să executăm un clic în afara frame-ului.

Diagrame
Un element interesant î-l reprezintă diagramele sau
organigramele care sunt destinate pentru a releva legăturile ierarhice din
cadrul unei firme, sau alt tip legături dintre
anumite elemente. Este vorba de 6 şabloane
de diagrame. Elemntele, figurile geometrice
cu care sunt create disgramele se numesc
shapes. Unei diagrame standard i se pot
şterge sau adăuga noi elemente. Desenarea
lor e simplă;
1 – executăm clic pe iconul Insert
Diagram de pe bara Drawing ;
2 – selectăm tipul de diagramă;
3 – adăugăm text, efecte de culoare etc.

Diagramele au numeroase opţiuni de formatare înscrise pe o bară cu
instrumente afişată odată cu canavasul pe care se desenează diagramea.

Încadrare în text

228
Pe lângă opţiunile de formatare referitoare la redimensionarea
desenelor, schemele de culori, linii etc., un element important îl
reprezintă încadrarea desenului în text – wrapping text arround the
picture. Avem câteva
opţiuni care se
selectează din meniul
Format Picture
opţiunea Layout .
Desenul poate fi plasat în spatele textului (behind) în faţa textului
(in front) iar textul poate „curge” în linie, sau pe lângă desen, prin
dreapta, stânga sau de ambele părţi în funcţie de opţiunea de aliniere:
left, right ori center.

5.3.12. Grafice

Graficele se realizează din meniul Insert opţiunea Picture.
Înainte de orice tentativă de apelare a editorului de grafice
trebuie să reţinem însă următoarele:
– un grafic se elaborează având ca sursă de date un tabel;
– denumirile coloanelor sunt variabilele care se înscriu pe axa
OX – valorile înscrise în coloanele tabelului se reprezintă pe axa OY
– denumirile rândurilor din coloana 1 sunt reluate în legenda
graficului.
Editorul de grafice se apelează după ce am selectat integral tabelul cu
datele sursă. Pentru crearea unui grafic procedăm astfel:
1 – se selectează întregul tabel sau numai coloanele care se
reprezintă grafic, coloanele separate se selectează ţinând tasta
Ctrl apăsat, nu uitaţi coloana întâi;
2 – selectăm din meniul Insert comanda Picture opţiunea
Chart;
3 – selectăm meniul Chart din noul meniu principal afişat de
Word;
4 – din fereastra afişată selectăm clasa şi apoi tipul de grafic din
cadrul tipologiei afişate, executând un clic pe imaginea
graficului care ne convine;
5 – urmează o secvenţă de ferestre de dialog ce permit
introducerea elementelor specifice unui grafic:
– dispunerea seriilor de date în tabel, pe coloane, pe linii şi
poziţia elementelor pentru axa OX şi pentru legendă;
– denumirea axelor şi titlul graficului; –
– amplasarea legendei etc.
6 – acţionăm butonul O.K. graficul apare în text şi trebuie să
executăm un clic în afara lui pentru a încheia procedura. Iată şi un exemplu. Pornind de la tabelul de mai jos şi aplicând
procedura
descrisă mai sus obţinem graficul corespunzător.

LUNA VENITURI CHELTUIELI
Ianuarie 200.000 130.000
Februarie 150.000 110.000
Martie 220.000 180.000
0
50
100
150
200
250
VENITURI CHELTUIELI
Ianuarie
Februarie
Martie

Modificarea figurilor şi graficelor
Modificarea figurilor şi graficelor, le vom mai numi obiecte în
continuare, este privită sub aspectul: redimensionării; deplasării
acestora dintr-o poziţie în alta a textului; eliminării din text sau
modificării conţinutului acestora. Este bine ca aceste modificări să fie
făcute în modul Page Layout, opţiune disponibilă în meniul View
Redimensionarea se realizează selectând mai întâi obiectul cu
un clic simplu în interiorul său. Obiectul, fie el text într-un chenar, sau
un desen, ori un grafic, va apare într-un frame ce are în colţuri şi pe
mijlocul laturilor câte un mic pătrat numit „punct de redimensionare”. Plasăm cursorul pe oricare din aceste puncte, el îşi modifică
forma apărând ca o liniuţă cu săgeţi la ambele capete.
Cu butonul clic apăsat se deplasează mouse-ul în sensul dorit,
pentru mărirea sau reducerea dimensiunii chenarului. Desigur şi
conţinutul chenarului se modifică corespunzător. La sfârşitul operaţiei
se execută un clic în afara obiectului.
Deplasarea obiectului într-o altă poziţie în text are la bază
facilitatea Clic and Drag a procesoarelor de text sub Windows.
Este suficient să selectăm obiectul cu un simplu clic pe obiect,
apoi cu butonul clic apăsat (cursorul îşi schimbă forma), deplasăm
obiectul în poziţia dorită din text. La sfârşitul deplasării executăm un
clic în afara imaginii şi operaţia se încheie.
Un obiect putem să-l copiem, să-l mutăm utilizând comenzile
Cut, Copy, Move, Paste din meniul Edit.
Eliminarea unui obiect din text se poate face selectând obiectul
şi apelând la opţiunile Cut sau Delete din meniul Edit. Şi mai simplu,
executăm un clic pe obiectul selectat si apoi apăsăm tasta Backspace
sau Delete si obiectul dispare.
Modificarea conţinutului sau editarea unui obiect înseamnă
operarea unor schimbări ale formei, ale textului sau a altor elemente ce
fuseseră stabilite la momentul creării obiectului. De exemplu pentru un
grafic, putem schimba titlul, tipul, chiar şi datele din tabelul pentru care
s-a construit graficul, şi alte elemente.
În interiorul figurilor geometrice se poate înscrie un text dacă,
după selecţia figurii, executăm un clic dreapta şi apelăm la opţiunea
Add Text.

5.3.13. Ecuaţii

Procesorul Word are şi un editor de ecuaţii MS-Equation 3.0
disponibil prin selectare din meniul Insert opţiunea Object.
O ecuaţie se compune cu ajutorul variabilelor, constantelor şi
operatorilor aritmetici, relaţionali, etc. Există o gamă largă de simboluri
specifice formulelor matematice. Ele sunt disponibile prin intermediul
unui meniu cu grupe de simboluri ce se afişează pe ecran de îndată ce
editorul a fost lansat în execuţie.

Grupele de simboluri se referă la:
– operatorii aritmetici, relaţionali şi logici;
– spaţii şi paranteze;
– indici şi exponenţi;
– reuniune, intersecţie;
– litere şi simboluri greceşti;
– fracţii şi radicali;
– sumă şi produs;
– integrale şi derivate;
– matrice şi determinanţi.
Editorul de ecuaţii deschide şi un frame pentru compunerea
formulei. Trebuie să fixaţi cu grijă locul unde va fi inserată formula.
Executaţi mai întăi un clic pe grupa de simboluri şi după aceea selectaţi
simbolul dorit apoi tastaţi operanzii. Deplasarea de la un element la
altul al ecuaţiei se face cu tastele cu săgeţi, cu Tab sau cu mouse-ul.
Încercaţi editarea formulei:
∑∑
∑∑
==
==
+
n
i
n
i
i i
n
i
n
i
i i
y x
y x
11
11
2 2
*

La terminarea redactării ecuaţiei se execută un clic în afara
cadrului în care s-a tastat ecuaţia. Ecuaţiile, ca orice obiect inclus într-
un frame pot fi redimensionate, mutate, schimbat stilul de afişare, pot fi
prelucrate în conformitate cu orice alte opţiuni comune obiectelor
Windows. Verificaţi meniul Format Object.

5.3.14. Index şi cuprins

5.3.14.1. Generarea Indexului
Un index reprezintă o listă ordonată de termeni şi paginile din
text unde se regăsesc aceşti termeni. Crearea unui index ordonat
alfabetic se poate realiza într-unul din următoarele moduri:
a. marcarea entităţilor; entităţile fiind cuvinte, fraze sau
simboluri, din documentul care conţine textul dorit;
b. crearea unui fişier de concordanţă, în care se vor introduce,
toate entităţile (cuvinte, fraze sau simboluri) care vor apare în index.

a. Metoda marcării entităţilor
Pentru a crea un index, trebuie mai întâi marcate entităţile din
document, care vor apare în index. Odată marcate toate entităţile,
trebuie ales un format pentru prezentarea indexului. Word-ul colectează
entităţile, din întregul document, le sortează alfabetic, păstrează
numărul paginilor, găseşte şi elimină duplicatele de pe aceeaşi pagină şi
afişează indexul în document. Intrările într-un index sunt de mai multe
feluri:
– înregistrări principale;
– înregistrări secundare, aflate în relaţie de subordonare faţă
de înregistrările principale;
– referinţe încrucişate (cele de tipul Vezi şi…….).
Etapele ce trebuie parcurse pentru realizarea unui index sunt:

Etapa I. Marcarea entităţilor
Este etapa în care se formează indexul – această etapă se
realizează în următorii paşi:
1 – din meniul Insert se selectează opţiunea Reference apoi
Index and Tables, apoi tab-ul Index, se apasă butonul Mark Entry
sau se apasă combinaţia de taste ALT+SHIFT+X. Fereastra Mark
Index Entry (fig. 5.14.) va rămâne deschisă până când toate entităţile
care vor apare în index vor fi marcate;

Fig. 5.14. Fereastra Mark Index Entry

2 – se selectează de pe una din paginile documentului, entitatea
(simbolul, cuvântul, fraza) care va fi folosită în index ;
3 – pentru introducerea elementului selectat ca înregistrare
principală în index, se poziţionează mouse-ul în fereastra Mark Index
Entry, în căsuţa Main Entry;
4 – pentru crearea unei subînregistrări, după introducerea
textului în câmpul Main Entry (aşa cum am văzut mai sus), în
Subentry se introduce de la tastatură cuvântul sau fraza dorită;
5 – pentru crearea unei referinţe încrucişate, în fereastra Main
Index Entry, se selectează opţiunea Cross-Reference şi se introduce
textul dorit Vezi şi ……. (o înregistrare principală sau subînregistrare în
index).
6 – se apasă butonul Mark All, din aceeaşi fereastră, pentru a
marca toate apariţiile elementului, în documentul curent. Marcarea are
ca efect introducerea perechii de litere XE (IndeX Entry) ca text ascuns,
lângă fiecare apariţie în document a entităţii selectate.
Paşii 2 – 6 (marcarea textului) se repetă pentru toate entităţile
care se vor introduce în index.
Etapa II. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde va
apare indexul.
Etapa III. Din meniul Insert, se selectează opţiunea Reference
apoi Index and Tables, tab-ul Index şi de aici se alege formatul în care
va apare indexul (secţiunea Formats a ferestrei Index and Tables),
numărul de coloane pe care va apare afişat indexul (secţiunea Columns
a ferestrei), etc. şi în final se apasă butonul OK.

b. Metoda fişierului de concordanţă
Fişierul de concordanţă conţine un tabel care are pe fiecare rând
câte o entitate care va apare în index.
Paşii care trebuie parcurşi sunt:
Etapa I. Se crează şi se salvează pe disc fişierul de
concordanţă, care este un fişier Word care conţine un tabel care pe
fiecare rând are câte o entitate ce trebuie căutată şi marcată ca intrare în
documentul de indexat. Trebuie ca forma cuvintelor, din documentul de
indexat, să se regăsească în tabel, fără modificări.
Etapa II. Se deschide documentul ce conţine textul de indexat.
Etapa III. Din meniul Insert se selectează opţiunea Reference
apoi Index and Tables, tab-ul Index şi se apasă butonul AutoMark. În
fereastra care se deschide se selectează numele fişirului de concordanţă
şi se apasă butonul Open. Astfel se marchează toate entităţile care apar
în tabelul conţinut în fişierul de concordanţă.
Etapa IV. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde
va apare indexul;
Etapa V. Din meniul Insert se selectează opţiunea Reference
apoi Index and Tables, tab-ul Index şi se apasă butonul OK.

5.3.14.2. Generarea cuprinsului
Pentru a genera un Cuprins, trebuie folosite stilurile de titluri
încorporate (de la Heading 1 la Heading 9) pentru titlurile de capitole,
subcapitole, paragrafe, un grup de cuvinte de la începutul paragrafului
care vor fi incluse în cuprins. Odată folosite aceste stiluri de titluri, se
poate alege un format pentru a crea cuprinsul. La generarea cuprinsului,
procesorul de texte caută cuvintele scrise cu anumite stiluri, le ordonează crescător după nivelul titlului (1-9) şi le afişează.
Odată creat cuprinsul, acesta poate fi folosit pentru a sări, în
document, la pagina dorită, apăsând clic în cuprins pe numărul paginii.
Paşii ce trebuie parcurşi sunt următorii:
Etapa I. Se stabileşte formatul fiecărui nivel al titlului astfel:
1 – din meniul Format se selectează opţiunea Styles and
Formatting;
2 – se selectează pe rând titlurile (heading) de la nivelul 1 la 9,
din secţiunea Pick formatting to apply;
3 – se apasă clic dreapta pe numele titlului (heading …), apoi se
alege Modify;
4 – în fereastra Modify style se poate vedea forma implicită a
titlului. Dacă se doreşte modificarea acesteia, în secţiunea Formatting
se alege tipul, stilul şi dimensiunea dorite pentru Font. Se bifează
opţiunea Automatically Updates, apoi OK;
5 – se repetă operaţiile de la paşii 2, 3 pentru toate heading-urile.

Etapa II. Se selectează, pe rând, fiecare titlu de capitol,
subcapitol, etc. şi se stabileşte, pentru fiecare nivel heading-ul alegând
numele heading-ului corespunzător din toolbar-ul Formatting (fig.
5.15);
Etapa III. Se poziţionează cursorul în document, în locul unde
va apare indexul;

Fig. 5.15. Toolbar-ul Formatting

Etapa IV. Din meniul Insert se selectează Reference, apoi
Index and Tables, apoi Table of Contents, din secţiunea Formats se
alege un stil şi se apasă butonul OK.

5.3.15. Lucrul cu documente multiple

Procesorul de texte Word poate deschide simultan şi poate opera
cu mai multe documente odată. Fiecare document deschis va primi un
număr de ordine, iar ca nume i se asociază numele fişierului de provenienţă.
Lista acestor documente se vizualizează activând meniul
Window din meniul principal. Un singur document este însă
operaţional la un moment dat. Este documentul marcat cu un semn
distinctiv în stânga şi al cărui text este afişat pe ecran. El va fi
considerat documentul curent.
Schimbarea documentului curent se face utilizând meniul
WINDOW. În fereastra acestui meniu, ce se afişează în momentul
activării sale, deplasăm cursorul pe numele fişierului dorit şi tastăm
Enter sau executăm un clic. Putem astfel să trecem rapid dintr-un
document în altul.
Lucrul cu două sau mai multe documente, deschise în acelaşi
timp, ne îngăduie transferul de text rapid dintr-un document în altul.
Procedura de copiere este următoarea:

1 – se deschide documentul sursă şi respectiv documentul
destinaţie;
2 – se selectează, din meniul Window, fişierul sursă;
3 – se marchează blocul de text ce urmează a fi copiat;
4 – se selectează meniul Edit, opţiunea Copy, şi atunci o copie a
blocului de text este plasată în memoria temporară Clipboard;
5 – selectăm acum cu ajutorul meniului Window documentul
destinaţie;
6 – deplasăm punctul de inserţie în text, la locul dorit;
7 – selectăm meniul Edit opţiunea Paste şi textul păstrat în
Clipboard se va insera în documentul destinaţie.
8 – la terminarea prelucrării celor două documente acestea
trebuie închise pe rând.
O altă modalitate de a lucra cu două ferestre simultan constă în
divizarea ecranului în două arii de lucru. In fiecare se va afişa o altă
porţiune de text din acelaşi document Textul poate fi derulat şi
prelucrat independent în fiecare din cele două arii active pe ecran.
Procedăm astfel
1 – selectăm din meniul Window comanda Split;
2 – deplasăm linia separatoare a ariilor de lucru în poziţia dorită
din text şi executăm un clic;
3 – la sfârşit revenim la normal selectând comanda Remove Split din acelaşi meniu Window .

5.3.16. Interclasarea documentelor

Interclasarea documentelor reprezintă o procedură complexă, cu
multe opţiuni, care în esenţă realizează combinarea textului conţinut în
două documente, unul principal, Main Document, şi unul secundar
numit document sursă de date, Data Source.
Interclasarea documentelor este o operaţie avantajoasă în cazul
în care dorim, să transmitem acelaşi text, o ofertă de afaceri de exemplu
sau o invitaţie, mai multor persoane, clienţi, schimbând să zicem numai
numele, funcţia şi denumirea firmei căreia dorim să-i adresăm oferta.
Textul fix al ofertei, de obicei o pagină, va fi documentul
principal iar un tabel Word cu numele, funcţia şi respectiv denumirea
firmei va fi documentul sursă de date.
Interclasarea acestor două documente va avea ca rezultat un al
treilea document, memorat într-un fişier distinct care va conţine câte o
pagină, o ofertă, pentru fiecare client prezent în tabelul din documentul
sursă de date. Procesorul Word generează automat aceste pagini, în
cazul nostru plasând corespunzător în textul ofertei, în locurile marcate
distinct, numele, funcţia şi denumirea firmei pentru fiecare client.
Procedura de operare are trei etape:
– crearea documentului principal;
– crearea documentului sursă de date;
– interclasarea documentelor, care are doi paşi:
1. plasarea în textul documentului principal a denumirii
câmpurilor care se vor prelua din documentul sursă de date;
2. interclasarea propriu-zisă;
Termenul de câmp reprezintă de fapt denumirea coloanei din
tabelul din documentul sursă de date. Tabelul poate conţine câte
coloane dorim dar pentru o anumită interclasare se pot alege numai
anumite coloane din care datele se preiau automat.
Procedura de interclasare, datorită numeroaselor sale opţiuni,
permite şi introducerea manuală a unor câmpuri, generarea automată a
altora – cum ar fi numărul curent al documentului, sau selectarea
anumitor rânduri din tabel pentru care se va face interclasarea, etc.
Să vedem acum în detaliu procedura de operare:
a) crearea documentului principal
Documentul principal, în cazul exemplului nostru va conţine
textul oarecare al ofertei, dar atenţie, trebuie să lăsăm spaţiu în text
pentru plasarea ulterioară a numelui, funcţiei şi firmei clientului.
1 – deschidem un document nou apelând la meniul File comanda
Open, opţiunea New ;
2 – activăm meniul Tools şi selectăm comanda Mail Merge;
3 – din fereastra afişată activăm cu un clic butonul Create al
opţiunii nr. 1 Main Document (fig. 5.16.);

Fig. 5.16. Interclasarea documentelor

4 – alegem acum formatul de document tip scrisoare (circulară)
Form Letters, rămânând să exersaţi mai târziu şi celelalte formate
disponibile: etichetă – Mailing List, plic – Envelope sau Catalog;
5 – activăm cu un clic butonul comenzii New Main Document
pentru a trece efectiv la redactarea textului ofertei noastre; Observaţie: Dacă textul documentului principal ar fi fost deja redactat
atunci la pasul 1 am fi deschis acest document iar acum la pasul 5 am fi
activat butonul comenzii Active Window .
6 – executăm un clic pe butonul Close ca să putem trece efectiv
la dactilografierea textului propriu zis al ofertei, text obişnuit doar cu
câte două spaţii goale în acele locuri unde intenţionăm să plasăm
numele, funcţia şi denumirea firmei clientului;
7- salvăm documentul cu comanda Save As din meniul File cu
un nume la alegere;
8 – fără să închidem documentul trecem la etapa următoare;

b) crearea documentului sursă de date
Sursa datelor pentru completarea documentului principal, în
varianta cea mai simplă este un doument care conţine doar un tabel
Word.
Reţineţi că denumirile coloanelor tabelului, plasate pe primul
rând al acestuia, reprezintă câmpurile de date care sunt utilizate de
procedura de interclasare pentru completarea documentului principal.
Procedura de operare pentru crearea tabelului cu numele, funcţia
şi denumirea firmei este următoarea:
1 – activăm meniul Tools şi selectăm comamnda Mail Merge;
2 – din fereastra acestei comenzi activăm cu un clic comanda
Get Data a opţiunii cu numărul 2 Data Source;
3 – pe ecran apare o fereastră pentru introducerea denumirii
coloanelor tabelului; procesorul Word afişează un tabel predefinit cu
denumiri de coloane standard în caseta “field name in header row”;
acţionând butonul Remove Field Name putem elimina pe oricare dintre
denumiri, chiar şi pe toate, şi să introducem propriile denumiri de
coloane (câmpuri) în caseta Field Name după fiecare denumire
acţionându-se butonul Add Field Name;
Vă propunem să acţionăm butonul Remove Field Name până
eliminăm toate denumirile după care să le introducem pe cele care ne
interesează: numele, funcţia, firma, după fiecare denumire nu uitaţi să
acţionaţi butonul Add Field Name;
4 – operaţia de preformare a tabelului se încheie cu un clic pe
butonul OK după care vom trece la introducerea efectivă a datelor pe
fiecare rând al tabelului acţionând butonul Edit Data Source din cadrul aceleiaşi opţiuni numărul 2.
5 – introducerea datelor se face prin intermediul unei machete
afişate pe ecran cu casete pentru fiecare câmp; după fiecare câmp se
apasă tasta Enter iar la terminarea unui rând se apasă butonul Add
New;
6 – încheiem crearea tabelului cu un clic pe butonul OK;

c) interclasarea datelor
După acest OK suntem repoziţionaţi automat în textul
documentului principal unde trebuie să marcăm locul unde se va insera
fiecare câmp din tabel. Vom proceda astfel:
1 – poziţionăm cursorul în text;
2 – acţionăm cu un clic butonul comenzii Insert Merge Field
aflat pe Toolbar;
3 – din mica listă de câmpuri afişată lângă butonul amintit
selectăm denumirea câmpului care trebuie inserat în acel loc; în text
denumirea câmpului va fi încadrată de paranteze unghiulare;
4 – după inserarea ultimului câmp acţionăm butonul Merge tot
din Toolbar pentru a declanşa interclasarea propriu zisă.
Fereastra care se afişează imediat ne permite să alegem
destinaţia fişierului care rezultă prin interclasare:
– într-un nou document
– direct pe imprimantă
Dacă am ales un nou document este firesc să ni se solicite
folderul şi numele fişierului în care se va memora acest document.
Rezultatul interclasării poate fi vizualizat pagină cu pagină pentru
fiecare din clienţii înscrişi în tabel.
Utilizatorul are la dispoziţie numeroase opţiuni pentru
condiţionarea operaţiei de interclasare şi folosirea şi a altor surse de
date.

5.3.17. Elemente de tehnoredactare

5.3.17.1. Principii de machetare a documentelor
Machetarea unui document are în vedere, după setarea paginii,
dispunerea în pagină a textului, a titlurilor şi subtitlurilor a desenelor,
figurilor astfel încât informaţiile cuprinse în document să fie cât mai accesibile cititorului.
În literatura de specialitate
1
se vehiculează 4 principii ale
machetare a documentelor:
¾ proximitatea;
¾ alinierea;
¾ repetiţia;
¾ contrastul.
Aceste principii sunt corelate, nu se aplică singular, se aplică în strânsă
legătură unul cu altul.

Proximitatea
În conformitate cu principiul proximităţii, al vecinătăţii,
informaţiile între care există o legătură semantică trebuie plasate alături
pentru a forma un grup informaţional care să fixeze atenţia cititorului.

Fig. 5.17. Proximitatea informaţilor

Informaţiile fără legătură trebuie distanţate, fără să ne temem că
risipim inutil spaţiul documentului. Prin aplicarea acestui principiu se
asigură o imagine vizuală bună a documentului, privirea fiind ghidată
spre parcurgerea succesivă a grupurilor de informaţii
Proximitatea ănseamnă şi o spaţiere aerisită a textului pentru a
uşura individualizarea informaţiilor relevante ale paginii.

1
Robin Williams Iniţiere în design, Editura Corint, Bucureşti, 2003 Alinierea
În conformitate cu acest principiu nimic nu trebuie aşezat în
pagină la întâmplare, în mod arbitrar, fiecare element trebuie să aibă o
legătură vizuală cu celelalte elemente de pagină.
Alinierea textului vizează modul în care va fi plasat începutul
sau sfârşitul unei linii. Sunt disponibile pe Toolbars următoarele
opţiuni:
– align left, textul va fi aliniat la marginea stângă, în vreme
ce marginea dreaptă va fi dantelată;
– align right, textul va fi aliniat la marginea dreaptă;
– center, întregul text va fi centrat în pagină;
– justified, prin care textul va umple complet o linie
începând din marginea stângă până în marginea dreaptă.
Alinierea dă senzaţia de ordine şi disciplină. În vreme ce
alinierea stânga, dreapta conferă o linie de fermitate, mai oficială
textului, alinierea centrat este mai degrabă obositoare. Nu se recomandă
utilizarea a două stiluri de aliniere pe aceeaşi pagină. Trebuie să ne
îngrijim cu atenţie de alinierea desenelor şi încadrarea lor convenabilă
în text.

Repetiţia
Conform acestui principiu stilul machetei trebuie repetat în
întreaga lucrare. Este vorba de utilizarea aceluiaşi tip de font pentru
titluri, subtitluri, simboluri, stil de desenare, linii, săgeţi etc. Respectând
acest principiu se creează senzaţia că fiecare pagină aparţine unui
întreg, care este documentul procesat.

Contrastul
Principiul contrastului spune că dacă două componente nu sunt
exact la fel atunci ele trebuie să fie complet diferite, să contrasteze.
Contrastul se obţine din diferenţa de mărime a fontului, din
stilul de evidenţiere : îngroşat – bold, cursiv – italic sau
subliniat – underline. Se mai poate apela la chenare şi umbre, la
combinaţii de culori, la redactarea unor porţiuni de text cu un font mai

243mic şi cursiv etc. Contrastul te ajută să reţii elementele importanta ale
paginii de la prima privire. Pagina devine mai clară şi mai atractivă.

5.3.17.2. Lucru cu fonturi
Fontul sau litera este componenta elementară de bază a unui
document. Acum avem la dispoziţie zeci de tipuri de fonturi care diferă
prin conturul şi grosimea literelor, prin detaliile de caligrafie.
În general se acceptă o grupare a fonturilor în 6 categorii care
sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 5.10.
CLASIC MODERN SERIF sans
Serif
script decorative
Courier Arial MS Mincho Batang Book A Extravaganza
Garamond Batang Century Impact Comic Improve
Palatino Ultra SimSun Lucida Monotype Juniper
Times Verdana Sylfaen MS Sans Volante Scarlet

Fonturile serif au o terminaţie sub formă de liniuţă (serif) care
marchează capetele literei.
Fonturile sans serif nu au nici o terminaţie de caracter asigurăn
o lectură fluentă.
Fonturile clasice – old style, sunt parcă scrise cu peniţa ceea ce
face ca să apară diferenţe de grosime în conturul literelor, mai ales la
liniile curbe.
Fonturile moderne au un aspect geometric,relizat evident pe
dispozitive tehnice de scriere.
Fonturile script includ acele fonturi scrise cursiv de mană,
legate cu o caligrafie parte.
Fonturile decorative sunt utile pentru bannere, titluri sau
majuscule incorporate , care se scriu pe două sau trei linii la ănceput de
frază.
Combinarea mai multor fonturi pe o pagină trebuie să ţină seama
de concordanţa respectiv contrastul care se creează.

Concordanţa se obţine în cazul în care se foloseşte o singură
familie de fonturi care diferă ca stil sau mărime.
Contrastul apare atunci când se combină fonturi şi elemente
separate diferite unele de altele.
Dacă nu stăpânim bine aceste două deziderate se ajunge la o
stare conflictuală de asociere deranjantă a unor fonturi.
Contrastul dintre fonturi se obţine operând cu următoarele atrbute:
– mărime;
– grosime;
– formă;
– direcţie;
– culoare.
Mărimea unui font se stabileşte în puncte tipografice. Un astfel
de punct are dimensiunea de 1/72 dintr-un inch, aproximativ 0.0352
cm. Asta înseamnă că o literă de 72 de puncte are mărimea de un inch,
sau o literă de 36 de puncte are cam 1 cm.
Grosimea se referă la conturul literei. Există fonturi proiectate
pentru grosimi diferite:
– normale;
– subţiri (light);
– îngroşate (bold);
– semi sau supra îngroşate.
O pagină fără contrast de grosime este o pagină monotonă.. Se
recomandă în consecinţă accentuarea unor cuvinte, definiţii, titluri prin
scrierea stilizată cu litere aldine – bold sau bold – italic.
Forma literelor se referă în primul rând la litere mari –
uppercase şi literele mici – lowercase Un alt contrast de formă se
obţine prin scrierea înclinată care se mai numeşte cursivă sau italizată.
Direcţia de scriere a unui cuvânt contribuie la evidenţierea
informaţiei transmise. Astfel scrierea pe o linie înclinată în sus denotă
optimism, entuziasm. Textul poate fi scris pe verticală, de sus în jos sau
invers, dar asta în cazul unor tabele sau desene incluse în text, nu în
frazele cursive, obişnuite.
Culoarea are un rol important în creşterea lizibilităţii unui
document. Trebuie să alegem cu atenţie culoarea de fundal –
background cu cea a literelor – foreground. Iată câteva combinaţii care scot mai bine în evidenţă textul documentului mai ales dacă el se va
tipări color: alb pe roşu, roşu pe alb, albastru pe alb, alb pe albastru,
negru pe galben sau pe culori foarte deschise calde.

5.3.17.3. Secţiuni şi paragrafe
Textul unui document se împarte în paragrafe şi secţiuni.
Opţiunile de machetare – formatare se pot aplica fie întregului
document fie numai unei secţiuni sau paragraf.
. Paragraful este o porţiune continuă de text cuprinsă între două
apăsări de ale tastei Enter. În interiorul unui paragraf toate rândurile
sunt tratate identic în ceea ce priveşte alinierea
Secţiunea poate conţine unul sau mai multe paragrafe O
secţiune se delimitează prin inserarea unui punct Section Breaks la
începutul său şi un nou punct Section Breaks la sfârşitul său apelând la
meniul Insert.
Un exemplu, un tabel prea lat se poate înscrie într-o secţiune cu
pagină setată pe tipul Landscape. Anularea marcajului de secţiune se
face cu tasta Backspace pentru ştergerea punctului Section Break .

5.3.17.4. Spaţierea şi indentare

Spaţierea pe verticală a textului, se face dactilografiind textul la
un rând, la un rând şi jumătate sau la două rânduri.
Fig. 5.18. Fereastra cu parametri de indentare şi spaţiere

Procedura de operare este următoarea:
1 – selectăm meniul Format;
2 – selectăm submeniul Paragraph;
3 – din caseta Line Spacing selectăm opţiunea Single la un rând,
1,5 Line la un rând şi jumătate, sau Double la două rânduri;
4 – executăm un clic pe butonul OK.
Spaţierea pe orizontală, pentru a alinia coloanele de text, se
realizează cu ajutorul tastei Tab şi a stopurilor de tabulare. La apăsarea
tastei Tab cursorul sare automat la următorul stop de tabulare.
Poziţia tabilor se vede pe rigleta orizontală care se afişează cu
opţiune Ruler din meniul View. Distanţa dintre stopuri se fixează prin
acţionarea butonului Tab din fereastra de opţiuni a meniului
Paragraph
Ei mai pot fi fixaţi aleatoriu executând câte un clic pe rigleta Ruler.
Eliminarea unui stop de tabulare de pe rigletă se face prin
glisarea lui în afara rigletei prin tehnica bine cunoscută clic & drag.
Indentarea unui paragraf, face ca rândurile unui paragraf să nu
se mai înceapă la marginea stângă şi sa se termine la marginea dreaptă a paginii ci mai în interiorul paginii. Ea are două variante:
– indentare stânga – left indentation;
– indentare dreapta – right indentation.

********************
***
********************
**

**************
*************
*************
*************
a) Indentare stânga b) Indentare dreapta

Identarea la stânga forţează începerea şi continuarea automată a
tuturor rândurilor paragrafului e mai din interior, şi anume din poziţia în
care a fost fixat stopul de indentare.
Indentarea la dreapta forţează terminarea rândurilor mai în
interior faţă de marginea dreaptă a textului
Poziţia stopului de indentare se poate se poate modifica prin
increase – decrease indent , cele două butoane din Toolbar. Putem
opta pentru tratarea diferenţiată a primei linii a paragrafului cu ajutorul
opţiunilor Special First line sau Hanging din fereastra de setări.
Mai avem posibilitatea să optăm pentru separarea paragrafelor
cu una sau mai multe linii goale la apăsarea tastei Enter dacă folosim
opţiunea Spacing din acelaşi meniu Format Paragraph:
– spacing before, lasă linii goale la începutul viitorului paragraf;
– spacing after lasă linii goale după paragraful curent.

5.3.17.5. Formatarea paginii
O serie de opţiuni privesc pagina ce urmează a fi tipărită la
imprimantă. Aceste opţiuni se referă la:
– dimensiunea paginii fizice;
– orientarea paginii;
– dimensiunea marginilor. Opţiunile sunt disponibile în meniul File submeniul Page-Setup.
Dimensiunea paginii fizice – paper size, depinde de formatul în
care lucrăm, A4, A5 sau alte dimensiuni pe care le fixăm în inch sau
cm. Se precizează separat lungimea paginei – height, şi lăţimea – width.
Orientarea paginii – opţiunea orientation din submeniul
menţionat, se referă la cele două moduri de tipărire a textului pe pagină:
– Portrait, este modul normal de tipărire, pagină aşezată
vertical;
– Landscape, este modul de tipărire pe orizontală.
Marginile paginii – nu sunt vizibile pe ecran în modul normal de
vizualizare – view normal. Se pot vizualiza cu opţiunea Page Layout
din meniul View sau afişăm pagina cu Print Preview din meniul File.
Modificarea marginilor se face fie pentru a introduce mai mult
text în pagină fie pentru a avea loc mai mult pentru antet sau note de
subsol. Modificarea marginilor top – sus, bottom – jos, left – stânga, right
dreapta, se face din meniul File, Page Setup opţiunea Margins. –

5.3.17.6. Antet sau subsol de pagină
Antetul este o secvenţă de text care se afişează pe fiecare pagină
în zona special alocată în marginea superioară.
Subsolul de pagină este secvenţa de text plasată pe marginea de
jos a documentului. Textul poate fi diferit pentru paginile cu soţ – even,
respectiv paginile fără soţ – odd, sau se poate tipări opţional numai pe
prima pagină.
Submeniul Header and Footer din meniul View are o fereastră
de dialog ce cuprinde caseta în care introducem textul şi o mică bară de
icon-uri pentru opţiuni de afişare şi plasare a textului.

După dactilografierea şi aranjarea textului se execută un clic pe
butonul Close. Oricând putem modifica textul repetând procedura de la
crearea sa. În modul View Page Layout cu un dublu clic pe textul antetului activăm meniul şi caseta ce conţine acest text, actualizându-l.
5.3.17.7. Note de picior – footnotes
2

Nota de picior este un text explicativă, o indicaţie bibliografică
asociată unui termen şi este plasată în subsolul paginii.
Fiecare notă de picior are un număr de ordine începând cu 1.
Acest număr este plasat în text lângă termenul cu care este asociată
nota, asemeni unui exponent.
Procesorul Word permite inserarea notelor de picior prin
utilizarea meniului Insert opţiunea Footnote (fig. 5.19.).
În mod automat, notele sunt numerotate, şi plasate una sub alta
în subsolul paginii, despărţite de textul propriu zis printr-o linie.
Procedura de operare este următoarea:
1 – poziţionăm cursorul după ultima literă a cuvântului;
2 – selectăm meniul INSERT opţiunea Footnote şi dacă setările
implicite sunt satisfăcătoare executăm clic pe butonul O.K.
3 – introducem textul notei de picior; notele de subsol se înscriu
automat în text, cu un font de dimensiuni mai mici;

Fig. 5.19. Fereastra opţiunii Footnote

4 – executăm un clic pe butonul Close pentru a încheia

2
Exemplu de NOTA DE PICIOR redactarea notei şi a reveni la documentul sursă.

Notele de subsol se pot modifica ca stil şi conţinut ca orice text,
dacă comutăm modul de vizualizare a textului pe View Footnote.
Eliminarea unei note de subsol, atât textul propriu zis cât şi
marcajul din pagină, se face ştergând cu totul cuvântul care a făcut
obiectul notei. Notele de picior se mai numesc şi adnotări.

5.3.17.8. Numerotarea paginilor

Procesorul de texte Word nu numerotează automat paginile.
Utilizatorul trebuie să apeleze la comenzi pentru numerotarea paginilor.
Meniul Insert submeniul Page Number ne permite selectarea
opţiunilor de plasare a numărului paginii într-o anumită poziţie astfel:

Fig. 5.20. Inserarea numărului de pagină

Prin fereastra afişată se stabileşte poziţia numărului şi alinierea:
– bottom of page, în subsolul paginii;
– footer of page, deasupra paginii;
– alignment: left, right, center.
Pentru precizarea formatului şi numerotării paginii de început se
activează opţiunea Format din fereastra prezentată mai sus, care va
duce la apariţia pe ecran a ferestrei:

Fig. 5.21. Formatul numărului de pagină

Odată fixată opţiunea cu un clic, într-o mică casetă a ferestrei de
dialog, prin funcţia Preview, putem vizualiza cum apare numărul pe
pagină. După aceasta este suficient să executăm un clic pe butonul OK.

5.3.17.9. Chenare şi umbre

O porţiune de text poate fi marcată în mod deosebit prin
încadrarea sa într-un chenar – border şi poate fi umbrit – shading cu
tonalităţi de gri sau alte culori. Aceste operaţii sunt disponibile în
meniul Format opţiunile Borders and Shading.

Fig. 5.22. Fereastra pentru umbre şi borduri

Chenarele se comandă prin opţiunea Borders, urmând să
alegem şi stilul liniei, din caseta de dialog în care este afişat şi un desen
exemplificativ. Umbrele se obţin prin opţiunea Shading. Putem alege
tonuri de la 5% gri la 100% negru, precum şi diferite modele de haşuri.
Putem alege şi varianta pentru umbrire color.. Totul se încheie cu un
clic pe butonul OK.

5.3.18. Procesarea unor documente uzuale în
corespondenţa de afaceri

Rezolvarea corespondenţei de afaceri apelând la un procesor de
texte aduce multe beneficii. Pe lângă uşurinţa de redactare, în sensul
introducerii, corectării şi completării, respectiv modificării textului,
menţionăm estetica corespondenţei.
Mai consemnăm şi avantajul păstrării pe suporturi magnetice a documentelor, în vederea refolosirii, precum şi transmiterea lor directă
prin intermediul facilităţilor de comunicţie tip FAX sau prin poştă
electronică.
Este bine să cunoaştem câteva reguli de bază utilizate în
conceperea celor mai uzuale documente folosite în corespondenţa de
afaceri.
Ne vom ocupa, nu însă în cele mai mici detalii, de: scrisoarea de
afaceri, procesul verbal, memorandum-ul, oferta şi faxul:

Scrisoarea de afaceri
Scrisorile de afaceri sunt cele mai frecvente documente
vehiculate în munca de birou. Ele se diferenţiază în funcţie de
evenimentul care le generează. Întâlnim astfel:
– scrisori în prima formă, simplă, draft;
– scrisori de răspuns la solicitări diverse;
– scrisori concise de informare – sumar;
– scrisori oficiale pentru anunţuri;
– comenzi şi confirmări de comenzi;
– scrisori de solicitare servicii sau plăţi;
– scrisori de recomandare;
– cereri şi răspunsuri pentru acordarea de referinţe;
– scrisori pentru personalul de conducere; etc.
Rezultă clar că varietatea conţinutului şi formelor scrisorilor de
afaceri este foarte mare. Dar se impun câteva reguli referitoare la
elementele ce alcătuiesc structura unui astfel de document: antetul
scrisorii, formulele de început şi de sfârşit, datarea, înregistrarea,
confidenţialitatea şi verificarea valabilităţii scrisorii.

a) antetul
Antetul scrisorii trebuie să conţină o serie de elemente ce au
drept scop identificarea corectă a expeditorului, şi anume:
– sigla;
– denumirea firmei;
– adresa;
– numărul de înregistrare în registrul comercial;
– codul fiscal; – numărul de telefon, fax;
– numărul contului şi banca la care este dechis;
– adresa e-mail sau adresa paginii WEB pe Internet.
Antetul este obligatoriu în scrisorile oficiale şi opţional în
scrisorile personale.
De regulă, antetul este separat de textul scrisorii printr-o linie
ceva mai groasă. Mai estetice sunt scrisorile tipărite pe hârtie cu antet
pre tipărit, eventual şi culori, fapt ce ne scuteşte de introducerea
acestuia. In acest caz însă trebuie stabilită cu mare atenţie dimensiunea
marginii superioare a pagii ca să nu ne suprapunem cu textul scrisorii
peste antetul pre tipărit.

b) adresa de interior
Adresa de interior este adresa destinatarului care trebuie să
înceapă cu numele persoanei, adresa firmei şi poziţia, funcţia, acestuia
în cadrul firmei. Această adresă se plasează în prima treime de sus a
paginii astfel încât să fie vizibilă prin fereastra transparentă a plicului.

c) subiectul scrisorii
In cazul scrisorilor personale, subiectul scrisorii se formulează
în mod expres. In scrisorile de afaceri, va trebui să ne obişnuim, că încă
din prima frază cel ce citeşte scrisoarea să obţină o informaţie sintetică
despre scopul şi conţinutul scrisorii. Această informaţie va alcătui
subiectul scrisorii. De regulă subiectul scrisorii este o frază scurtă,
concisă. In cazul utilizării unor documente tipizate această informaţie
este furnizată de însuşi titlul documentului.

d) mesajul scrisorii
Mesajul scrisorii este de fapt conţinutul propriu-zis al scrisorii.
El se introduce cursiv cu grija cuvenită pentru centrarea textului în
pagină, alinierea paragrafelor, marcarea, sublinierea unor pasaje mai
importante din text, toate acestea pentru a asigura o mai mare lizibilitate
textului.

e) încheierea, semnătura şi data
In încheierea scrisorii după o formulă de politeţe, se introduc
numele expeditorului, data şi eventual un număr de înregistrare. Datarea scrisorii este foarte importantă, uneori fiind necesară şi înscrierea orei la
care a fost redactat textul. Semnătura nu se pune decât după numele
întreg al expeditorului şi eventual şi funcţia acestuia.

Procesul verbal
Procesul verbal este documentul pe care se consemnează
concluziile unei şedinţe sau întruniri de afaceri. Un proces verbal
trebuie să conţină în structura sa următoarele:
– antetul documentului care, ca orice antet cuprinde: sigla,
denumirea, adresa firmei şi celelalte elemente: telefon, fax, cod fiscal,
contul bancar;
– titlul documentului: PROCES VERBAL
– subiectul, o frază care precizează tipul întrunirii, organismul de
conducere implicat sau denumirea întrunirii;
– data la care s-a ţinut şedinţa, întrunirea;
– participanţii ca număr total şi dacă este cazul şi nominal;
– absenţii motivaţi şi nemotivaţi;
– tematica şedinţei, ordinea de zi enumerată pe puncte;
– consemnări pe scurt din luările de cuvânt;
Pe baza proceselor verbale se întocmesc “extrasele de procese
verbal” la solicitarea organelor de conducere, pentru justificarea unor
decizii colective, sau la cererea unor participanţi sau persoane implicate
în discuţiile şi concluziile elaborate în cadrul şedinţelor.

Memorandum – notă internă
În firme, instituţii, se practică în mod uzual comunicarea între
compartimente, birouri, servicii sau chiar persoane individuale, de
obicei pe linie ierarhic-funcţională, cu ajutorul unor note scrise
cunoscute ca „note interne”, circulare pe stil vechi, iar acum pe stil nou
„memorandum” sau mai scurt „memo”.
Un document de tip „memo” trebuie să conţină următoarele
elemente:
– titlul documentului: NOTĂ INTERNĂ;
– destinatarul, în formularea: CĂTRE;
– expeditorul, în formularea : DE LA;
– data;
– motivul sau subiectul comunicării. Atât destinatarul cât şi expeditorul sunt nume de persoane sau
colective de persoane. Notele interne servesc pentru convocări, invitaţii
personale adresate salariaţilor, reamintirea unor evenimente de interes
general, reuniuni, şedinţe, manifestări ştiinţifice, etc.
Notele interne se distribuie organizat, fiind însă obligaţia
angajaţilor să-şi verifice zilnic corespondenţa şi să-şi planifice
activitatea, agenda de lucru, în consecinţă.

Fax-ul
O modalitate frecventă şi rapidă de corespondenţă o reprezintă
FAX-ul. Un fax poate fi considerat orice text transmis prin
binecunoscutul aparat. Acum locul aparatului fax poate fi luat chiar de
către PC-ul dumneavoastră.
Rigoarea necesară în afaceri şi implicit în corespondenţa de
afaceri impune fixarea câtorva repere obligatorii de urmărit în
redactarea unui fax. Trebuie să reţinem că aceste documente se
arhivează, la ele se vor face trimiteri şi referiri, fiind folosite în situaţii
speciale ca acte legale. Elementele fax-ului sunt:
– antetul cu sigla, denumirea, adresa firmei, telefon, cod fiscal,
cont bancar, etc.;
– titlul documentului: F A X;
– data şi numărul de înregistrare;
– numărul total de pagini transmise;
– destinatarul şi numărul său de fax;
– expeditorul, ca persoană fizică;
– mesajul propriu-zis;
Datarea corectă, riguroasă , mergând până la consemnarea şi a
orei de transmitere, precum şi unele elemente de identificare, capătă o şi
mai mare importanţă într-un Fax când este utilizat ca document primar
în sistemul informaţional al afacerilor economice.
Paginile unui fax se numerotează în mod special precizându-se
mai întâi numărul curent al paginii şi în continuare numărul total de
pagini ale fax-ului. De exemplu pagina 1 din 5 (1/5), apoi pagina 2 din
5 până la pagina 5 din 5, dacă presupunem că faxul a avut 5 pagini.

Oferta
Oferta este unul din documentele ce se întocmeşte pentru a
stimula cererea clienţilor potenţiali. Ofertele se mai întocmesc şi ca
răspuns la cererile partenerilor de afaceri.
Oferta stă la baza declanşării negocierilor contractuale. Având
în vedere aceste considerente o ofertă trebuie să conţină, pe lângă datele
de identificare ale destinatarului, în general, următoarele elemente:
a) date de identificare a ofertantului: antetul cu denumirea
firmei,
adresa, telefon, fax, cod fiscal, cont (opţional numele managerului care
reprezintă oficial firma sau numele persoanei fizice care se ocupă de
tranzacţie);
b) date referitoare la obiectul ofertei:
– denumirea produsului/sortimentului
– cantitate;
– câteva caracteristici tehnice de bază şi date privind

calitatea;
c) preţul de ofertă, orientativ sau ferm;
d) termenele de livrare, condiţiile de plată şi de garanţie;
e) date referitoare la transport, ambalare şi etichetare şi alte
informaţii utile în debutul oricărei negocieri;
f) validitatea ofertei, adică termenul până la care preţul ofertei
rămâne valabil .
Oferta se încheie cu o formulă de politeţe, apoi data, numele şi
semnătura expeditorului.
Uneori o ofertă cadru se interclasează cu o listă de adrese ale
clienţilor, pentru a putea expedia un acelaşi text la mai mulţi parteneri
de afaceri. Procedura a fost deja prezentată în manual.
Desigur, au mai rămas neexplorate multe facilităţi ale
procesorului WORD, dar spaţiul şi obiectivele prezentei lucrări nu ne
îngăduie să ne extindem prea mult cu acest capitol.

6. PROGRAME DE CALCUL TABELAR

6.1. Noţiuni generale

Programele de calcul tabelar sunt cunoscute în literatura
informatică şi sub denumirea de „editoare de tabele” sau programe
„spreadsheet”. Ele pun la dispoziţia utilizatorilor trei facilităţi
importante şi anume:
– înregistrarea şi prelucrarea datelor sub formă tabelară;
– construirea şi afişarea sub formă grafică a datelor din tabele;
– lucrul cu baze de date.
Conceptul original introdus de această categorie de produse
software este FOAIA ELECTRONICA DE CALCUL – electronic
spreadsheet, sau pe scurt foaia de calcul.
Foaia de calcul, este un tabel uriaş, o matrice cu 16384 de linii şi
256 de coloane, ceea ce ar înseamna un tabel de 7 m lăţime şi 114 m
lungime. Pe ecran se afişează doar o mică porţiune din acestă foaie, o
fereastră mobilă formată de regulă din 20 linii şi 8 coloane standard.
Dar, ne putem deplasa cu ajutorul tastelor de navigare în orice zonă a
foii de calcul.
La intersecţia unui rînd cu o coloană se află o CELULĂ (CELL).
Celula este considerată unitatea elementară de prelucrare dintr-o foaie
de calcul.
Fiecare celulă este unic identificată prin adresa sa, coordonatele
sale, reprezentând coloana şi rîndul din care face parte.
In celulele foii de calcul se pot înscrie diferite date: numere,
formule de calcul, funcţii şi texte alfanumerice.
Utilizatorul poate plasa cursorul pe oricare celulă din foaia de
calcul şi poate folosi adresele celulelor în orice formulă de calcul.
Datele conţinute în celulele foii de calcul pot fi supuse
diverselor prelucrări: operaţii aritmetice, operaţii logice, sortări, calcule
statistice (minim, maxim, medie, sumă) etc. Se pot prelucra coloane sau
rânduri întregi, sau se pot face operaţii de calcul matricial. Rezultatele
pot fi redate sub formă grafică sau pot fi tipărite la imprimantă.
Punctul forte al programelor de calcul tabelar îl constituie faptul
că la orice schimbare a unei date din oricare celulă a unui tabel creat pe

foaia de calcul, se refac simultan toate calculele, din întregul tabel, care
intră în relaţie cu celula respectivă.
O astfel de facilitate este deosebit de folositoare în situaţiile
decizionale, când dorim să aflăm răspunsuri la întrebări de genul: ce-ar
fi dacă schimb aceste date cu altele? Orice variantă poate fi încercată
operând modificările dorite şi pe ecran vom avea instantaneu rezultatele
calculelor. Nu ne satisfac aceste variante, nu-i nimic, revenim la
varianta iniţială.
Generaţia programelor de calcul tabelar a fost inaugurată de
apariţia în anul 1970 a programului VISICALC (VISIble CALCculator)
urmat de produsul LOTUS al firmei cu acelaşi nume. Competiţia în
lumea programelor de calcul tabelar este dură. Dacă într-o vreme firma
BORLAND cu produsul QUATTRO luase un oarecare avans, produsul
EXCEL al firmei MICROSOFT intră în forţă pe piaţă relansînd astfel
din nou competiţia în domeniu. Ca răspuns la această provocare, firma
LOTUS a lansat versiunea LOTUS for Windows cu o foaie de calcul
tridimensională. QUATTRO apare şi el în versiunea for Windows
integrat în pachetul COREL WORDPERFECT SUITE un concurent
redutabil al produsului MICROSOFT OFFICE.
Pentru a înţelege principiile generale de lucru cu un program de
calcul tabelar vom ilustra prezentarea noastră cu exemple realizate cu
programul EXCEL sub WINDOWS.

6.2. Concepte de bază

Foaia de calcul
Toate programele de calcul tabelar operează cu o serie de concepte
specifice care se raportează la conceptul fundamental de foaie de calcul pe
scurt “Sheet”.
Aşa cum s-a menţionat, foaia de calcul tabelar, în imaginea
utilizatorului, este o matrice cu ale cărei elemente se pot face orice fel de
calcule aritmetico-logice.
Componentele elementare ale unei foi de calcul sunt CELULE
dispuse pe linii şi coloane, în ele se introduc de la tastatură date şi formule
de calcul şi se obţin rezultatele.
Pentru a înţelege tehnica de lucru cu un procesor de calcul tabelar,
este necesar să discutăm semnificaţia următoarelor concepte de bază: carte

(BOOK), rând (ROW), coloană (COLUMN), celulă (CELL), adresă
(ADDRESS), zonă (RANGE), etichetă (LABEL), formulă (FORMULA),
funcţie (FUNCTION).

Cartea (book)
Pentru mai multă flexibilitate în prelucrarea datelor, programele
de calcul tabelar sub Windows generează la momentul lansării în
execuţie, trei, şase sau chiar mai multe foi de calcul independente,
denumite iniţial Sheet1, Sheet2, Sheet3 etc.
Ele ne apar ca foile unui caiet, ale unei CĂRŢI (BOOK), plasate
virtual una după alta. Cu un simplu clic oricare dintre aceste foi poate fi
adusă în faţă pe ecranul de lucru. Utilizatorul poate lucra individual cu
fiecare foaie ca şi când aceasta ar fi singura foaie de calcul activă, dar
poate să utilizeze într-o foaie adresele, datele conţinute de celelalte foi
ale cărţii.
Cartea conţine deci, un număr de foi care se prelucrează
împreună într-o sesiune de lucru Excel în sensul că:
– prin lansarea în execuţie programul de calcul tabelar
generează în memeoria RAM, automat, o carte cu mai multe foi
de calcul tabelar independente;
– salvarea unei foi de calcul într-un fişier pe disc echivalează
cu salvarea întregii cărţi, cu toate foile aferente, indiferent că au
fost sau nu utilizate;
– deschiderea unui fişier are ca efect aducerea în memoria
RAM a cărţii memorate în fişier cu toate foile sale.
Numărul de foi de calcul (sheet) dintr-o carte (book) este
opţional.
Utilizatorul poate să-şi creeze câte cărţi doreşte într-o sesiune de
lucru. Vom discuta mai târziu în acest capitol, concret, cum se lucrează
cu mai multe foi de calcul simultan.
Observaţie: De mai multe ori ne vom referi la temenul de foaie de
calcul, pentru operaţiile de deschidere, salvare, închidere, dar se va
subînţelege că de fapt este vorba despre “cartea” cu toate foile sale
deschise implicit.

Rândul
Rândurile foii de calcul sunt numerotate în ordine crescătoare
începând cu numărul 1. Dacă de exemplu foaia programului LOTUS for
DOS avea 8192 de rânduri acum Excel 2000 are 65.536 de rânduri.
Numerele rândurilor se afişează pe partea stângă într-o bordură ce
mărgineşte foaia de calcul.

Coloana
Coloanele foii de calcul sunt identificate printr-o literă sau o
combinaţie de două litere. O foaie de calcul are 256 de coloane.
Prima coloană este denumită A, a doua coloană B, apoi după
terminarea literelor alfabetului se continuă cu combinaţii de două litere
AA, AB, AC, ş.a.m.d. Coloana cu numele IV reprezintă ultima coloană a
foii de calcul, coloana cu numărul 256.

Celula
Celula reprezintă spaţiul situat la intersecţia unei coloane cu un
rând, care poate înregistra, la un moment dat, un singur tip de date ce poate
fi introdus de la tastatură sau poate rezulta în urma unei anumite operaţii.
Celula este unitatea elementară cu care operează programele de
calcul tabelar. Celula este folosită ca operand în formulele şi funcţiile de
calcul. Iniţial toate celulele au aceeaşi dimensiune, dar ulterior acestea se
pot modifica, prin comenzi de formatare a tabelului.
Celula curentă este celula activă pe care este poziţionat pointerul
de adresare, sau indicatorul de celulă, un dreptunghi ce semnifică poziţia
curentă a cursorului.
Întotdeauna, datele introduse de la tastatură, vor fi plasate în celula
curentă numai după apăsarea tastei ENTER sau a uneia din tastele de
navigare, tastele cu săgeţi.
Deplasarea pointerului de adresare, a dreptunghiului ce marchează
celula curentă se va prezenta în subcapitolul următor.

Adresa

Adresa unei celule conţine informaţii pentru identificarea unică a
celulei. Ea este alcătuită din:
– litera sau combinaţia de litere ce desemnează coloana;
– numărul ce identifică rândul în care figurează celula. Într-o celulă din foaia de calcul se pot introduce de la tastatură
următoarele categorii distincte de informaţii:
– numere;
– text, compus din caractere alfanumerice şi speciale, spaţii;
– adresele altor celule;
– secvenţe de comenzi pentru crearea de macroinstrucţiuni;
– formule de calcul;
– funcţii.
Procesorul de calcul tabelar va asocia celulei, imediat ce s-a tastat
primul caracter, un atribut ce va desemna în continuare tipul celulei care
va fi după caz: numeric, şir de caractere, formulă sau funcţie.

Zona sau domeniul
Zona este formată dintr-un grup de celule adiacente. una sau mai
multe coloane sau rânduri. O zonă nu poate avea decât o formă
dreptunghiulară sau pătrată. Celulele situate într-o zonă se prelucrează
simultan în acelaşi mod. Ele se pot de exemplu însuma, se pot afişa, se pot
sorta, copia sau muta în bloc.
O zonă este adresată prin intermediul coordonatelor sale,
coordonate desemnate prin termenul “range”.
Coordonatele unei zone se dau precizând adresa celulei din colţul
din stânga sus şi a celulei din colţul dreapta jos, separate prin două puncte.
A B C D E F D
1
2
3 zona 1 Z
4 O
5 N
6 A
7 zona 2 3
8

Zona 1 de exemplu, are coordonatele B2:D4, zona 2 are
coordonatele A7:D7 iar zona 3 are coordonatele F3:F7.
Zonelor li se pot asocia pe lângă adrese şi un nume – range name,
pentru a face mai uşoară redactarea formulelor sau funcţiilor..

Formule
Formulele sunt expresii prin intermediul cărora se realizează
calcule cu datele din celulele foii de calcul.
Formula se introduce în celula respectivă, este evaluată pe loc, iar
pe ecran, în celulă se afişează direct rezultatul.
O formulă se compune din operanzi şi operatori alcătuind expresii.
Expresiile alcătuite cu operatori aritmetici se numesc expresii aritmetice.
Operatorii aritmetici sunt : „+” pentru adunare, „-” pentru scădere,
„*” pentru înmulţire, „/” pentru împărţire şi “ ⌃ ” pentru exponenţiere.
Expresiile alcătuie cu operatori logici şi relaţionali se numesc expresii
logice. Operanzii pot fi constante sau variabile.
Constantele sunt construcţii sintactice elementare ce nu-şi modifică
valoarea pe parcursul prelucrării. Se întâlnesc următoarele tipuri de
constante:
– constante numerice;
– constante alfanumerice sau şiruri de caractere;
– constante logice.
Constantele numerice sunt fie numere întregi cu sau fără semn, fie
numere reale. Un număr poate avea până la maxim 15 cifre.
Constantele alfanumerice reprezintă un text alcătuit din litere, cifre
sau caractere speciale, încadrat la dreapta şi la stânga de ghilimele.
Numărul maxim de caractere admis este de 256.
Constantele logice numite TRUE pentru valoarea adevărat şi
FALSE pentru valoarea fals, se scriu ca atare, sau pot rezulta din evaluarea
unor expresii logice. Operatorii logici sunt cunoscuţii: NOT, AND, OR.
Tabelele de adevăr pentru aceşti operatori sunt următoarele:

A NOT A A B A OR B A B A AND B
T F F F F F F F

F T F T T F T F
T F T T F F
T T T T T T

Operatorii relaţionali cei mai folosiţi sunt:
> mai mare – greather;
< mai mic – less; = egal – equal. Pe post de variabile sunt folosite adresele celulelor luate în calcul, sau funcţii din biblioteca de funcţii predefinite proprie fiecărui program de calcul tabelar. În orice formulă se pot folosi paranteze rotunde. Pentru a atenţiona programul că este vorba de o formulă, aceasta trebuie să înceapă cu un caracter special, "=" în cazul Excel. Regulile privind prioritatea operaţiilor sunt aceleaşi ca pentru orice expresie matematică. În expresiile complexe mai întâi se execută operaţiile aritmetice, apoi relaţionale şi la sfârşit cele logice, rezultatul fiind desigur o constantă logică. Un exemplu simplu, prezentat în tabelul următor, foloseşte formule pentru calculul stocului final: A B C D E 1 Produsul Stoc iniţial Intrări Ieşiri Stoc final 2 Floppy disc 100 5 25 80 3 Mouse 50 0 10 40 Formula de calcul a stocului final este următoarea: Stoc final = Stoc iniţial + Intrări – Ieşiri In consecinţă în celula E2 se va introduce formula: =B2 + C2 – D2 În această celulă va apărea direct rezultatul calculelor. Orice modificare operată ulterior în celulele B2, C2, D2 va corecta instantaneu şi valoarea din celula E2. Corespunzător în celula E3 se înscrie formula: =B3 + E3 – D3. A NOT A A B A OR B A B A AND B T F F F F F F F Funcţii Pentru o serie de calcule mai complexe procesoarele de calcul tabelar dispun de un număr apreciabil de funcţii predefinite. Aceste funcţii realizează calcule standard cu datele unei celule, sau a unei zone de celule. O funcţie are un nume unic şi o listă de argumente. Forma generală a unei funcţii este următoarea: =nume-funcţie(arg1,arg2,...) Numele funcţiei începe întotdeauna cu caracterul ‘=’. Numele se compune din două sau mai multe caractere. Argumentele unei funcţii pot fi: adrese de celule, adrese de zone de celule, constante, sau chiar alte formule şi funcţii. Argumentele trebuie separate prin virgulă sau punct şi virgulă, în funcţie de setările implicite. Dacă într-o funcţie un argument este omis intenţionat, atunci în locul lui trebuie pusă o virgulă. Rezultatul evaluării unei funcţii este afişat în celula în care s-a introdus textul funcţiei. Iată spre exemplu funcţia: = sum(B3 : B9) are ca rezultat însumarea datelor începând cu celula B3 şi până la celula B9 inclusiv. Dacă celulele nu conţin numere se semnalează o eroare de calcul prin afişarea textului “#value” în loc de rezultatul aşteptat. Există o gamă bogată de funcţii, ce pot fi grupate pe categorii, de la funcţii matematice, financiare, statistice până la cele mai diverse funcţii de manipulare a conţinutului celulelor foii de calcul. Principalele categorii de funcţii sunt concentrate în tabelul 1. O listă completă a acestor funcţii, precum şi modul lor de apelare şi utilizare, se poate obţine cu ajutorul meniului Help. Matematice Calcule aritmetice şi funcţii trigonometrice ABS, COS, SIN, TAN, LOG, LN, SQRT, PI, ROUND, EXP, MOD,SUM Statistice Calcul de indicatori satistici pe serii de date AVERAGE, COUNT, MAX, MIN, STD, CORELL Financiare Calcul dobânzi, rate, împrumuturi,termene SLN, STD, DDB, RATE, TERM, FV, PV,PMT Logice Evaluare expr. logice IF,FALSE, TRUE, Data şi ora Calcul şi afişare data calendaristică şi ora DATE, DAY, HOUR, MONTH, SECOND, YEAR, TIME Calcule în baze de date Calcule de indicatori într-o bază de date DAVERAGE, DCOUNT, DMAX, DMIN, DSTD, DSUM, DVAR Prelucrări şiruri de caractere Prelucrarea unor şiruri de caractere CLEAN, CHAR, SEARCH, VALUE, REPEAT, LEN Speciale Diverse evaluări ale datelor din celulele foii de calcul COL, ROW, ISERR, CEL, VLOOKUP,HLOOKUP Tabelul 1 TIPUL FUNCŢIEI ACŢIUNEA EXEMPLE Pentru introducerea datelor, într-o celulă anume este necesar ca acestă celulă să fie selectată ca celulă curentă. Pentru aceasta trebuie să deplasăm dreptunghiul pointerului de adresare, sau "cursorul" la adresa care desemnează celula în cauză. Deplasarea pointerului de adresare prin foaia de calcul se realizează în mai multe moduri: - cu ajutorul tastelor cu săgeţi; - cu ajutorul mouse-ului; - cu comanda Go To din meniul Edit sau cu tasta F5. Acţionând tastele cu săgeţi ne deplasăm la stânga, la dreapta, în sus, în jos cu câte un rând sau o coloană. Tastele Pg Up respectiv Pg Dn ne permit să ne deplasăm cu un ecran (16 - 22 rânduri) în sus sau în jos. Tasta Tab respectiv combinaţia Shift Tab ne permite deplasarea cu câte un ecran la dreapta respectiv la stânga. Tastând Alt + PgDn sau Alt + PgUp obţinem acelaşi efect. Cu un singur clic al mouse-ului pe celula dorită, realizăm plasarea pointerului de adresare în acea celulă. Pentru deplasarea rapidă la o celulă a foii de calcul apelăm comanda GoTo, fie cu tasta F5 fie din meniul Edit (Ctrl + G). Acestei comenzi trebuie să-i furnizăm şi adresa celulei la care dorim să ajungem. Rapid se ajunge pe ultimul rând sau pe primul rând acţionând simultan tastele Ctrl + ↓ sau Ctrl + ↑. Dacă suntem atenţi vom observa că în mod normal se deplasează numai dreptunghiul luminos iar informaţiile afişate pe bordura orizontală şi verticală rămân neschimbate atâta timp cât rămânem în cadrul celor 8 coloane şi 20 linii afişate initial pe ecran. Dacă apăsăm tasta Scroll Lock vom remarca faptul că se deplasează textul scris între cele două borduri, dreptunghiul nostru luminos stând pe loc. Revenirea la stilul obişniut de deplasare se face apăsând încă o dată tasta Scroll lock. 6.3.2. Selectarea celulelor de lucru Selecţia unei celule, pentru a fi obiectul unei prelucrări, echivalează cu plasarea pointerului de adresare pe acea celulă. Cu alte cuvinte, celula curentă, marcată de dreptunghi, este celula activă, ce 6.3. Lucrul cu foaia de calcul 6.3.1. Navigarea prin foaia de calcul urmează a fi prelucrată. Aşa cum am făcut precizarea, se pot prelucra cu o singură comandă şi un grup de celule, ce alcătuiesc o zonă de celule. In vederea prelucrării o zonă fie că trebuie indicată prin coordonatele sale - range, fie se marchează de la tastatură sau cu mouse-ul prin glisare cu butonul clic stânga apăsat. Zona marcată apare în video-reverse şi se consideră că a fost selectată. Selectarea unei zone de la tastatură se realizează apăsând tasta Shift şi una din tastele cu săgeţi. Un rând întreg se selectează apăsând tastele Shift şi Spaţiu, sau clic pe numărul rândului din bordura verticală a foii. O coloană întreagă se selectează apăsând tastele Ctrl + Spaţiu, sau clic pe numele coloanei din bordura orizontală a foii. Foaia de calcul integral, se selectează apăsând simultan tastele Ctrl + Shift + Spaţiu sau clic pe colţul stânga sus al foii de calcul aflat la intersecţia celor două borduri. In interiorul unei zone selectate nu ne putem deplasa de la o celulă la alta cu tastele cu săgeţi. Deplasarea totuşi a cursorului prin zona selectată de la o celulă la alta se face cu tasta Enter, iar în sens invers cu tastele Shift + Enter. 6.3.3. Crearea unui tabel Crearea unui tabel, fie el şi un tabel simplu, necesită parcurgerea a cel puţin două etape: - proiectarea tabelului; - introducerea datelor . Proiectarea tabelului se face la masa de lucru în funcţie de natura problemei de rezolvat, de algoritmii pe care îi vom utiliza în calcule, de grafica imaginii pe ecran şi alte considerente. Introducerea datelor este partea operaţională, ea se va repeta ori de câte ori vom folosi foaia de calcul. Proiectarea tabelului Proiectarea tabelului este prima etapă în procesul de creare a unui tabel. Un tabel, în accepţiunea programelor de calcul tabelar se defineşte prin două elemente: - structură; - conţinut. • Structura unui tabel are în vedere elemente generale şi stabile ale tabelului şi anume: - titlul tabelului; - denumirile coloanelor sau capul de tabel; - denumirile rândurilor; - formulele şi funcţiile de calcul; Aceste elemente se stabilesc clar de la început şi se introduc ca elemente fixe ale tabelului. • Conţinutul este reprezentat de datele propriu-zise. Ele sunt elementele variabile dintr-un tabel, în sensul că se schimbă în mod firesc atunci când reluăm programul de calcul; stocurile, facturile, salariile, se prelucrează lunar, sau zilnic, deci mereu se reiau calculele dar cu alte seturi de date însă pe aceeaşi structură de tabel. În funcţie de natura datelor de intrare şi firesc a rezultatelor, trebuie stabilite încă din etapa de proiectare o serie de parametri. Opera- ţiile de stabilire a acestor parametri sunt numite setări şi se referă la: - dimensiunea coloanelor; - alinierea datelor în cadrul unei celule sau pe întreaga coloană; - poziţia punctului zecimal; - opţiuni speciale de afişare a rezultatelor. Putem lucra cu setările implicite ale programului conform cărora: - celula are o mărime standard de 9 caractere; - alinierea textului se face implicit la stânga, iar a numerelor implicit la dreapta; - numărul de zecimale implicit este doi, etc. Schimbarea acestor setări se va discuta în capitolul "Formatarea tabelelor". Pentru exemplificare am proiectat tabelul din fig. 6.3 care pe baza datelor de intrare din figura 6.1 permite oţinerea situaţiei din figura 6.2. RAPORT LUNAR DE PRODUCŢIE PRODUSUL CANTITATE COST PREŢ MEDIU UNITAR A 4000 120 160 B 1200 410 440 C 1600 850 950 D 6300 1000 1600 E 1500 300 310 F 470 550 650 Fig. 6.1. Datele de intrare Pentru proiectarea unui tabel care să răspundă cerinţelor formulate în situaţia finală, în raport cu datele de intrare, se face o analiză a problemei care trebuie să se finalizeze, cu precizarea clară a următoarelor elemente: - numărul de linii şi denumirea lor; - numărul de coloane şi denumirea lor; - formulele de calcul din celulele în care se afişează rezultatele ANALIZA RENTABILITĂŢII PRODUCŢIEI Produsul Cantitate Cost mediu Preţ unitar Profit pe bucată Valoare A B C D E F Valoarea totală a producţei: **** Costul total al producţiei : **** Profitul total al firmei : **** Rata r e n t a b i l i t ă ţ i i : **** Fig. 6.2. Situaţia rentabilităţii pe produs şi pe întreprindere A B C D E F 1 Produs Cantitate Cost Preţ Profit/buc Val.totală. 2 A = D2 – C2 = B2 * D2 3 B = D3 – C3 = B3 * D3 4 C = D4 - C4 = B4 * D4 5 D = D5 – C5 = B5 * D5 6 E = D6 – C6 = B6 * D6 7 F = D7 – C7 = B7 * D7 8 Val. totală 9 Cost total =b2*c2+b3*c3+. 10 Profit total =b8 – b9 11 Rata rentab =b10 / B9 *100 Fig. 6.3. Structura tabelului Coloana E, zona E2:E7 este destinată calculului profitului unitar pe produs după relaţia: profit pe bucată = preţ unitar – cost mediu care în termenii formulelor dintr-o foaie de calcul tabelar se transcrie astfel: =D2 – C2 Din celula E2 până în celula E7 se înscrie corespunzător textul formulelor de calcul pentru rândurile următoare. Coloana F, zona F2:F7 este destinată calculului volumului valoric al vânzărilor pe fiecare produs, după relaţia: Valoare = Cantitate * Preţ unitar care în termenii formulelor dintr-o foaie de calcul revin la relaţiile înscrise în fig. 6.3 , de exemplu pentru celula F2: =B2 * D2 Celula B8, încasări totale, va conţine suma vânzărilor valorice din coloana F, pentru calculul căreia folosim funcţia SUM - sumă: =SUM(F2:F7) Celula B9, costuri totale pe întreprindere, va conţine suma costurilor totale pe fiecare produs. Costul total se calculează înmulţind costul mediu pe produs cu cantitatea produsă, deci formula de calcul este : =B2*C2+B3*B3+B4*C4+B5*C5+B6*C6+B7*C7 Putem să utilizăm o zonă de celule oarecare în afara tabelului, ca zonă de lucru, în care să calculăm costurile totale pe fiecare produs, aşa cum am făcut şi cu valoarea încasărilor, şi apoi să le însumăm. Celula B10, profitul total, va conţine diferenţa dintre valoarea producţiei si costurile totale Celula B11, rata rentabilităţi, se calculează ca raport procentual între profitul total pe firmă şi volumul costurilor totale: rata rentabilităţii = profit/cost * 100 ceea ce se transcrie în termenii calculului tabelar astfel: = B10/B9 * 100 În acestă primă abordare a proiectării unui tabel nu mai insistăm şi asupra altor elemente de detaliu privind structura tabelului. După definitivarea proiectării tabelului, inclusiv plasarea formulelor în celule, se trece la introducerea datelor, cu precizarea că se introduc mai întâi elementele fixe, capul de tabel, formulele şi funcţiile de calcul şi numai după aceea se introduc datele propriu-zise, adică elementele variabile. Introducerea datelor în tabel Sunt câteva reguli ce trebuie respectate la momentul introducerii datelor, în funcţie de tipul acestora: numerice, şir de caractere, formule sau funcţii. Iată regulile generale: - se selectează, mai întâi, celula în care se introduc datele, pentru că datele introduse de la tastatură sunt plasate todeauna în celula curentă; - datele tastate sunt afişate mai întâi pe panoul de control, ca şi adresa celulei curente, ele sunt transferate în celulă pe foaia de calcul numai la apăsarea tastei Enter sau a unei taste de deplasare a cursorului; până nu apăsăm o astfel de tastă mai putem corecta datele tastate; - la terminarea tastării datelor putem apăsa: - Enter, şi pointerul de adresare, cursorul, se mută în jos cu un rând; - Tab, şi cursorul se mută la dreapta cu o coloană; - săgeată, şi pointerul se mută înapoi în direcţia săgeţii. Introducerea textului Textul se introduce prin dactilografiere simplă de la tastatură. Excel consideră şirul de caractere introdus drept un text dacă acesta începe cu o literă. Dacă este aşa, şirul de caractere poate să conţină şi numere şi caractere speciale. În situaţia în care dorim totuşi să fie considerat text un şir care începe cu o cifră atunci trebuie să începem prin a tasta mai întâi un apostrof. Apostroful (‘) este un prefix care precede orice şir de caractere determinând alinierea textului în celulă la stânga care este de fapt şi alinierea implicită a oricărui text. Acestă opţiune şi încă altele se pot modifica prin formatarea tabelului. Textul care depăşeşte spaţiul celulei curente nu va fi trunchiat, ci pur şi simplu va ocupa un număr mai mare de celule spre dreapta. Mărimea unei coloane se poate însă ajusta astfel încât să cuprindă tot textul care a depăşit mărimea celulei (vezi §6.4.4.) AutoComplete este una din opţiunile uilizate pentru creşterea vitezei de introducere a textelor. Dacă această opţiune este activă atunci textul din celula precedentă este repetat în celula curentă cu condiţia să înceapă cu aceeaşi literă. Excel chiar ne permite să folosim o listă cu textele introduse în coloana curentă, listă care poate fi afişată cu un clic dreapta urmat de comanda Pick From List. Din listă ne putem alege oricare text dorim. Activarea/dezactivarea opţiunii AutoComplete pentru Excel se face astfel: 1 - activăm meniul Tools; 2 - selectăm Options; 3 - în pagina Edit, în caseta Enable AutoComplete for Cell plasăm sau eliminăm bifa de activare. WordArt şi ClipArt, cunoscutele facilităţi Word pentru scrierea unor titluri sau sigle stilizate se pot utiliza şi în cazul programelor de calcul tabelar apelând la meniul Insert. Introducerea numerelor De la bun început facem precizarea că numerele se tastează direct începând cu prima cifră semnificativă sau semnul algebric. Mulţi începători fac greşeala de a încerca să centreze numerele în celulă, tastând la început spaţii înaintea primei cifre semnificative a numărului. Este o greşeală şi ea este semnalată doar când folosim aceste celule în calcule. Calculele nu se pot face pentru că, tastarea unui spaţiu înaintea numărului face ca informaţia din celulă să fie considerată drept un şir de caractere, spaţiul fiind tratat drept ceea ce şi este un caracter alfabetic. Numerele se introduc respectând următoarele reguli: - trebuie să înceapă cu o cifră sau cu unul din semnele algebrice + sau - sau semnul valutar ($); - pot fi cuprinse între 10-99 şi 1099 ; - numerele pot fi întregi sau reale, partea întreagă se desparte de partea zecimală printr-un punct; - nu se admit spaţii sau virgule ca separatori; - se poate folosi şi formatul ştiinţific de scriere în virgulă mobilă, de exemplu: 8.07E + 05 = 807.000 Numerele prea mari, la introducere sunt trunchiate, iar rezultatele prea mari fac să se tipărească un şir de asteriscuri în locul rezultatului aşteptat. Atunci, va trebui să procedăm la mărirea coloanei, reformatând celula, de fapt coloana în cauză. Alinierea numerelor se face implicit la dreapta, în conformitate cu poziţia punctului zecimal. Autofill este o opţiune care înlesneşte completarea unei coloane cu numere în ordine strict crescătoare sau în ordine, cu zilele săptămânii sau lunile anului. Vom proceda astfel: 1 - introducem primul element, un număr, Monday sau January sau altă zi ori luna; 2 - plasăm cu grijă cursorul pe pătrăţelul din colţul dreapta jos al pointerului de adresare al celulei curente, pătrăţel care se numeşte “cursor de încărcare”, moment în care apare o cruciuliţă; 3 - cu butonul clic stânga apăsat se glisează mouse-ul în sensul de auto umplere, ceea ce va avea ca efect umplerea celulelor cu numere în ordine strict crescătoare sau cu celelalte zile ale săptămânii sau cu lunile anului. Formulele de calcul se introduc de regulă începând cu semnul "=". Formulele se scriu cursiv cu sau fără spaţii. Se admit paranteze, dar atenţie, numărul de paranteze închise trebuie să fie egal cu numărul de paranteze deschise. In momentul introducerii, textul formulei apare în panoul de control în dreptul adresei celulei curente. După apăsarea tastei Enter, sau a altei taste de încheiere a textului, în celula curentă apare rezultatul calculelor. Ori de câte ori deplasând pointerul de adresare, cursorul întâlneşte o celulă al cărei conţinut s-a obţinut printr-o formulă de calcul, pe panoul de control vom putea citi textul formulei. Atunci când se efectuează corecţii masive în formulele unui tabel, sau pentru întocmirea documentaţiei, putem modifica opţiunea standard de afişare şi în locul rezultatelor în celulele foii de calcul putem să vizualizăm formulele de calcul folosite. În exemplul nostru, faptul că unele formule trebuie repetate doar cu schimbarea adreselor unor celule nu ar deranja, pentru că exemplul este mic. Dar în realitate redactilografierea unor formule, cum sunt cele din coloanele E şi F, îngreunează munca de operare. Avem posibilitatea să înlăturăm acest neajuns prin copierea formulelor. Copierea formulelor Posibilitatea copierii formulelor reprezintă o facilitate remarcabilă a procesoarelor de calcul tabelar. O formulă dintr-o celulă poate fi copiată, deci reprodusă, într-una sau mai multe celule adiacente, adresele celulelor incluse în formulă modificându-se automat în mod corespunzător. Dacă zona de celule în care se face copierea este situată în jos, pe coloană, sub celula sursă, numele coloanelor se păstrează constant, modificându-se corespunzător numai adresele rândurilor. La fel, dacă celula se copiază într-o zonă de celule dispusă orizontal, pe acelaşi rând, atunci rămâne constant numărul rândului dar se modifică adresa coloanelor. In acest fel formulele de calcul îşi păstrează semnificaţia logică, respectând algoritmul de prelucrare, doar că se translatează adresele celulelor cu care se operează. Modul concret de efectuare a operaţiei de copiere a formulelor se va prezenta în paragraful 6.4.6: modificarea unui tabel. Introducerea formulelor Introducerea funcţiilor Funcţiile se introduc în celula curentă începând întotdeauna cu simbolul simbolul ”=”. Textul funcţiei nu admite spaţii. Se pot folosi numai paranteze rotunde pentru gruparea calculelor. Trebuie respectată întocmai sintaxa funcţiei şi anume: numele, numărul, tipul şi ordinea argumentelor. Reamintim că în unele funcţii un argument poate fi înlocuit cu o valoare implicită, dacă pe poziţia sa în lista de argumente plasăm o virgulă. Procesorul de calcul tabelar nu trece mai departe, dacă o funcţie este greşită sintactic. Ea trebuie scrisă corect, iar dacă este cazul se solicită ajutor apăsând tasta F1. Procesorul Excel dispune de facilitatea FUNCTION WIZARD, vrăjitorul funcţiilor. Acest vrăjitor, al cărui icon are simbolul fn ne călăuzeşte pas cu pas în alegerea funcţiei, operanzilor şi operatorilor cu ajutorul casetei de dialog care se afişează pentru fiecare funcţie selectată. Corecţii Corecţiile se pot face în două faze în funcţie de momentul sesizării greşelilor. Astfel, greşelile de introducere a datelor se pot rezolva pe loc, dacă nu a fost apăsată încă tasta Enter sau una din tastele cu săgeţi. Se şterg caracterele eronate şi se tastează cele corecte. Dacă însă greşelile au fost sesizate după ce a fost apăsată tasta Enter, iar datele au ajuns în celulă, sau dacă eroarea a fost observată mai târziu, atunci pentru corectare procedăm astfel: 1 - plasăm pointerul de adresare, cursorul, pe celula cu date eronate; 2 - apăsăm tasta F2 - Edit; 3 - operăm corecţiile şi încheiem cu Enter, săgeată ori Tab. Uneori însă e de preferat să ştergem datele dintr-o celulă şi apoi, eventual, să reintroducem altele. Nimic mai simplu: 1 - plasăm pointerul de adresare pe celula eronată; 2 - tastăm spaţiu şi apoi Enter, pentru a şterge celula; 3 - reintroducem corect datele. Ştergerea unor zone de celule, rânduri, sau coloane, se face cu ajutorul comenzilor din meniul principal, ce vor fi discutate mai pe larg în capitolul dedicat modificărilor unui tabel. 6.4. Programul EXCEL 6.4.1. Sesiunea de lucru Programul Excel elaborat de firma Microsoft face parte din sistemul integrat de programe MS-Office, alături de procesorul de texte Word, sistemul de gestiune a bazelor de date Microsoft-Access şi de programul de prezentare grafică PowerPoint. Excel este principalul concurent al produselor LOTUS 1-2-3 şi Quattro Pro. Versiunile programului Excel pot fi rulate sub sistemele de operare Windows, Windows NT, OS/2 şi Apple OS/MacIntosh. Apelarea programului Lucrând cu Windows vom proceda în felul următor; 1 - activăm meniul butonului Start; 2 - deplasăm mouse-ul pe meniul Programs şi apoi la dreapta pe Microsoft Excel; 3 - executăm un singur clic pe dreptunghiul ce marchează programul Excel, şi acesta va fi lansat în execuţie, pe monitor fiind afişat ecranul de lucru Excel. Dacă avem icon-ul produsului (shortcut-ul) pe desktop atunci e suficient un dublu clic pe acest icon pentru lansarea Word-ului în execuţie. Incheierea sesiunii După terminarea procesului de prelucrare, încheierea sesiunii de lucru se poate face în două moduri: - cu salvarea pe disc a foii de calcul; - fără salvarea foii de calcul. Alegerea modului de încheiere a sesiunii de lucru este la latitudinea utilizatorului, care va trebui să răspundă corect la întrebările formulate de fiecare dată când se selectează meniul File comanda Exit pentru a încheia sesiunea de lucru. Deci, vom proceda astfel: 1 - deplasăm cursorul pe meniul File şi-l activăm cu un clic, pe ecran afişîndu-se meniul pop-up asociat; 2 - selectăm din acest meniu cu un clic, comanda Exit; 3 - din caseta de dialog prin care suntem întrebaţi despre opţiunea de salvare sau nu a foii de calcul putem opta pentru una din cele trei variante: - Yes, pentru salvarea foii de calcul înaintea închiderii sesiunii de lucru; - No, pentru abandonarea foii de calcul şi apoi închiderea sesiunii; - Cancel, pentru anularea comenzii. Dacă s-a răspuns cu Yes programul va solicita, în continuare atribuirea unui nume sub care se salvează tabelul creat. Aceste opţiuni vin în ajutorul utilizatorului pentru a-i da posibilitatea să-şi salveze foaia de calcul în caz că nu a făcut-o. Dacă foaia de calcul a fost închisă (Close) sau salvată (Save sau Save As) înainte de închiderea sesiunii, programul nu mai afişează caseta cu cele trei opţiuni, închizându-se sesiunea de lucru Excel fără nici-un alt dialog. 6.4.2. Ecranul Excel Imediat după lansarea în execuţie, programul Excel afişează un ecran de lucru care respectă structura şi grafica prietenoasă a produselor integrate în pachetul MS-Office. Ecranul Excel, ca de altfel toate programele sub Windows, este împărţit în patru zone cu următoarea destinaţie: 1 - panoul de control; 2 - aria de lucru efectivă; 3 - informaţii de stare, privind controlul procesului de prelucrare; 4 - informaţii de stare privind alte programe activate sub Windows; acestă zonă, opţional, poate fi suprimată. Panoul de control sau fereastra document Excel cuprinde cinci linii şi o arie de lucru pe care le vom analiza în continuare. Linia 1 este linia, sau bara de titlu, pe care este scris "Microsoft Excel" urmat de numele fişierului din care s-a deschis foaia de calcul sau "BOOK1" dacă deschidem sesiunea pentru a creea o foaie de calcul nouă. In colţul din dreapta, apar cele 3 butoane destinate manipulării ferestrei de aplicaţie Windows: 0 pentru minimizarea ecranului; 2 pentru redimensionarea ecranului; x pentru închiderea sesiunii. Butonul de minimizare are ca efect închiderea temporară a ferestrei programului Excel, înscrierea icon-ului acestuia pe linia Taskbar, şi revenirea în desktop-ul Windows. Cu un clic pe icon-ul programului în linia taskbar se reafişează ecranul Excel. Atenţie, execuţia programului nu este suspendată. El este în continuare activ, numai că în acest fel, mai putem deschide şi o altă sesiune de lucru cu un alt program ce va lucra în paralel cu Excel. Utilizând combinaţia de taste Alt + Tab putem să inspectăm pe rând fiecare program ce a fost activat în paralel sub Windows. Butonul de redimensionare are dublă acţiune. La o primă apasare reduce iar la următoarea reface dimensiunea ecranului. Butonul de închidere are un efect similar comenzii Exit din meniul File; încheie sesiunea Excel. Linia 2 este linia meniului principal. Ea conţine submeniurile: File, Edit, View, Insert, Format, Tools, Data, Window, şi Help. În partea dreaptă a acestei linii se află cele trei butoane pentru minimizare, redimensionare şi închidere a ferestrei document, adică a cărţii curente, desigur fără a se părăsi sesiunea de lucru Excel. După închidere utilizatorul poate continua cu deschiderea unei noi cărţi cu foi de calcul. Linia 3 conţine icon-urile standard pentru cele mai frecvente operaţii. Această linie se mai numeşte Standard Toolbar, bara cu instrumente standard de lucru. Unele icon-uri sunt comune cu cele de la Word: open, close, save, print, print preview, cut, copy, paste. Iată însă şi câteva icon-uri specifice programului Excel: însumare, selecţie funcţii predefinite, sortare ascendentă sau descendentă; apelul generatorului de grafice, afişarea barei cu instrumente de desenat – drawing toolbar. Plasând prin tehnica "clic and drag" iconul "?" asociat help- ului on-line, pe un icon sau o comandă dintr-un meniu, vom putea citi într-o fereastră informativă câteva explicaţii suplimentare în legătură cu comanda respectivă. Linia 4 conţine icon-uri destinate activării comenzilor folosite pentru formatarea datelor ce se introduc într-o foaie de calcul. Este linia Formating Toolbar. Aici se găsesc icon-uri pentru schimbarea corpului de literă (Arial, Times New Roman etc.), a dimensiunii literelor, a stilului de afişare: bold, italic, underline precum şi a modului de aliniere, stânga, dreapta, centrat. Regăsim icon-uri pentru afişarea simbolurilor monetare, a procentului, şi alte icon-uri întâlnite şi la programul Word. Linia 5 este linia pe care se afişează adresa şi conţinutul celulei curente. Este numită şi Formula Bar, deci bara pe care se vizualizează şi funcţiile sau formulele introduse în celula curentă. Pe această linie se afişează butoanele utilizate pentru redactarea formulelor şi funcţiilor: - butonul „=” schimbă modul manual cu modul asistat (Edit) de redactare a formulelor în această zonă de referinţă; - butonul „bifă” este echivalentul tastei Enter cu care încheiem redactarea formulei; - butonul „X” este butonul Cancel. Executând un clic pe butonul ‘=’ utilizatorul poate trece imediat la redactarea formulei pe această linie. În cazul funcţiilor, uilizatorul, pentru propria informare, poate deschide cu un clic în partea stângă a liniei o casetă tip listă pentru vizualizarea şi selecţia unei funcţii predefinite. Aria de lucru efectivă este încadrată de bordura orizontală cu denumirea coloanelor şi bordura verticală cu numerotarea rândurilor. În mod normal, la deschiderea sesiunii de lucru, această zonă conţine primele 9 coloane, de la A la I şi primele 24 de rânduri. Pointerul de adresare este plasat pe celula A1. Excel poate opera simultan cu mai multe foi de calcul dispuse în planuri paralele. Ele se numesc după cum am mai precizat Sheet1, Sheet2 ş.a.m.d. Numărul lor depinde de versiunea de Excel cu care lucraţi. Zona de lucru poate fi utilizată pentru una din aceste foi, selectate din linia de selecţie a foilor de calcul afişată în partea de jos a ecranului. Dar zona de lucru poate fi splitată şi folosită la afişarea datelor din mai multe foi de calcul odată, aşa cum vom vedea în capitolul "Lucru cu foi multiple". Zona informaţiilor de stare începe cu Linia 6, care este linia de selecţie a foii de lucru curente. Numele foii de lucru curente este afişat normal, negru pe alb, celelalte nume fiind afişate umbrit. Pe linia de stare se mai găsesc şi săgeţile pentru derularea stânga dreapta a celulelor foii de calcul. Cursorul mouse-ului îşi schimbă forma în funcţie de zona ecranului în care este plasat, tocmai pentru a atenţiona utilizatorul asupra acestui lucru. Asfel în zona panoului de control, cursorul are forma obişnuită de săgeată, iar în zona ariei de lucru are forma unei cruciuliţe. 6.4.3. Meniul principal Totalitatea comenzilor Excel sunt grupate într-un meniu propriu Pull-Down, compus din: - submeniuri tip bar afişate orizontal, pe care le vom denumi în continuare tot meniuri; - submeniuri tip Pop-Up, afişate în ferestre verticale ce conţin comenzile şi opţiunile asociate submeniului bar selectat. Submeniuri Submeniurile tip bar ale meniului principal Excel sunt în număr de 9, şi anume: File - conţine în principal comenzi pentru prelucrări la nivelul întregii foi de calcul: deschiderea unei noi foi de calcul sau a uneia salvate într-un fişier, închiderea, salvarea, tipărirea unei foi de calcul. In fereastra File sunt listate denumirile ultimelor fişiere în care s-au salvat foi de calcul Excel. Cu un clic, oricare din acestea pot fi aduse în aria de lucru; Edit – conţine comenzi pentru corectarea conţinutului unei foi de calcul: copierea unor celule, ştergerea întregii foi de calcul, deplasarea la o adresă oarecare şi altele; View - conţine opţiuni privind afişarea sau nu a diverselor linii ale ecranului, precum şi redimensionarea suprafeţei de lucru; Insert - conţine comenzi pentru adăugarea de noi elemente într- un tabel construit pe foaia de calcul: celule, rânduri, coloane, grafice; Format – conţine comenzi pentru modificarea denumirii, stabilirea alinierii şi a modului de afişare a datelor într-o celulă, sau pe un întreg rând, coloană, pe o zonă sau pe toată foaia de calcul; Tools – conţine o serie de opţiuni pentru realizarea de scenarii pe baza înlănţuirii tabelelor într-o prezentare animată, protejarea prin parole a foii de calcul, crearea de macroinstrucţiuni, precum şi altele legate de setările implicite ale sesiunii Excel, şi anume culori, modul de afişare standard a ecranului, modul de calcul ca şi recalcularea formulelor şi funcţiilor, tipul şi mărimea fontului implicit etc; Data - conţine comenzi pentru prelucrarea datelor dintr-un tabel în mod similar unei baze de date în care ordinea şi tipul coloanelor corespunde cu succesiunea şi descrierea câmpurilor, iar rândurile reprezintă înregistrările bazei de date; sunt disponibile astfel comenzi privind sortarea bazei de date, subtotaluri, selectarea unui grup de înregistrări pe baza unui filtru de selecţie etc; 6.4.3. Meniul principal Totalitatea comenzilor Excel sunt grupate într-un meniu propriu Window – conţine comenzi pentru operarea simultană cu mai multe foi de calcul ce pot fi aduse pe rând sau simultan în aceeaşi zonă de lucru pe ecran; Help - conţine comenzi pentru afişarea şi parcurgerea selectivă a textului cu explicaţii ajutătoare privind modul de aplicare a comenzilor şi opţiunilor Excel. Dat fiind faptul că în mod normal pe ecran sunt vizibile permanent atât submeniurile meniului principal cât şi butoanele celor mai uzuale comenzi, nu mai este necesară activarea meniului principal. Activarea unuia din submeniuri se face apăsând simultan tastele Alt + litera subliniată cu o liniuţă, ce identifică submeniul. Selectarea şi activarea unei comenzi Selectarea unei comenzi Excel se poate face prin trei moduri: - din meniul principal; - cu un clic pe butonul comenzii din panoul de control; - apăsând simultan o combinaţie de taste numite shortcuts. Pentru selectarea unei comenzi va trebui să procedăm astfel: 1 - selectăm meniul cu un clic sau apăsând simultan tastele Alt şi Litera care identifică meniul; 2 - deplasăm cursorul în dreptul comenzii/opţiunii dorite; 3 - activăm comanda cu un clic sau apăsând tasta Enter. Cu un singur clic în afara ferestrei unui meniu, sau apăsând tasta ESC, anulăm selecţia meniului sau a comenzii. Comenzile se execută asupra celulei pe care este plasat dreptunghiul ce reprezintă celula curentă sau asupra zonei de celule selectate. Uneori este nevoie să selectăm o celulă cu un dublu clic în interiorul acesteia, sau în unele situaţii celula sau zona de celule ce se prelucrează se desemnează prin coordonatele lor explicite. Pentru operativitate, în activarea unor comenzi, programul Excel oferă posibilitatea utilizării tastelor funcţionale F1..F12. Fiecare dintre acestea poate fi utilizată independent (individual) sau în următoarele combinaţii: - Shift + tasta funcţională; - Ctrl + tasta funcţională; - Ctrl + Shift + tasta funcţională; - Alt + Shift + tasta funcţională. Fiecare mod de acţionare are ca efect o anumită comandă. Iată spre exemplu comenzile asociate apăsării tastelor funcţionale individual: F1 - help, activează meniul cu explicaţii; F2 - editează conţinutul unei celule; F3 - plasează un nume într-o formulă; F4 - repetă ultima comandă; F5 - Go to, salt necondiţionat la o adresă de celulă; F6 - salt la următoarea fereastră deschisă în aria de lucru; F7 - Spelling, verificarea scrierii corecte; F8 - extinderea unei selecţii; F9 - recalculează formulele şi funcţiile; F10 – activează linia meniului principal; F11 - creează un grafic; F12 - Save as, salvează foaia de calcul curentă. Pentru a vedea şi comenzile asociate combinaţiilor tastelor funcţionale cu tastele Shift, Alt, Ctrl, se poate apela meniul help. 6.4.4. Formatarea tabelului Formatarea tabelului, aşa cum am mai afirmat, desemnează ansamblul de operaţii legate de definitivarea formei şi structurii unui tabel precum şi a modului de afişare a datelor în tabel. Opţiunile de formatare sunt disponibile în meniul Format şi vizează stabilirea atributelor de afişare pentru celule, rânduri sau coloane, care în termeni specifici se numesc setări şi care se referă la : redimensionarea celulelor, ajustarea mărimii coloanelor, schimbarea fontului, alinierea datelor în celule, stabilirea numărului de zecimale, stabilirea unor chenare, copierea setărilor etc. Redimensionarea celulei Setarea standard pentru celula ariei de lucru, când pe ecran apar 24 rânduri şi 9 coloane, depinde de tipul şi mărimea fontului ales. De exemplu, lucrând cu fontul Times-New-Roman, dimensiunea de 10 puncte (1 punct = 1/72 inch), într-o celulă vor încape 8 caractere. Ca să încapă mai multe caractere modificăm lungimea (Width) celulei sau a unei zone de celule marcate în prealabil, procedând astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - selectăm meniul Format opţiunea Column; 3 - selectăm din fereastra acestei opţiuni comanda Width; 4 - ştergem cu tasta Backspace dimensiunea veche 8,5 şi introducem noua lungime a celulei. Mai avem la dispoziţie şi modalităţi mai rapide de ajustarea coloanelor. De exemplu putem proceda astfel: 1 - executăm un clic pe litera coloanei aflată pe bordura orizontală; 2 - plasăm cursorul pe linia separatoare dintre coloane şi când acesta îşi schimbă forma într-o cruciuliţă glisăm mouse-ul în stânga sau dreapta. In situaţia în care textul introdus înr-o celulă este mai mare şi dorim să ajustăm lăţimea celulei pentru a cuprinde exact textul introdus, vom proceda astfel: 1 - executăm un clic pe litera coloanei aflată pe bordura orizontală; 2 - plasăm cursorul pe linia separatoare dintre coloane, dar pe bordura orizontală, şi când acesta îşi schimbă forma într-o cruciuliţă executăm un clic. Pentru modificarea înălţimii (High) unei celule, a unei zone de celule, sau rânduri procedăm astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - selectăm din meniul Format opţiunea Rows şi apoi opţiunea High; 3 - ştergem cu Backspace dimensiunea veche 12,75 şi introducem noua înălţime a rândului. Schimbarea fontului În afara procedurii deja familiare de a opera schimbarea dimensiunii acestuia folosind comenzile din casetele panoului de control, putem apela la meniul Format astfel: 1 - selectăm celula sau zona de celule; 2 - activăm meniul Format şi selectăm comanda Cells, opţiunea Font; 3 - selectăm din caseta de dialog tipul, mărimea, size-ul literei şi culoarea, eventual şi efecte speciale: plasarea textului ca indice sau exponent; 4 - confirmăm setările executând un clic pe butonul OK. Pentru titluri speciale, antet sau un text desebit ca format se poate apela la scrierea stilizată folosind şabloanele disponibile în minibiblioteca WordArt. Ca şi în Word se activează meniul Insert, comanda Picture, opţinea WordArt. Putem să selectăm opţiunea ClipArt dacă în loc de text stilizat dorim o figură din această bibliotecă Windows. Alinierea datelor În mod implicit numerele se aliniază la dreapta iar textul se aliniază la stânga într-o celulă. Pentru schimbarea modului de aliniere putem apela la butoanele din panoul de control: - align left, pentru aliniere stânga; - align right, pentru aliniere dreapta; - center, centrat. Putem apela şi la meniul Format, comanda Cells, opţiunea Alignment din caseta căreia selectăm alinierea pe orizontală, verticală şi modul de scriere a textului, normal sau pe orizontală, de sus în jos şi invers. Formatul de afişare al numerelor Numerele se afişează în mod implicit în formatul denumit General. Acest format de exemplu pentru fontul Times New Roman 10, este următorul: - pentru numerele întregi, 8 poziţii din care una pentru semn; - pentru numerele reale, 8 poziţii din care una pentru semn, 5 la partea întreagă, una pentru punctul zecimal şi două pentru partea fracţională. Acest format se poate modifica în sensul reducerii sau măririi numărului de poziţii zecimale. Un număr introdus într-o celulă poate fi reprezentat, în funcţie de semnificaţia sa sub formă de: date calendaristică, oră, minut, secundă, procent, fracţie ordinară, cu semn valutar, ş.a. Toate aceste opţiuni sunt disponibile în meniul Format, comanda Cells, opţiunea Number. Chenare, linii şi culori Meniul Format Cells dispune de două opţiuni ce sporesc semnificativ grafica unui tabel prin încadrarea unor zone sau grafice în chenare şi schimbarea paletei coloristice. Opţiunea Border permite încadrarea într-un chenar, sublinierea unei celule sau a eventualelor grafice create pe foaia de calcul. Opţiunea Patterns permite alegerea culorilor pentru umplerea unei celule sau zone de celule, deci pentru fond. Celula se selectează cu un dublu clic iar zona se selectează prin tehnica "clic & drag" cu ajutorul mouse-ului. Culoarea fontului, să zicem a "cernelii", se stabileşte prin intermediul opţiunii Color din comanda Font a meniului Format Cells. Copierea formatărilor Setările fixate pentru o celulă pot fi atribuite unei alte celule cu uşurinţă folosind icon-ul "Format Painter" - pensula de formatare, din bara cu instrumente de lucru din panoul de control astfel: 1 - selectăm celula sursă plasând dreptunghiul pointerului de adresare pe celulă; 2 - executăm un clic pe butonul "pensulei de formatare" din panoul de control; 3 - deplasăm cursorul pe celula în care dorim să copiem setările privind formatarea datelor şi executăm un clic. 6.4.5. Gestiunea tabelelor Se ştie că foaia de calcul este generată în memoria RAM. Pentru a nu pierde datele introduse şi rezultatele obţinute prin calcule, tabelul trebuie salvat pe un floppy sau hard disc. Programul Excel asigură, prin meniul File, o serie de operaţii uzuale pentru gestiunea fişierelor, fără a părăsi sesiunea de lucru. Cele mai importante sunt: - Save as, memorarea într-un fişier a foii de calcul; - Open, încărcarea de pe disc în memoria RAM, în aria de lucru, a unei foi de calcul salvate anterior; - Save, rescrierea în acelaşi fişier a unei foi de calcul în curs de prelucrare; - Close, închiderea unei foi de calcul, create sau modificate, se poate face cu sau fără salvarea noii versiuni; - New, crearea unei foi de calcul noi, cu setări implicite standard. Salvarea unui tabel După terminarea prelucrării unui tabel este necesară memorarea acestuia pe floppy sau hard disc sub forma unui fişier pentru a putea fi prelucrat ulterior. Acestă operaţie, aşa cum s-a mai menţionat, se numeşte frecvent "salvarea fişierului". Comanda de salvare este disponibilă în meniul File, în două variante: Save as şi Save. Prima dată când salvăm un tabel folosim oricare din aceste comenzi, Save as sau Save. Procedura de operare este simplă: 1 - selectăm meniul File; 2 - selectăm comanda Save as sau Save; 3 - tastăm în fereastra de dialog, numele fişierului, în dreptul rubricii File name, şi doar dacă e necesar, modificăm prin derularea listei, discul şi directorul în care va fi plasat fişierul ce va conţine tabelul nostru; 4 - confirmăm comanda cu un clic pe butonul OK. Fişierele create de Excel au extensia implicită XLS. Comanda Save este utilă în cazurile în care, după efectuarea unor actualizări la un tabel creat şi salvat anterior, dorim să rememorăm tabelul în acelaşi fişier sub acelaşi nume cu care a fost salvat iniţial. În acestă situaţie nu ni se mai solicită introducerea specificatorului de fişier. Dacă dorim însă ca tabelul actualizat să fie memorat într-un fişier nou, cu un alt nume, atunci vom utiliza comanda Save as. În ambele cazuri, zona de lucru Excel rămâne pe ecran la dispoziţia operatorului pentru a continua prelucrarea tabelului. Dacă dorim să încheiem definitiv prelucrarea acestuia apelăm la comanda Close. Deschiderea/ închiderea foii de calcul După lansarea în execuţie a programului Excel, acesta ne pune la dispoziţie o carte cu un set de foi de calcul albe, noi. Dar dacă dorim să prelucrăm un tabel salvat într-un fişier, atunci trebuie să "încărcăm" datele din acel fişier XLS, în zona de lucru a ecranului. Această acţiune se realizează cu comanda Open din meniul File. Comanda Open are o fereastră de dialog prin care putem specifica: discul, folderul şi numele fişierului. După încheierea prelucrării unui tabel şi salvarea acestuia într- un fişier XLS se procedează la închiderea foii de calcul cu comanda Close din meniul File. În situaţia în care nu am efectuat salvarea tabelului, comanda Close afişează o casetă de dialog cu trei butoane prin care suntem invitaţi să optăm pentru a salva, a nu salva modificările operate, sau pentru a anula comanda Close. Aria de lucru salvată nu înseamnă toată foaia de calcul, ci doar porţiunea în care s-a lucrat efectiv. Oricând mai putem deschide în paralel noi foi de calcul cu comanda New din meniul File. 6.4.6. Modificarea unui tabel Modificările unui tabel Excel vizează copierile, mutările, adăugările, ştergerile unor zone, rânduri sau coloane sau numai a conţinutului unei singure celule din foaia de calcul. Copierea celulelor Copierea este operaţia prin care conţinutul unei celule, considerate celulă sursă, este plasat într-o altă celulă, numită celulă ţintă sau destinaţie. Dacă celula conţine o formulă sau o funcţie apar deosebiri în modul de realizare a operaţiei de copiere, în funcţie de modul de adresare a celulelor prezente ca operanzi în cadrul acestor formule sau funcţii. Deosebirile apar datorită celor două moduri de adresare a celulelor: - adresare relativă; - adresare absolută. Adresarea relativă este modul obişnuit de scriere a adresei unei celule compusă din denumirea coloanei urmată de numărul rândului. Prin copierea formulelor sau funcţiilor ce conţin celule cu adrese relative au loc următoarele translatări de adrese: - dacă copierea se face pe verticală, adresa rândului va fi incrementată crescător cu 1, iar denumirea coloanei rămâne neschimbată, tocmai pentru a respecta logica calculelor între rânduri; - dacă copierea se face pe orizontală, denumirile coloanelor se modifică corespunzător iar numărul rândului rămâne neschimbat. Procedura de operare pentru copierea formulelor pentru exemplul din fig. 6.4 este următoarea: 1 - poziţionăm pointerul de adresare, dreptunghiul cursorului, pe celula sursă, care este în exemplul nostru F4; 2 - selectăm din meniul Edit comanda Copy şi vom observa că chenarul dreptunghiului este dublat de un dreptunghi format din linie întreruptă pulsatoare; 3 - poziţionăm cursorul pe prima celulă a zonei de destinaţie, apoi deplasăm mouse-ul cu butonul clic apăsat în jos, marcând întreaga zonă de destinaţie, în cazul nostru până în celula F13; 4 - apăsăm Enter şi formula va fi replicată în toate celulele din zona ţintă cu modificarea în ordine crescătoare a adreselor relative, în cazul nostru numai a rândului din adresă, din C4 la C5, până la C13; Aceste comenzi se pot executa utilizând butoanele din Toolbars sau din meniul contextual care se activează cu un clic cu butonul dreapta al mouse-ului. Observaţie - cota de piaţă se determină ca raport procentual între cifra de afaceri a unei firme şi totalul vânzărilor pe piaţa produsului; - cota relativă de piaţă se determină ca raport procentual între cifra de afaceri a unei firme şi cifra de afaceri a firmei lider; numai pentru firma lider cifra sa de afaceri se împarte la cifra de afaceri a următoarei firme în clasament. Dacă copiem o celulă într-o zonă de celule imediat dedesubt pe aceeaşi coloană sau la dreapta pe acelaşi rând procedăm mai simplu astfel: 1 – poziţionăm pointerul de adresare pe celula sursă şi executăm un clic pe pătratul din colţul din dreapta jos al chenarului, când cursorul va fi simbolizat printr-o cruciulţă (+); 2 - tragem mouse-ul în jos până pe ultima celulă a zonei ţintă şi cu butonul apăsat, tehnica "clic & drag", formula s-a copiat eliberăm butonul şi executăm un clic în afara zonei ţintă. Adresarea absolută a unei celule se realizează plasând semnul "$" fie înaintea numelui de coloană, fie a numărului de rând, fie înaintea ambelor coordonate. Prin copiere, partea de adresă marcată cu $ nu se va mai modifica, în sensul incrementării, ci va rămâne neschimbată în toate formulele. În exemplul prezentat în fig. 6.4 este folosită adresarea absolută pentru celula C$14. In formulele de calcul ale cotei absolute de piaţă, adresa acestei celule, care conţine totalul vânzărilor celor 10 companii, rămâne constantă. Fig. 6.4. Calculul cotei de piaţă absolute Fig 6.5. Formulele pentru calculul cotei de piaţă Mutarea celulelor Spre deosebire de comanda Copy, care lasă neschimbată celula sau zona de celule sursă, operaţia de mutare dizlocă informaţia din zona sursă, ce rămâne astfel liberă, şi o plasează în zona de destinaţie. Operaţia de mutare, ca şi operaţia de copiere respectă aceleaşi reguli de translatare a adreselor de celule ca şi în cazul operaţiei de mutare. Deci, adresele relative se incrementează iar adresele absolute rămân neschimbate. Procedura de operare apelează la meniul Edit şi la zona de memorie temporară numită CLIPBOARD, specifică programelor sub Windows: 1 - selectăm celula sau zona de celule sursă; 2 - executăm un clic pe butonul Cut din panoul de control sau selectăm această comandă din meniul Edit; datele vor fi extrase din zona de celule sursă şi plasate în zona de memorie Clipboard; 3 - deplasăm cursorul la adresa de început a zonei de destinaţie şi selectăm din meniul Edit comanda Paste; Şi mutarea se poate comanda cu butoanele, Cut , Paste din Toolbars. La fel de bine putem utiliza şi comenzile meniului contextual afişat printr-un clic cu butonul dreapta al mouse-ului. Inserarea de coloane, rânduri Termenul de inserare desemnează operaţia de includere a unui rând sau a unei coloane suplimentare în interiorul unui tabel. Comenzile pentru operaţiile de inserare sunt disponibile în meniul Insert. Inserarea unei coloane necesită următoarea procedură de operare: 1 - selectăm coloana în faţa căreia dorim să facem înserarea, unei noi coloane, executând un clic pe litera coloanei respective; 2 - selectăm din meniul Insert opţiunea Columns şi apăsăm Enter; coloana în cauză va fi eliberată de date şi întreg tabelul cu date şi cu formule se va muta la dreapta cu o coloană. Inserarea mai multor coloane necesită marcarea unui număr echivalent cu numărul de coloane pe care dorim să le inserăm şi în consecinţă cu care se va deplasa tabelul spre dreapta, făcând loc noilor coloane. Datele, formulele şi funcţiile vor fi transferate corespunzător pe noile poziţii recalculate automat. Procedura este următoarea: 1 - selectăm zona de coloane plasând cursorul pe prima coloană din zonă, apăsăm tasta Shift şi executăm un clic pe litera ultimei coloane din zonă; 2 - selectăm din meniul Insert opţiunea Columns si apăsăm Enter, tabelul va avea o zonă liberă formată din coloanele marcate la punctul 1. Inserarea unui rând sau a mai multor rânduri este similară cu operaţia de inserare a coloanelor cu precizarea că, în loc de Columns selectăm opţiunea Rows din meniul Insert. Rândurile sunt inserate deasupra cursorului iar coloanele la stânga cursorului, toate referinţele translatându-se corespunzător. Stergerea coloanelor si a rândurilor Ştergerea conţinutului unei coloane, a unui rând sau a unei zone de celule este o operaţie disponibilă în meniul Edit prin comanda Clear. Se procedează astfel: 1 - selectăm coloana cu clic pe numele coloanei, sau a rândului sau selectăm obişnuit o zonă de celule prin tehnica "clic & drag"; 2 - selectăm din meniul Edit comanda Clear şi conţinutul zonei marcate este anulat; 3 - executăm un clic în afara zonei de celule şterse. Acţiunea comenzii Clear este realizată şi de tasta Delete de pe tastatură. Atenţie, comanda Delete din meniul Edit elimină fizic, să zicem, o coloană sau un rând cu deplasarea la stânga sau la dreapta dacă este vorba de coloane, sau în sus ori în jos dacă ştergem rânduri. Putem selecta întreaga foaie de calcul cu un clic pe pătrăţelul din colţul stânga sus al foii de calcul, pentru ca apoi să ştergem conţinutul tuturor celulelor foii de calcul. Asocierea unui nume foii de calcul Utilizatorul are posibilitatea de a atribui explicit un nume unei foi de calcul, care aşa cum aţi observat primesc numele Sheet1, Sheet2 etc. Pentru aceasta este suficient să executăm un dublu clic pe eticheta foii de calcul din linia 6 şi apoi să tastăm noul nume. Acest nume va apare acum pe linia 6 a ecranului de lucru Excel. Vizualizarea formulelor şi funcţiilor Se ştie că, în mod implicit, după introducerea unei formule sau funcţii într-o celulă în locul textului acesteia, apare valoarea rezultată din calcule. Dacă dorim să revedem formula sau funcţia dintr-o celulă e suficient să deplasăm pointerul de adresare pe celula în cauză şi în panoul de control se poate citi textul formulei sau funcţiei. Dacă dorim să vizualizăm pe foaia de calcul toate formulele şi funcţiile în locul datelor, un lucru absolut necesar în etapa de punere la punct a unui program pentru întocmirea documentaţiei, atunci operăm astfel: 1 - selectăm meniul Tools şi apoi opţiunea Options; 2 - în caseta de dialog View din fereastra afişată marcăm cu un clic opţiunea Formulas, în micul pătrăţel din stânga în care va apare binecunoscuta "bifă" de setare "ON"; 3 - executăm un clic pe butonul OK şi pe foaia de calcul apar funcţiile şi formulele în locul valorilor. Revenirea la setarea iniţială, cu valori în locul formulelor şi funcţiilor, se face apelând aceeaşi paşi 1, 2, 3. Un clic pe pătrăţelul opţiunii Formulas în care se află bifa de setare ON are ca efect anularea sa. În caseta View avem diverse opţiuni de inhibarea afişării unor elemente ale foii de calcul: bordurile rândurilor, coloanelor, haşurile, etc. Îngheţarea capului de tabel Menţinerea pe loc a denumirii coloanelor unui tabel, acţiune pe care am numit-o ‘îngheţarea capului de tabel’ este chiar o necesitate în cazul tabelelor care se întind pe mai multe ecrane. Pentru a ‘îngheţa' o porţiune din tabel şi a permite derularea normală a celorlalte rânduri vom proceda astfel: 1 - executăm un clic pe oricare celulă situată pe rândul imediat următor sub zona pe care dorim să o îngheţăm; 2 - activăm meniul Window şi selectăm comanda Freeze Panes; Anularea acestei opţiuni se realizează cu comanda Unfreeze Panes din acelaşi meniu Window. 6.4.7. Lucru cu mai multe foi de calcul Procesorul de calcul tabelar Excel permite operarea alternativă sau simultană cu mai multe foi de calcul. Lucrul alternativ cu mai multe foi de calcul se rezumă la activarea unei alte foi de calcul cu un simplu clic pe linia de selecţie a foilor de calcul botezate Sheet1, Sheet2, etc. Lucrul cu mai multe foi de calcul simultan înseamnă aducerea acestora în aceeaşi arie de lucru pe ecran, în ferestre distincte. Utilizatorul se poate deplasa de la o fereastră la alta cu cursorul preluând şi legând cu uşurinţă datele din zonele prezente în zona de lucru de pe ecran. Procedura de operare este următoarea, presupunând că începem chiar de la crearea tabelelor: 1 - construim un tabel în prima foaie de calcul Sheet1, care va fi foaia de calcul principală; 2 - selectăm cu un clic în linia 6, linia de selecţie a foilor de calcul, foaia următoare să zicem Sheet2, şi construim şi aici un tabel; 3 - adăugăm această foaie într-o listă de foi de calcul ce vor fi utilizate simultan selectând din meniul Window comanda New Window; 4 - reluăm paşii 2 şi 3 cu foaia de calcul Sheet3 să zicem; 5 - după terminarea etapei de creare şi adăugare a foilor de calcul în listă, trecem la afişarea lor pe aceeaşi zonă de lucru pe ecran selectând din meniul Window comanda Arrange şi apoi din caseta de dialog a acestei comenzi alegem opţiunea Tilled, de afişare simultană, câte o fereastră pentru fiecare foaie prezentă în listă. Numai una din ferestre este totuşi activă la un moment dat, în sensul că numai asupra datelor tabelului din fereastra activă se execută comenzile curente ale utilizatorului. Fereastra activă are bara de titlu marcat distinct. Activarea unei alte ferestre, pe aceeaşi zonă de lucru, se face cu un clic pe suprafaţa acesteia. Din lista de foi de calcul putem insera în aria de lucru foi care nu sunt adiacente utilizând combinaţia Ctrl şi clic pentru selecţia acestora. Trecerea de la o foaie la alta se realizează şi cu butoanele din bara de defilare orizontală din linia 6 a ecranului de lucru. Lucrul simultan cu mai multe foi de calcul înseamnă că putem să construim formule şi funcţii de calcul cu adrese de celule preluate din foi distincte. In acest caz, adresa unei celule dintr-o altă foaie de calcul va avea ataşat în faţă numele foii de calcul: Sheet1, Sheet2, etc. după caz. Numele foii de calcul este separat de adresa celulei prin simbolul "!" - semnul exclamării. Se spune că numele foii de calcul urmat de semnul exclamării este un calificator, iar acestă modalitate de lucru cu adresele foilor de calcul se numeşte calificare. Adresele celulelor din alte foi de calcul sunt adrese absolute. Procedura de operare în aceste cazuri, pentru construirea unei formule, de exemplu, este următoarea: 1 - activăm fereastra tabelului în care construim formula; 2 - tastăm formula până la momentul în care dorim să inserăm adresa unei celule din altă fereastră; 3 - activăm cu un clic fereastra din care preluăm celula; 4 - deplasăm pointerul de adresare pe celula folosită drept operand şi executăm un clic, celula fiind marcată de un dreptunghi din liniuţe mobile; 5 - apăsăm Enter şi adresa absolută a celulei, inclusiv calificatorul său sunt inserate în formula noastră, cursorul revenind în fereastra iniţială. Formulele şi funcţiile astfel construite pot fi copiate, mutate, şterse ca orice formulă sau funcţie obişnuită. 6.4.8. Tipărirea tabelelor Tabelul utilizatorului conţinând date introduse, rezultatele calculelor, inclusiv graficele pot fi tipărite utilizând comanda Print din meniul File. Foaia de calcul este tipărită pe pagini. Putem fixa manual un delimitator de pagină. Inserarea unui delimitator de pagină Delimitatorul de pagină marchează sfârşitul paginii curente şi începutul unei noi pagini. Procedura de operare este următoarea: 1 - deplasăm pointerul de adresă pe primul rând al paginii noi şi executăm un clic cu mouse-ul; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Page Break, şi observăm deasupra rândului apariţia unei linii întrerupte ce marchează începutul unei noi pagini, în plan orizontal; Dacă cursorul este plasat într-o altă poziţie decât coloana A, vom constata că la stânga lui apare un marcator de pagină vertical, o linie punctată ce stabileşte limita dintre ultima coloană a paginii curente şi prima coloană a paginei următoare. Alegând, spre exemplu, celula E9 ca punct de marcare a delimitatorului de pagină, vom constata că zona de lucru vizibilă pe ecran a fost împărţită în 4 pagini prin cele două linii sunt punctate, una orizontală la stânga sub rândul 8 şi una verticală la stânga coloanei E. Ştergerea unui delimitator de pagină Procedura de operare este absolut identică cu cea de la momentul inserării unui delimitator de pagină: 1 - deplasăm pointerul de adresare pe celula aflată imediat sub delimitatorul orizontal respectiv la dreapta delimitatorului vertical şi executăm un clic; 2 - selectăm din meniul Insert comanda Remove Page Break; Dacă ne plasăm pe celula aflată în dreapta delimitatorului de pagină vertical, acesta nu este şters prin comanda dată. Această comandă de introducere a delimitatorului de pagină operează numai deasupra şi la stânga celulei curente. Stabilirea ariei incluse într-o pagină poate fi realizată şi prin opţiunile comenzii Page Setup din meniul File. În caseta de dialog a acestei opţiuni avem la dispoziţie rubrica Print Area în care tastăm adresa, coordonatele zonei de celule pe care dorim să o tipărim. Previzualizarea paginii Comanda Print Preview din meniul File ne permite să vizualizăm pe ecran forma reală a paginii A4 ce va fi tipărită. Avem la dispoziţie şi un buton de comandă a acestei operaţii pe panoul de control, care are forma unei lupe pe hârtie. Pentru previzualizare procedăm astfel: 1 - executăm un clic pe butonul Print Preview; 2 - opţional, din meniul afişat putem alege comanda Zoom pentru a mări imaginea; 3 - executăm un clic pe butonul Close pentru a reveni la ecranul normal Excel. Numerotare, margini, antet şi note de subsol Comanda Page Setup din meniul File ne oferă o serie de posibilităţi pentru modificarea unor setări implicite astfel: - opţiunea Page, ne permite stabilirea dimensiunii, orientării Portrait sau Landscape şi numerotării paginilor; - opţiunea Margins, ne permite modificarea marginilor stânga, dreapta, sus şi jos precum şi centrarea textului în pagină; - opţiunea Header/Footer ne permite înscrierea unui text ca antet de pagină (Header) sau notă de subsol (Footer). Putem înscrie texte diferite în colţurile din stânga, sau dreapta, şi pe centrul paginii deasupra sau în subsolul paginii, dacă alegem opţiunile Custom Header sau Custom Footer. După introducerea textelor, cu un Print preview ne putem convinge de modul cum apar aceste elemente în pagină. Tipărirea Comanda de tipărire este disponibilă în meniul File şi este comanda Print. Desigur, există şi un buton în panoul de control care are forma unei imprimante. Comanda Print are o casetă de dialog prin care putem seta: - foaia de calcul, una din cele 16; - paginile, toate sau selectiv; - numărul de copii; - prin opţiunea "properties" putem alege modul normal de tipărire PORTRAIT sau modul LANDSCAPE - pe lăţime. Dacă dorim să tipărim numai graficul dintr-o pagină, e suficient să activm acest grafic cu un dublu clic şi să declanşăm operaţia de tipărire. Mai înainte însă de comanda efectivă Print, se obişnuieşte fixarea unor setări prin intermediul opţiunilor comenzii Page Setup din meniul File. De exemplu, pentru imprimantele matriciale se recomandă activarea opţiunii Print in Black and White, şi după aceea activarea butonului Print. Trebuie să fim atenţi ca tipul de imprimantă conectată efectiv să corespundă cu tipul de imprimantă setat prin opţiunile comenzii Print. 6.4.9. Sortare şi filtrare Sortare Sortarea poate fi simplă sau o putem complica. Pentru început să învăţăm sortarea simplă a unui tabel. Sortarea se face în funcţie de datele înscrise într-o coloană. Rândurile tabelului sunt rearanjate în ordinea crescătoare (ascending) sau descrescătoare (descending) a datelor din coloana aleasă drept cheie de sortare. Intr-un tabel, în mod standard putem sorta datele după 3 chei de sortare, după 3 coloane, fiecare având propria disciplină de aranjare: crescătoare sau descrescătoare. Putem construi şi liste proprii cu cheile de sortare - custom sort list, dar aceasta complică puţin lucrurile. Procedura de operare este următoarea: 1 - selectăm întregul tabel ce se va sorta; 2 - selectăm din meniul Data comanda Sort; 3 - în caseta de dialog a comenzii Sort fixăm ordinea coloanelor folosite drept cheie de sortare şi disciplina de sortare pentru fiecare coloană; 4 - confirmăm setările printr-un clic pe butonul OK. În situaţia în care dorim rearanjarea coloanelor şi nu a rândurilor, activăm din caseta de dialog a comenzii Sort, butonul Options. în noua casetă de dialog ne putem alege noua variantă de sortare: Left to Right. Filtrarea Opţiunea de filtrare Filter din meniul Data ne permite extragerea dintr-un tabel numai a acelor rânduri care au o aceeaşi valoare pe coloana folosită drept filtru. In acest fel putem vizualiza numai un subset de date din întregul tabel. Procedura de operare este următoarea: 1 – se marchează tabelul de date care se filtrează; 2 – se activează meniul Data şi se selectează opţiunea Filter; 3 – se selectează în continuare comanda Autofilter; 4 – pe ecran apare un marcaj (săgeată) în dreptul fiecărei coloane, dacă executăm clic pe acest marcaj se deschide o casetă care conţine toate valorile distincte ce apar pe coloană; se punctează cu mouse-ul acea valoare care va fi folosită drept filtru de selecţie; 5 - în tabel vor rămâne numai acele rânduri care conţin pe coloana de filtrare valoarea selectată. De reţinut că restul rândurilor din tabel nu sunt eliminate fizic ci doar ascunse. Vizualizarea din nou a întregului tabel se face selectând comanda Show All din opţiunea Filter a meniului Data. Nu vă aventuraţi în calcule pe tabele filtrate pentru care se iau în calcul şi rândurile care nu se văd. De tipărit se pot tipări fără grijă. 6.4.10. Construcţii grafice În multe situaţii o coloană sau un rând dintr-un tabel reprezintă de fapt, în sens statistic, o serie de date ce ilustrează fie evoluţia în dinamică a unui fenomen, fie corelaţia dintre două procese economice exprimat cantitativ sau valoric Fără să complicăm lucrurile, pentru construirea unui grafic, de regulă, trebuie să ne fixăm asupra următoarelor elemente principale; - coloana ce va constitui axa Ox; - coloana sau coloanele ce se vor reprezenta pe axa Oy; - denumirea graficului, a axelor şi legenda. În funcţie de semnificaţia datelor din tabel se alege în primul rând tipul graficului cel mai reprezentativ. Tipuri de grafice Programul Excel poate crea mai multe tipuri de grafice, fiecare tip la rândul său, având câteva formate particulare. . Fig. 6.6. Categorii şi tipuri de grafice Graficele linie - LINE, ilustrează evoluţia în timp, deci dinamica unui fenomen. Pe axa Ox se reprezintă timpul iar pe axa Oy se vor reprezenta valorile seriilor cronologice. Aceste grafice se mai numesc si cronograme sau histograme. Grafice suprafaţă - SURFACE, sunt o variantă a graficelor LINE, segmentele de linie fiind înlocuite cu arii planare bidimensionale. Graficele dreptunghi au două variante şi anume: - dreptunghiuri orizontale, BAR; - dreptunghiuri verticale, COLUMN. Aceste grafice ilustrează evoluţia în dinamică a unui proces economic. Dreptunghiurile au baza egală. Cele de tip BAR se construiesc pe axa Oy iar cele de tip COLUMN se construiesc pe axa Ox. Suprafaţa dreptunghiului este proporţională cu valoarea indicatorului reprezentat. Graficele circulare sunt de două feluri: - PIE, plăcintă; - DOUGHNUT, covrig. Ambele tipuri de grafice circulare sunt diagrame de structură şi ilustrează ponderea fiecărui element într-un întreg, fie că este vorba de procente sau de simple mărimi relative. Sectorul de cerc dintr-un grafic PIE sau segmentul circular dintr-un grafic DOUGHNUT sunt proporţionale cu ponderea părţilor în întreg. Pe un grafic circular nu se reprezintă decât o coloană. Graficele reţea - RADAR, seamănă cu o pânză de păianjen şi sunt o variantă a graficelor linie, dar e vorba de linii care parcurg un traseu circular în sensul acelor de ceasornic. Se folosesc mai rar. Graficele XY - servesc pentru ilustrarea legăturii dintre două procese interdependente. Un proces cauză se reprezintă pe axa Ox, iar un proces rezultat se reprezintă pe axa Oy, fiind vorba de o funcţie de tipul: y = f (x) Graficele 3D - sunt grafice tridimensionale şi reprezintă variante în spaţiu de tip cilindru, con sau piramidă. Crearea unui grafic Avem la dispoziţie, pentru crearea unui grafic, comanda Chart din meniul Insert şi mult mai rapid butonul Chart din Toolbar. Procedura de operare este simplificată de maniera autoexplicativă a fiecărei casete de dialog prin care trecem parcurgând următoarele etape: 1 - selectăm din meniul Insert comanda Chart şi alegem tipul de grafic şi se trece cu Next la pasul următor; 2 - se precizează dacă este vorba de serii pe linie sau serii pe coloane; se introduc coordonatele ariei pe care o reprezentăm grafic; putem face selecţia acestora chiar înainte de activarea meniului Insert, folosind tehnica clic & drag; Observaţie: dacă coloanele nu sunt alăturate le putem selecta explicit ţinând tasta CTRL apăsată şi le marcăm cu mouse-ul prin glisare ori, putem să introducem în caseta de dialog adresele coloanelor, zonă cu zonă, separând adresele prin virgulă. 3 - urmează o pagina de opţiuni prin intermediul căreia se pot stabili mai multe elemente de detaliu: titlul graficului şi al axelor, haşuri, legendă, etichete pentru valorile înscrise pe grafic etc; 4 - executăm clic pe butonul Finish; 5 - graficul este încadrat într-un frame ce poate fi mărit sau micşorat acţinând asupra pătratelor de redimensionare aflate pe colţuri; în final executăm un clic în afara dreptunghiului (fram- ului) ce încadrează graficul. Un grafic este un obiect creat pe foaia de calcul, şi el poate fi în consecinţă plasat în altă poziţie cu tehnica clic & drag, sau micşorat, mărit, ori eliminat din foaia de calcul. Activarea unui grafic, selecţia sa, în vederea efectuării unor modificări, ca de exemplu: schimbarea tipului de grafic, a titlului sau a altor elemente constitutive, se face cu un clic în interiorul chenarului ce încadrează graficul. Aşa cum am mai specificat, graficele se pot tipări fără nici o problemă odată cu tabelul sursă. 6.4.11. Funcţii statistice şi funcţii financiare Biblioteca de funcţii pre definite a programului Excel însumează cca 240 de funcţii grupate în 9 clase. Dintre acestea ne oprim asupra mai întâi asupra funcţiilor financiare, 54 la număr, remarcabile prin utilitatea lor în munca economiştilor. Vom discuta doar câteva dintre ele, detalii putându-se obţine suplimentar din Help-ul programului. Funcţii statistice Funcţiile statistice sunt folosite în prelucrarea seriilor de date. O serie de date este de fapt o coloană sau un rând dintr-un tabel. Pentru calculul unui indicator statistic, folosind o astfel de funcţie procedăm astfel: 1 - plasăm cursorul după ultima celulă a seriei de date; 2 – activăm meniul Insert şi comanda Function 3 – alegem categoria de funcţii Statistical şi apoi derulăm lista de funcţii pentru a selecta-o pe cea dorită. Iată câteva exemple de funcţii statistice, nu foarte complicate: ♦ Min, pentru determinarea valorii minime dintr-o serie; ♦ Max, pentru determinarea valorii maxime dintr-o serie; ♦ Average, pentru determinarea mediei aritmetice a termenilor; ♦ Countif, pentru calculul numărului de apariţii ale unui număr într-o serie, se mai numeşte frecvenţa de apariţie a termenului, de exemplu funcţia: = Countif(A2:A10,=400) va returna numărul de apariţii ale cifrei 400 în zona de celule A2 – A10; ♦ Trend şi Growth sunt două funcţii pentru extrapolarea termenilor unei serii. Veţi înţelege mai bine ce înseamnă extrapolarea, ca tehnică de prognoză, dacă considerăm că dispunem de o serie de 21 de termeni reprezentând cursul valutar euro – leu pe primele 21 de zile ale unei luni şi dorim să aproximăm cursurile pentru ziua a 21-a, a 22- a, a 23-a si aşa mai departe până în a 31 zi. Funcţia Trend se foloseşte în cazul în care apreciem că evoluţia seriei reale este de tip liniar şi extrapolarea se face după o funcţie, care se mai numeşte şi ecuaţie de regresie liniară, de forma: y = a + bx Funcţia Growth se foloseşte în cazul în care apreciem că evoluţia seriei reale este de tip exponenţial şi extrapolarea se face după o funcţie de forma: y = a + bx unde: y – este termenul prognozat al seriei x – este termenul real al seriei a, b sunt coeficienţii ecuaţiei de regresie determinaţi pe baza metodei celor mai mici pătrate, o metodă specifică statisticii. Procedura de operare, în cazul acestor funcţii de extrapolare, este următoarea: 1 – selectăm cu clic dreapta temenii seriei reale şi continuăm să marcăm cu butonul clic dreapta apăsat şi următoarele celule în care vor apărea termenii prognozaţi, 2 – eliberăm butonul de clic dreapta; 3 – selectăm din meniul popup afişat funcţia Trend sau Growth . Funcţii financiare Pentru calcule specifice domeniului bancar se folosesc funcţii care au următorul format general: nume-funcţie(d’,n,S,V0,V1,tip) unde: n d’ - este rata dobânzii (rate) exprimată procentual, fie anuală, fie lunară şi în acest caz se reprezintă sub forma d’/12; n n - este numărul de perioade (nper), de regulă luni, dacă lucrăm cu ani atunci folosim forma: n*12; n S - este suma de plată (pmt – payment); n V0 - este valoarea prezentă (pv) a creditului sau investiţiei; n V1 - este valoarea viitoare a (fv) a creditului sau investiţiei; n tip - este 0 sau 1 după cum plata se face la începutul respectiv la sfârşitul perioadei, lună sau an. a) funcţia NPER, calculează numărul de perioade în care trebuie plătită periodic o sumă S astfel încât un depozit bancar V0 să ajungă la suma V1, când banca acordă o rată a dobânzii pe perioada egală cu d'. Dacă este vorba de rambursarea unui împrumut (credit) atunci valoarea creditului este V0 şi V1 va fi zero. Suma S, pentru că reprezintă o plată, are semnul minus. De exemplu NPER(20%/12,- 200,8000,0,1) va returna valoarea 64.51, adică pentru a stinge un credit de 8000$, plătind periodic 200$ când rata dobânzii este 20% anual, vor fi necesari cca. 65 perioade, adică 5 ani şi câteva luni. Vă atenţionăm că rata dobânzii lunare, când rata anuală este de exemplu 20%, se scrie sub forma “20%/12”. Numărul de perioade, de rate, lunare se scrie tot într-un format specific, de exemplu 4*12 înseamnă 48 de rate plătite pe 4 ani. b) funcţia PMT, payment, calculează suma periodică de plată S, pentru achitarea unui credit V1, contractat pe ‘n’ perioade , la o rată a dobânzii d'. Funcţia calculează plăţile lunare, dacă restituim împrumutul lunar, plăţi compuse din rata din credit plus dobânda aferentă lunii. De exemplu, PMT(12.5%/12,30*12,50000,0,1) calculează valoarea 528,13, deci un credit pe 30 de ani (30*12), în valoare de 50000, contractat la o rată a dobânzii de 12,5% anual, va trebui achitat în rate egale de 528,13 $ lunar. Suma, pentru că este o plată va fi tipărită în roşu. Dacă valoarea creditului o înscriem în tabel cu semnul minus, fiind de altfel o datorie de achitat, atunci rezultatul se afişează normal. c) funcţia IPMT, interest payment, calculează numai dobânda efectivă ce se plăteşte într-o anumită lună din intervalul pentru care am contractat creditul. De exemplu pentru creditul nostru de 50.000$ în ultima luna de plată, a 360-a, apelul IPMT(12.5%/12,360,30*12,- 50000) va returna valoarea de 5.50$ reprezentând dobânda ce va fi achitată la acea dată. Creditul, pentru că este o datorie se trece cu minus. d) funcţia FV - future value, calculează valoarea finală V1 a unor ‘n’ depuneri periodice constante S, într-un cont bancar, pentru care banca ne va plăti dobândă calculată la o rată a dobânzii d' fixă pe toată perioada de depunere.. Dobânda se capitalizează, adică se adaugă lunar în cont şi va produce la rândul ei dobândă De exemplu, apelul FV(10%/12,4*12,-100), calculează valoarea 5873 adică, depunând constant 100$, în fiecare lună, 4 ani de zile, în condiţiile în care banca îmi acordă o dobândă de 10% anual, se vor aduna în final aproape 5873$. e) funcţia PV – prezent value, calculează valoarea reală astăzi a unei sume care urmează a-mi fi plătită ulterior într-un anumit număr de rate. E simplu, 1.000.000 de lei astăzi nu mai fac 1.000.000 de lei peste un an ci mai puţin datorită inflaţiei, să zicem. Mai putem gândi şi astfel, dacă în loc să primesc banii puţin câte puţin aş avea toată suma şi aş depune-o în bancă, evident aş câştiga dobânda plătită de bancă. Ei bine tocmai această sumă o voi pierde. Iată de ce 1.000.000 primit de abia peste un an nu mai “face” un 1.000.000. Cât valorează, putem afla tocmai cu această funcţie care ia în considerare dobânda care se pierde nedepunând banii într-o bancă ceea ce ar echivala şi cu pierderile datorită inflaţiei. De exemplu, 1.000.000 lei care mi se vor plăti abia peste un an, valorează astăzi, dacă rata inflaţiei este de 40% anual, numai 674.700 de lei. Apelul funcţiei este: FV(40%/12,1*12,,-1000000,1) f) funcţia RATE, calculează rata dobânzii d' percepută de bancă pentru un credit pentru care se cunoaşte creditul, valoarea ratei plătite constant lunar băncii şi numărul de rate în care se rambursează creditul. De exemplu, dacă la un împrumut pentru un autoturism de 8000$ ni se fixează o rată lunară de rambursare de 100$ pe 4 ani atunci funcţia RATE(4*12,-100,8000), determină valoarea 2%. Asta înseamnă o rată a dobânzii de 2% lunar sau 24% anual. Tabele cu una sau două variabile Excel ne permite să calculăm ce valori ar returna diferite funcţii atunci când li se modifică un parametru, deci o intrare. Programul construieşte automat un tabel cu două coloane: - prima coloană este coloana cu valorile parametrului care se modifică, - coloana a doua este coloana cu rezultatul calculelor. În cazul funcţiilor financiare construirea acestor tabele este benefică pentru a compara, de exemplu, diversele rate de restituire a unui credit în condiţiile unei rate a dobânzii fluctuante Fig. 6.7. Tabel cu o variabilă Un exemplu: Să presupunem că un credit de 4500 euro, pe 3 ani, se va restitui iniţial în condiţiile unei rate fixe a dobânzii de 3.50% pe an. E interesant să calculăm şi suma de plată pentru restituirea creditului în cazul în care rata dobânzii s-ar modifica la 4% sau 5%. Procedura de operare pentru rezolvarea problemei ca în figura 6.7 este următoarea: 1 – introduceţi în celula B2 suma -4500, creditul; 2 – introduceţi în B3 numărul de ani 3; 3 - introduceţi în B4 rata dobânzii 3.5%; 4 – în C7 introduceţi funcţia PMT nu uitaţi să înmulţiţi numărul de ani cu 12 ca să rezulte suma de plată lunară; 4 – introducem în B8 rata dobânzii de 4% iar în B9 5%, atenţie celula B7 trebuie să rămână necompletată 5 - marcăm cu mouse-ul zona B7 – C9; 6 – selectăm din meniul Data comanda Table; 7 – executăm clic pe caseta Column input cell şi introducem adresa celulei care se modifică B4; 8 – O.K şi în celulele C8, C9 avem rezultatele. Tabele cu două variabile Aceste tabele se mai numesc şi tabele cu două intrări pentru că acceptă modificarea în cadrul unei formule de calcul a doi dintre parametrii iniţiali. În exemplul anterior putem construi un tabel în care să calculăm sumele de plată în condiţiile în care se modifică nu numai rata dobînzii ci şi numărul de ani de restituire a creditului. Fig. 6.8. Tabel cu două intrări Procedura de operare pentru exemplul de mai sus redat şi în figura 6.8 este următoarea: 1 – introducem creditul în B2, anii în B3 şi rata dobânzii în B4; 2 – introducem anii de restituire a creditului în zona C7 – E7; 3 – introducem ratele modificate 4%, 5%, în celulele B8, B9; 4 – introducem în B7 funcţia PMT cu datele sale iniţiale din celulele B2 – B4; 5 – marcăm zona B7 – E9; 6 - selectăm din meniul Data comanda Table; 7 – executăm clic pe caseta Column input cell şi introducem adresa ratei dobânzii care se modifică B4; 9 – executăm clic în caseta Row input cell şi introducem adresa numărului de ani care devine variabil B3; 8 – O.K şi în celulele C8, C9 avem rezultatele. Funcţii pentru calculul amortizării O categorie de funcţii financiare aparte este cea destinată calculelor amortizării echipamentelor. Este vorba de funcţiile: SLN, SYD, DDB: a) funcţia SLN - shight line depreciation, calculează după metoda linear valoarea amortizării A, a unui utilaj cu valoarea de inventar V, din care se recuperează, prin casare, suma S, şi care are o durată de viaţă de "n" perioade, de regulă ani. În fiecare perioadă "i", deci în fiecare an, amortizarea are o valoare constantă. b) funcţia SYD, sum of the year digit depreciation, calculează valoarea amortizării anuale după metoda amortizării cumulate. În fiecare an, amortizarea are o altă valoare, începând cu valori mai mari şi terminând cu valori mai mici, astfel încât după o scurtă perioadă de funcţionare utilajul este în bună parte amortizat. Fig. 6.9. Funcţii pentru calculul amortizării c) funcţia DDB - double declining balance, calculează amortizarea anuală a unui utilaj după metoda regresivă. Şi această metodă de calcul permite o amortizare rapidă a utilajului în prima parte a ciclului de viaţă, când de exemplu cheltuielile cu reparaţiile utilajului sunt mai mici. Mai târziu, apariţia acestor cheltuieli cu revizii şi reparaţii nu vor afecta costul produsului prea mult pentru că scad tocmai cheltuielile cu amortizarea. Ba chiar mai mult, aceste utilaje se pot vinde la un preţ bun, la un moment dat, având totuşi un număr nu prea mare de ore de funcţionare, dar fiind recuperată prin amortizări o bună parte din valoarea de achiziţie. Graficul funcţiilor de caclul al amortizării este prezentat în fig. 6.10. F ig. 6.1 0 . Alegerea unei metode sau alta de calcul depinde de mulţi factori tehnico-economici, iar o analiză comparată a amortizării anuale deter- minată prin cele trei metode se va dovedi oricând utilă. Să presupunem că avem un utilaj cu valoarea de inventar de 1000 $, şi din casări recuperăm o valoare reziduală de 100 $. Durata lui de viaţă este de 8 ani. Incercaţi, într-o foaie de calcul, să urmăriţi valorile funcţiilor de calcul a amortizării şi reprezentarea grafică, pe baza exemplului dat. Atenţie la modul de introducere a funcţiilor şi formulelor. O greşeală frecventă o constituie tastarea unui spaţiu la început sau a unui alt caracter în loc de “=”. Funcţia sau formula va fi considerată în acest caz doar un şir de caractere şi în locul rezultatului aşteptat, în celulă apare chiar textul formulei sau funcţiei. Greşeala se poate vedea în linia panoului de control. Textul formulei greşite începe cu cu apostrof Remedierea este simplă, fie retastăm corect, fie apăsăm tasta F2 - Edit, şi ştergem apostroful din prima coloană. 6.4.12. Funcţii logice, funcţii de căutare şi aplicaţii economice Funcţia IF Se apelează la funcţia logică IF pentru alegerea unei anumite variante de continuare a algoritmului de prelucrare a datelor. În Excel, funcţia IF evaluează o expresie (condiţie) logică şi în funcţie de rezultat, adevărat sau fals, returnează valori diferite în celula în care a fost înscrisă. Forma generală a funcţiei este următoarea: @IF(exp-log, expA,expB) unde: - exp-log, este expresia logică construită cu ajutorul operatorilor aritmetici, relaţionali şi/sau logici, operanzii fiind adrese de celule, constante, funcţii sau alte formule; - expA, este valoarea returnată dacă expresia este adevărată; - expB, este valoarea returnată dacă expresia logică este falsă. Expresiile expa şi expB pot fi constante numerice, logice, sau şiruri de caractere plasate între ghilimele sau alte funcţii sau formule. În exemplul prezentat mai jos tipul balanţei comerciale, echilibrat, excedentar sau deficitar se determină cu următoarea funcţie logică: =IF(D9>0,”Excedentar”,IF(D9=0,”Deficitar”,”Echilibrat”))
După cum se observă se admit construcţii IF în IF, care se mai
numesc şi IF-uri imbricate. Numărul de paranteze deschise trebuie să
fie egal cu numărul parantezelor închise.

Fig. 6.11. Calculul soldului balanţei comerciale

Dacă dorim să includem într-o expresie logică complexă
secvenţe de expresii legate prin operatorii logici AND sau OR atunci e
bine să vă reamintiţi că este necesar să deschideţi o paranteză în care
plasaţi mai întâi operatorul logic AND sau OR şi apoi lista operanzilor
separaţi prin virgulă. Deci operatorul logic nu se plasează între
operanzi, precum operatorii aritmetici obişnuiţi, ci se plasează la
începutul expresiei după care urmează lista operanzilor.
De exemplu funcţia IF(AND(3>2,4<5),”O.K”,”NU”) va
returna desigur şirul de caractere “O.K.” pentru că expresia logică
testată va fi adevărată.

Funcţia VLOOKUP
Din categoria funcţiilor de căutare şi regăsire am optat pentru
exemplificarea modului de operare cu funcţia VLOOKUP care
realizează căutarea pe verticală a unei valori într-un vector coloană ce
poate fi chiar şi prima coloană a unei matrici. Dacă valoarea căutată, fie
număr, fie şir de caractere alfanumerice, a fost găsită, atunci funcţia
poate returna valoarea oricărui alt element al matricei situat pe aceeaşi
linie cu elementul găsit dar aflat pe altă coloană a matricei. Pentru
aceasta trebuie să respectăm următorul format al funcţiei:

VLOOKUP(şir,adresă domeniu,număr coloană)

Fig. 6.12. Utilizarea funcţiei VLOOKUP pentru calcule într-o factură
In exemplul din fig. 6.12. preţul unitar al fiecărui produs se preia
din matricea I$3:J$8, neapărat în adresare absolută. Căutarea în această
matrice denumită ‘nomenclatorul preţurilor’ se face după denumirea
produsului din coloana ‘C’. Funcţia de căutare înscrisă în coloana ‘D’
este următoarea:
VLOOKUP(B5,I$3:J$8,2)
Denumirea este căutată pe prima coloană a matricei iar preţul
unitar este extras din coloana a doua a matricei.
Observaţie: Denumirile înscrise în prima coloană a matricei trebuie
sortate în ordine strict alfabetică.
În mod similar operează funcţia HLOOKUP care realizează
căutarea pe orizontală a unei valori într-o matrice de date.

6.4.13. Scenarii

Excel ne oferă comanda Scenarios din meniul Tools pentru
adăugarea, editarea şi afişarea scenariilor cu modulul Scenarios
Manager. Prin scenariu se înţelege o suită de tabele cu aceeaşi structură
dar care diferă prin datele prelucrate şi prin rezultatele obţinute.

Fig. 6.13. Crearea unui scenariu
Avem posibilitatea să analizăm ce se întâmplă cu evoluţia unor
indicatori atunci când operăm modificări în datele iniţiale sau chiar în
unele relaţii de calcul ale tabelului. Fiecare scenariu va fi un tabel cu un
nume distinct în care s-au operat modificări faţă de tabelul precedent
Scenariile incluse într-o listă derulantă se pot afişa unul câte
unul pe ecranul de lucru.
Primul pas în realizarea unui scenariu îl constituie crearea
tabelului original, sau tabelul numărul unu care se înscrie aşa cum este
în lista de scenarii :
1 – activăm meniul Tools, comanda Scenarios, opţiunea Add;
2 – tastăm în caseta Scenario name numele atribuit scenariului;
3 – executăm direct un clic pe butonul OK, numele scenariului
va apare în lista de scenarii;
Urmează acum crearea următorului tabel care va conţine date
sau formule modificate faţă de primul scenariu. Suntem în continuare în
caseta de dialog a modulului Scenarios Manager şi vom proceda
astfel:
4 – executăm un clic pe butonul Add;

5 – tastăm numele acestui nou scenariu;
6 – tastăm în caseta Changing cells adresa celulei sau zonei de
celule care se vor modifica în acest tabel;
7 – pentru fiecare celulă din zona indicată se vor introduce noile
date sau formule, după care încheiem cu clic pe butonul OK.
Pentru vizualizarea ulterioară a scenariilor vom utiliza din
meniul Tools, aceeaşi comandă de apel a managerului de scenarii,
Scenarios, selectând opţiunea Show. Din lista scenariilor afişată acum
pe ecran se aleg scenariile pe rând, închizând de fiecare dată fereastra
pentru a nu acoperi ecranul. Acelaşi Scenarios Manager ne permite să
revenim asupra unor scenarii pentru a le modifica, cu comanda Edit.
Au rămas desigur numeroase facilităţi ale procesorului Excel pe
care utilizatorul pasionat le va descoperi, convingându-se de
performanţele remarcabile ale procesoarelor de calcul tabelar.
6.4.14. Tabele pivot

a) caracteristici de grupare şi grade de total
Multe aplicaţii economice necesită centralizarea datelor,
totalizarea lor. Aceste calcule presupun sortarea prealabilă a datelor
primare Acele coduri sau denumiri după care se face sortarea / gruparea
datelor se numesc „caracteristici de grupare” .
De exemplu contractele de export ale unei firme se grupează pe
ţări şi în cadrul fiecărei ţări pe firme. Din centralizarea contractelor
derulate pe un an să zicem, vor rezulta două categorii de totaluri:
– totalul pe fiecare firmă prin însumarea contractelor aferente;
– totalul pe fiecare ţară prin însumarea totalurilor pe firme.
Este clar ca datele din tabelul contractelor de export trebuie sortate
pe ţară mai întâi şi în cadrul ţării pe firme. În acest caz se consideră că:
– firma este CARACRETRISTICA MINORĂ;
– ţara este CARACTERISTICĂ MAJORĂ
Între cele două caractristici există o relaţie ierarhică. Dacă apar mai
mult de două caracteristici atunci între caracteristica majoră şi
caracteristica minoră apar CARACTERISTICILE INTERMEDIARE. În
consecinţă vom calcula mai multe grade de totaluri:
– totaluri minore, de exemplu pe fiecare firmă;
– totaluri intermediare , de exemplu pe fiecare ţară;
– totaluri majore.
tabelul 1
NR.
CONTR
DATA PRODUS TARA FIRMA CANTI
TATEA
PREŢ VALOARE
1 12-01 grău ES Dolors 4 20 60
2 14-01 grău I Fotana 5 21 105
3 19-02 porumb F Racing 6 12 72
4 30-03 orz F Petit 5 18 90
5 14-05 porumb ES Dolors 6 22 132
6 17-10 grau ES Ribera 4 20 80
7 22-11 porumb I Fontana 7 10 70
8 27-11 orz I Trevi 8 10 80

In tabelul 1 sunt consemnate contracte de export înscrise în ordinea
lor cronologică Tabelul trebuie sortat pe “ţări” şi apoi pe „firme”.
tabelul 2
NR.
CONTR
DATA PRODUS TARA FIRMA CANTI
TATEA
PREŢ VALOARE
1 12-01 grău ES Dolors 4 20 60
4 14-05 porumb ES Dolors 6 22 132
6 17-10 grau ES Ribera 4 20 80
4 30-03 orz F Petit 5 18 90
3 19-02 porumb F Racing 6 12 72
7 22-11 porumb I Fontana 7 10 70
2 14-01 grău I Fotana 5 21 105
8 27-11 orz I Trevi 8 10 80
Caracteristica
minoră
Caracteristica
majoră

Ne propunem să obţinem următoarea situaţie centralizatoare.
tabelul 3
S P A N I A F R A N Ţ A I T A L I A PRO-
DUSUL
Dol
ors
Rib
era
To
tal
Pe
tit
Raci
ng
To
tal
Font
ana
Tre
vi
To
tal

TOT.
GEN
cant
GRĂU
val.
cant
PORU
MB
val
cant
ORZ
val
Tot. cant
Total val
Procedura de operare este urmatoarea:

1. Construim tabelul initial, chiar nesortat şi-l selecăm;

2. Selectăm meniul DATA şi optiunea TABLE PIVOT

3. Executăm clic pe butonul NEXT pentru că datele sunt intr-
un tabel Excel şi creeăm un tabel Pivot; şi din nou clic pe
NEXT pentru ca deja am selectat aria cu datele iniţiale;

4. Alegeţi plasarea rezultatelor aceeaşi foaie sau intr-o foaie
separată, dar NU APASAŢI încă butonul Finish;
executăm clic pe butonul Layout

Prin tehnica “click and drug” plasăm câmpurile pe rânduri
si coloane astfel:

– plasăm câmpul “produs” în caseta “row”;

– plasăm câmpurile “ţara” şi apoi “firma” în caseta “column”;

– plasăm câmpurile “cantitate” şi apoi “valoare” în caseta “data”
şi observăm că ele implicit vor fi însumate; dacă dorim un alt
mod de prelucrare ale acestor câmpuri executăm dublu clic pe
butonul “sum of…” apărut şi se afişează o fereastră cu multiple
opţiuni de calcul;

– plasăm aceleaşi câmpuri “cantitate” şi “valoare” şi în caseta
“page” pentru a obţine şi totalurile generale pe intreprindere.

– încheiem cu un clic pe OK şi apoi e FINISH. 7. MICROSOFT POWERPOINT

7.1. Prezentare generală

PowerPoint este un produs software, parte componentă a
pachetulului Microsoft Office destinat realizării de prezentări grafice pe
calculator.
PowerPoint este folosit pentru realizarea de prezentări care să
asiste vorbitorul în expunerea unui material, în prezentarea unui produs,
sau care să-l înlocuiască chiar, în prezentarea unor informaţii.
O prezentare este compusă dintr-o suită de pagini, fiecare pagină
ocupând un ecran. Acest set de pagini se memorează sub forma unui
fişier, putând fi ulterior modificat, afişat pe ecran sau tipărit.
O prezentare poate fi derulată pagină cu pagină pe un calculator
independent, sau poate fi prezentată în reţea, pe mai multe calculatoare
în acelaşi timp, în sistem de conferinţe.
PowerPoint oferă posibilitatea de valorificare a prezentărilor în
mai multe formate şi anume:
– prezentare derulată pe ecranul calculatorului sau proiectată pe
un ecran prin intermediul unui videoproiector,
– prezentare creată pentru realizarea diapozitivelor de 35 mm,
– prezentare publicată pe Web,
– prezentare imprimată pe hârtie,
– prezentare imprimată pe folii transparente,
– crearea, în acelaşi timp cu prezentarea, de materiale
imprimate pentru auditoriu, cum ar fi: sumarul prezentării, un
rezumat al prezentării, sau note explicative.

7.2. Concepte de bază

Principalele concepte cu care operăm în crearea unei prezentări
sunt:
Diapozitiv (slide)
Este componenta elementară cu care operează PowerPoint şi
corespunde unei pagini a prezentării. Slide-ul poate conţine text,
imagini, sunet, animaţie, clipuri video şi diagrame. Elementele ce
compun un slide vor fi denumite generic obiecte. Există 2 tipuri de
diapozitive: diapozitive – titlu şi diapozitive – conţinut. Fiecare secţiune
a prezentării conţine un diapozitiv-titlu şi mai multe diapozitive
conţinut.

Schema diapozitivului (layout)
Fiecare diapozitiv are modul său propiu de organizare a
obiectelor care-l compun. Acesta se stabileşte în momentul creării
diapozitivului şi poartă numele de layout. PowerPoint 2000 dispune de
24 de layout-uri predefinite, oferind tot atâtea posibilităţi de a combina
diferitele tipuri de obiecte şi modul lor de poziţonare pe un slide; de
exemplu un slide conţine un titlu şi un grafic, altul un titlu, o parte de
text şi un clip video.
Locul unde va fi plasat fiecare obiect este marcat prin linii
punctate. Pentru introducerea obiectului trebuie să poziţionăm mouse-ul
în zona dorită şi să apasăm clic (fig. 7.1.). Layout-ul unui slide poate fi
modificat după crearea acestuia.

Diapozitiv principal (master slide)
Diapozitivul principal este cel care stochează informaţii despre
formatul şi poziţia obiectelor comune tuturor diapozitivelor prezentării;
aceste obiecte pot fi: titlul, textul (tipul fontului, dimensiunea fontului,
culoarea), alte obiecte care apar pe fundal (imagini, sunete, text). Există
un slide master pentru paginile de titlu şi un master pentru cele de
conţinut. Orice schimbare efectuată în master slide, se va propaga în
toate slide-urile de acel tip conţinute în prezentare. Profitând de această
proprietate, ori de câte ori vrem să modificăm înfăţişarea diapozitivelor
unei prezentări putem face modificările o singură dată, diapozitivului
principal şi aceste modificări vor fi aplicate automat tuturor slide-urilor
existente şi celor care vor fi adăugate ulterior.

Schema de culori este formată dintr-un set de 8 culori care vor fi
utilizate drept culori de bază de către diapozitivele prezentării – pentru
culoarea textului sau a fundalului. Se poate alege o schemă de culori
pentru un diapozitiv sau pentru întreaga prezentare. Există predefinite
mai multe scheme de culori, din care se alege schema activă (acea
schemă care va fi utilizată), astfel încât culorile alese să fie în armonie
cu celelalte diapozitive şi cu culorile obiectelor conţinute de fiecare
diapozitiv în parte.
Fig. 7.1. Exemplu de schemă a unui diapozitiv
Nota
Este folosită pentru prezentarea de informaţii suplimentare
despre ideile expuse în diapozitivele prezentării.

Secţiune
O suită de diapozitive ale unei prezentări pot fi grupate din punct
de vedere conceptual într-o secţiune. O prezentare poate fi construită din
mai multe secţiuni (logice); începutul unei noi secţiuni este marcat prin
prezenţa unui diapozitiv-titlu.

Prezentarea
Este formată dintr-o succesiune de diapozitive concepute pentru
a expune o serie de idei, pentru a argumenta un punct de vedere sau
pentru a convinge auditoriu să ia o decizie. Prezentarea poate fi tipărită,
afişată pe ecranul calculatorului sau transformată în fotodiapozitive de
35 mm sau în folii transparente pentru retroproiector. Din punct de
vedere conceptual, prezentarea este formată din mai multe secţiuni.

7.3. Funcţii

Funcţiile produselor pentru realizarea de prezentări pe calculator
sunt reprezentate de totalitatea operaţiilor necesare pentru a crea şi
gestiona o prezentare, pentru adăugarea de efecte speciale precum
tranziţii între slide-uri, imprimarea unei ritmicităţi în derularea slide-
urilor, gestionarea clipurilor video, a sunetelor, a imaginilor statice şi a
hiperlegăturilor.

7.3.1. Crearea unei prezentări

În funcţie de tipul de prezentare care se doreşte a fi creat, de
conţinutul prezentării şi de experienţa utilizatorului, se poate folosi unul
din cele 3 moduri de lucru disponibile pentru realizarea unei prezentări.
După lansarea produsului, va apare fereastra din fig. 7.2, în care
trebuie selectat un mod de lucru. În continuare vor fi prezentate cele trei
moduri de lucru principale, oferite de PowerPoint.

• AutoContent wizard (conţinut automat)
Este cea mai simplă modalitate de a realiza o prezentare. În acest
caz se foloseşte wizard-ul pentru realizarea prezentării, acesta oferind
sugestii privind conţinutul textului fiecărei pagini cât şi forma de
prezentare a acestuia.
Produsul ne asistă în toate etapele realizării unei prezentări, şi anume:
– în alegerea unui tip de prezentare,
– oferă idei legate de conţinutul prezentării în funcţie de tema
aleasă,
– în formatarea şi organizarea prezentării.
Tematica prezentărilor este diversă şi se referă la: chioşcuri
informaţionale, prezentări generale ale firmelor, prezentări de proiecte,
calendare, certificate şi chiar pagini Web.

Fig. 7.2. Modurile de lucru pentru crearea unei prezentări
• Template (şablon)
Permite crearea sau selectarea unui anumit model de diapozitiv şi
utilizarea lui ca fundal pentru toate diapozitivele prezentării. În acest
caz, conţinutul şi forma de prezentare a fiecărui diapozitiv în parte va fi
stabilită de utilizator, fără a fi asistat de produs.

• Blank presentation (prezentarea vidă)
Această modalitate de lucru este recomandată utilizatorilor care
au deja o experienţă în realizarea prezentărilor deoarece produsul nu
oferă nici un fel de sugestii referitoare la conţinutul sau forma de
prezentare a diapozitivelor.

Crearea unei prezentări cu AutoContent wizard
Crearea unei prezentări cu asistenţa produsului, atât în ceea ce
priveşte conţinutul diapozitivelor cât şi forma de prezentare se face
parcurgând următorii paşi:
1 – Dacă este prima prezentare pe care o realizăm, după lansarea
produsului, avem în faţă ecranul din fig. 7.2. Selectăm opţiunea
AutoContent wizard, apoi apăsăm butonul OK.
Dacă nu, din meniul File selectăm opţiunea New şi apoi
AutoContent Wizard;
2 – selectăm opţiunea Presentation type, apăsând clic mouse în
pătratul aflat în dreptul acestei opţiuni.
3 – Alegem o categorie de prezentări din cele disponibile şi
anume General, Corporate, Projects, Sales/Marketing şi
Carnegie Coach în funcţie de subiectul prezentării, iar în partea
dreaptă a ecranului apar tipurile de prezentări corespunzătoare
fiecărei categorii. Alegem una din aceste prezentări şi apăsăm
butonul Next; în fig. 7.3. este prezentată fereastra modului de
lucru autocontent wizard.

Fig. 7.3. Modul de lucru AutoContent Wizard

4 – alegem locul unde va fi rulată prezentarea: pe ecranul unui
calculator, prezentarea va fi publicată pe Web, prezentarea va fi
imprimată alb-negru sau color, se vor realiza slide-uri de 35 mm.
După alegerea opţiunii dorite se apasă butonul Next;
5 – în ultimul pas introducem câteva informaţii care
particularizează prezentarea şi anume: titlul prezentării, eventual
textul care va apare în subsolul (footer-ul) fiecărui slide, data
ultimei actualizări, numărul slide-ului. Apăsăm unul din
butoanele Next sau Finish.
O primă formă a prezentării poate fi vizualizată selectând din
meniul View opţiunea Slide show.
În continuare vom comuta în modul de vizualizare slide view
(selectând butonul de pe toolbar-ul modurilor de vizualizare aflat în
partea stângă jos a ferestrei PowerPoint) şi vom lua pe rând fiecare slide
al prezentării pentru a adăuga şi/sau modifica informaţiile specifice.
Modificarea diapozitivelor va fi prezentată în secţiunile
următoare ale acestui capitol.

Crearea unei prezentări utilizând un template
Dacă dorim să folosim această modalitate pentru crearea unei
prezentări procedăm astfel:
1 – selectăm a doua opţiune (template), în ecranul prezentat în
fig. 7.2. şi apăsăm butonul OK; dacă nu mai este prezent ecranul
din fig. 7.2., selectăm din meniul File opţiunea New, apoi alegem
Design Templates;
2 – parcurgem lista template-urilor disponibile, selectăm varianta
dorită şi apoi apăsăm butonul OK;
3 – apare fereastra de dialog New Slide, din care trebuie să
alegem layout-ul dorit, în funcţie de obiectele pe care vrem să le
avem pe primul diapozitiv al prezentării şi apoi apăsăm butonul
OK;
4 – introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale
diapozitivului;
5 – din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi
alegem un layout pentru următorul diapozitiv;
6 – adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv;
Paşii 5 şi 6 se repetă pentru fiecare diapozitiv al prezentării.
7 – după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din
meniul File opţiunea Save şi introducem numele cu care va fi
salvat fişierul care conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save.
Pentru a vedea cum arătă prezentarea, selectăm din meniul View
opţiunea Slide Show.
Pentru a întrerupe derularea prezentării în orice moment, apăsăm
tasta ESC.
Putem reveni la orice diapozitiv al prezentării pentru a-l
modifica.

Crearea unei prezentări plecând de la prezentarea vidă
Crearea prezentării, în această variantă se face astfel:
1 – selectăm opţiunea Blank Presentation din ecranul prezentat
în fig. 7.2. şi apoi selectăm un layout pentru primul slide. Dacă
am făcut deja alte operaţii în Power Point şi ecranul amintit nu
mai e prezent pe ecran, din meniul File alegem opţiunea New şi
apoi Blank Presentation.
Noua prezentare va utiliza schema de culori, titlul şi fonturile
implicite;
2 – introducem titlul şi celelalte elemente de conţinut ale
diapozitivului iniţial;
3 – din meniul Insert¸ selectăm opţiunea New Slide şi apoi
alegem un layout pentru următorul diapozitiv;
4 – adăugăm elementele specifice acestui diapozitiv;
Paşii 3 şi 4 se repetă pentru fiecare diapozitiv al prezentării.
5 – după ce am terminat crearea diapozitivelor selectăm din
meniul File opţiunea Save şi introducem numele fişierului care
conţine prezentarea şi apăsăm butonul Save.
Pentru a vedea cum va arăta prezentarea, selectăm din meniul
View opţiunea Slide Show.
Pentru a întrerupe derularea prezentării apăsăm tasta ESC.

Indiferent de modul de realizarea a unei prezentări aceasta poate
fi salvată şi publicată pe un site Web. Pentru acesta, după definitivarea
conţinutului prezentării, selectăm din meniul File opţiunea Save As
Web Page. Efectul este crearea unui fişier index, în format HTML cu
numele dat la salvare şi a unui folder cu acelaşi nume care conţine fişiere
HTML corespunzătoare celorlaltor slide-uri ale prezentării.
Strâns legate de crearea unei prezentări şi de posibilităţile de
modificare ulterioară a acestora, indiferent de modul ales iniţial pentru
crearea prezentării, sunt modalităţile de vizualizare a prezentării pe care
le vom prezenta în continuare.
PowerPoint dispune de mai multe forme de vizualizare, fiecare
fiind utilă într-o anumită fază a creări unei prezentări. Cea mai simplă
modalitate de a comuta între o vizualizare şi alta este apăsarea
butoanelor aflate pe toolbar-ul din colţul stânga jos în fereastra
PowerPoint prezentat în continuare.

Slide show
Outlline view
Slide view
Slide sorter view

Normal view
Normal view
Acest mod de vizualizare împarte fereastra PowerPoint în 3 părţi
sau panele: o parte utilă pentru organizarea a prezentării, o parte care
conţine slide-ul curent şi una dedicată notelor slide-urilor. Acest mod de
vizualizare oferă posibilitatea de a lucra în acelaşi timp asupra tuturor
aspectelor legate de prezentare. În fig.7.4. este prezentat modul de
vizualizare normal.
Panelul pentru organizarea prezentării permite vizualizarea şi
modificarea conţinutului oricărui slide al prezentării. Aici apar titlurile şi
conţinutul fiecărui slide; trecerea de la un slide la altul se face prin clic
pe tilul slide-ului (care este precedat de icon-ul ). Orice modificare de
text făcută în acestă secţiune este realizată în conţinutul slide-ului.
Utilizând tehnica “click and drag” adică selectând un slide şi trăgându-l,
putem modifica ordinea slide-urilor în cadrul prezentării.
Panelul slide-ului permite vizualizarea şi modificarea
coţinutului fiecărui slide, adăugarea de grafice, filme, sunete şi crearea
de animaţii şi hiperlegături.
Panelul pentru note permite adăugarea şi editarea notelor
pentru vorbitor.
Cele trei paneluri sunt prezente şi la salvarea prezentării ca
pagină Web. Singura diferenţă este dată de faptul că panelul de
organizare a prezentării este înlocuit cu un cuprins.

panelul pentru organizarea prezentării

panelul slide-ului panelul pentru note

Fig. 7.4. Modul de vizualizare normal

Outline view
Acest tip de vizualizare este util în momentul organizării
conţinutului diapozitivelor prezentării, deoarece oferă o imagine asupra
punctelor principale ale fiecărui diapozitiv.
Pentru a comuta în această formă de vizualizare se apasă butonul de
pe toolbar-ul prezentat anterior. În momentul comutării în acest tip de
vizualizare, va apare toolbar-ul Outlining.
Butoanele acestuia ne permit:
– trecerea de la un slide la altul,
– schimbarea ordinii diapozitivelor, în cadrul prezentării,
– schimbarea ordinii textului în cadrul fiecărui diapozitiv,
– vizualizarea numai a titlurilor diapozitivelor sau atât a titlurilor cât şi a
ideilor principale,
– schimbarea nivelul de indentare al titlului sau al textului.

Slide view
Pentru a comuta în acest format de vizualizare se apasă butonul
. Acest format este util pentru modificarea diapozitivelor, ulterior
creării lor. Se poate vizualiza un întreg diapozitiv, sau ne putem
concentra atenţia asupra unei anumite porţiuni a diapozitivului, pe care o
mărim prin selectarea opţiunii Zoom din meniul View.
Trecerea de la un slide la altul, în aceast mod de vizualizare se
face utilizând scroll bar-ul verical din partea dreaptă a ferestrei Power
Point.

Slide sorter view
În acest mod de vizualizare sunt expuse pe acelaşi ecran toate
diapozitivele prezentării, în miniatură, astfel încât putem adăuga, şterge
sau schimba ordinea diapozitivelor. Pentru a comuta în acest tip de
vizualizare selectăm butonul . Tot în acest mod de vizualizare se pot
adăuga temporizări în derularea diapozitivelor şi tranziţii de la un
diapozitiv la altul. Aceste efecte se pot realiza cu ajutorul butoanelor de
pe toolbar-ul Slide Sorter.

Slide show
Acest mod de vizualizare permite derularea prezentării pe
ecranul calculatorului. Comutarea în acest mod se face selectând din
mediul View, opţiunea Slide show sau selectând butonul de pe
toolbar.

7.3.2. Crearea unui nou diapozitiv

Crearea unui nou diapozitiv se face astfel:
1 – selectăm din meniul Insert opţiunea New Slide;
2 – din fereastra de dialog cu titlul New Slide, alegem schema de
organizare pentru diapozitiv; dacă diapozitivul este un diapozitiv
titlu al secţiunii vom alege prima variantă (title slide), altfel una
din celelalte disponibile, în funcţie de obiectele care trebuie să
apară în diapozitiv şi de poziţionarea acestora. În partea dreaptă
jos a ferestrei apare denumirea generică a layout-ului selectat.
Pentru vizualizarea variantelor de organizare disponibile folosim
scrool-bar-ul vertical.

7.3.3. Crearea notelor pentru vorbitor şi a
rezumatelor

Notele sunt folosite pentru a detalia conţinutul diapozitivelor, sau
pentru a da unele explicaţii referitoare la ideile prezentate. Notele pot fi
introduse la crearea diapozitivelor, sau pot fi adăugate după aceea.
Fiecare diapozitiv are în partea inferioară o secţiune în care pot fi
adăugate note. Această secţiune este evidenţiată în modul de vizualizare
notes page.
Rezumatele sunt utile pentru rememorarea ulterioară a punctelor
cheie din timpul prezentării. Se pot tipării de la unul până la 6
diapozitive dintr-o prezentare pe o pagină de hârtie.
Crearea rezumatelor se face:
1 – din meniul View selectăm opţiunea Master şi apoi Handout
Master;
Prin intermediul butoanelor toolbar -ului Handout Master

selectăm numărul de diapozitive care vor apare
pe o pagină.
2 – putem adăuga text, header şi footer, dată, oră şi număr de
pagină pe fiecare pagină a rezumatului. Aceste elemente nu
vor fi vizibile decât în rezumat, nu şi în prezentare;
3 – apăsăm butonul Close de pe toolbar-ul Master.

4 – din meniul File selectăm opţiunea Print;
5 – în fereastra Print, selectăm numărul de diapozitive care vor fi
imprimate pe o pagină, în rubrica Print what.

7.3.4. Tipărirea unei prezentări

Se pot imprima:
-întreaga prezentare,
-anumite diapozitive ale prezentării,
-notele vorbitorului,
-rezumatul prezentării.
Acestea pot fi imprimate color sau alb-negru.
Pentru tipărirea întregii prezentări sau numai a unei părţi a
acesteia se procedează astfel:
1 – se deschide prezentarea pe care dorim s-o tipărim. Acest lucru
se face selectând din meniul File, opţiunea Open şi alegând
fişierul care conţine prezentarea;
2 – identificăm diapozitivele care trebuie tipărite şi numărul de
copii;
3 – selectăm din meniul File opţiunea Print. În fereastra de
dialog Print, la rubrica Print what alegem sursa care se
imprimă, introducem numărul de exemplare şi apăsăm butonul
OK.

7.3.5. Efecte multimedia: animaţie, sunet, video

Diapozitivele unei prezentări pot conţine texte şi grafice animate,
efecte sonore şi animate, chiar filme. Aceste elemente sunt incluse în
paginile unei prezentări pentru:
– a scoate în evidenţă cele mai importante elemente ale
prezentării,
– a controla fluxul informaţional,
– a capta atenţia auditoriului şi a creşte interesul pentru
prezentare.

1. Animaţia
Animaţia poate fi realizată în mai multe variante şi anume:
– prin animarea textului,
– animarea anumitor componente ale unui grafic,
– schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv obiectele
animate,
– adăugarea unor efecte după apariţia obiectului animat.
Toate tipurile de animaţii sunt realizate prin intermediul opţiunii
Custom Animation din meniul Slide Show.

• Animarea textului se poate face prin:
– apariţia pe rând a literelor ce compun textul,
– animarea la nivel de cuvânt prin apariţia pe rând a cuvintelor,
– animarea textului la nivelul unui paragraf.
Pentru animarea textului sau a altor obiecte ale unui diapozitiv se
procedează astfel:
1 – se vizualizează diapozitivul care conţine textul sau obiectul
de animat, în modul Slide view;
2 – se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide
Show;
3 – din fereastra de dialog care conţine obiectele neanimate
(Slide objects without animation), selectăm obiectul dorit şi
apoi apăsăm Animate;
4 – dacă dorim ca animarea să fie declanşată de apăsare clic
mouse selectăm On click mouse;
Dacă însă dorim ca animaţia să înceapă automat, selectăm
opţiunea Automatically şi introduce numărul de secunde între 2
animaţii succesive.
5 – alegem opţiunea Effects. Selectăm unul din efectele
disponibile la Entry animation and sound. Pentru a vedea
rezultatul unui efect putem apăsa în orice moment butonul
Preview, aflat în fereastra Custom Animation.
În acelaşi mod putem selecta din lista sunetelor disponibile,
unul care să însoţească animaţia.
Dacă obiectul care se animă este un câmp cu text, se poate seta
modul în care va apare textul din câmp şi anume tot textul odată, un
cuvânt după altul sau literă cu literă. Selectarea opţiunii dorite se va face
în fereastra Introduce text.

• Animarea componentelor unui grafic
Pot fi animate părţile componente ale unui grafic realizat cu
Microsoft Graph astfel:
1 – se vizualizează diapozitivul care conţine graficul care va fi
animat, în modul Slide view;
2 – se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide
Show;
3 – din fereastra Timing selectăm numele graficului care va fi
animat şi apoi apăsăm Animate;
4 – pentru debutul animaţiei la apăsarea mouse-ului, selectăm
opţiunea On click mouse.
Pentru realizarea unei animaţii care să înceapă automat,
selectăm opţiunea Automatically şi introduce numărul de
secunde care trebuie să trecă între 2 animaţii succesive;
5 – selectăm opţiunea Chart Effects. Selectăm unul din efectele
disponibile la Entry animation and sound. În acelaşi mod
putem selecta din lista sunetelor disponibile, unul care să
însoţească animaţia.
Ordinea în care vor apare seriile şi/sau categoriile fiecărui grafic
se stabileşte la Introduce chart elements. Legenda poate să fie sau nu
animată, în funcţie de setarea sau nu a butonului Animate grid and
legend.

• Schimbarea ordinii în care apar într-un diapozitiv
obiectele animate
Pentru schimbarea ordinii de apariţie şi animare a obiectelor unui
diapozitiv se procedează astfel:
1 – se vizualizează diapozitivul care va fi modificat, în modul
Slide view;
2 – se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide
Show;
3 – în fereastra Animation order, apare ordinea în care se va
realiza animarea obiectelor. Dacă acestă ordine trebuie schimbată, se
selectează obiectul care trebuie schimbat şi se apasă pe una din
săgeţile pentru mutarea obiectului în locul dorit.

• Adăugarea unui efect după apariţia obiectului animat
Există posibilitatea de a adăuga un efect la terminarea animaţiei
unui obiect.
Astfel, acesta poate fi ascuns automat sau la apăsare clic mouse sau i se
poate schimba culoarea.
Pentru acesta se procedează astfel:
1 – se vizualizează diapozitivul care conţine obiectul, în modul de
Slide view;
2 – se selectează opţiunea Custom Animation din meniul Slide
Show;
3 – selectăm opţiunea Effects. Din fereastra Animation order
selectăm obiectul căruia vrem să-i adăugăm efecte şi alegem opţiunea
dorită la rubrica After animation.

2. Adăugarea sunetelor a clipurilor muzicale şi video
Într-o prezentare pot fi incluse secvenţe muzicale, clipuri audio şi
video. In mod implicit clipurile video şi audio pornesc atunci când
apăsăm iconul corespunzător în timpul show-ului.
Pentru a insera un clip într-un diapozitiv al unei prezentări
trebuie ca la crearea diapozitivului să se selecteze ca layout pentru acel
diapozitiv una din variantele care conţine media clip. Pentru
modificarea opţiunilor clipului şi anume momentul de început al
acestuia, pentru a adăuga hiperlegături se foloseşte opţiunea Action
Settings a meniului Slide Show.
Apăsând dublu clic în zona indicată (în funcţie de layou-ul ales), putem
introduce fişierul care conţine clipul.

7.3.6. Efecte de tranziţie şi temporizări

Efecte de tranziţie
Captarea atenţiei auditoriului se poate face şi prin modificarea
modului de trecere de la un slide la altul, prin cele două tehnici: tranziţie
şi temporizare. Efectele de tranziţie se obţin astfel:
1 – se trece în modul de vizualizare Slide sorter selectăm
diapozitivul sau diapozitivele cărora vrem să le adăugăm efecte de
tranziţie. Selectarea mai multor diapozitive se face ţinând tasta Shift
apăsată şi cu ajutorul mouse-ului alegem pe rând toate diapozitivele
cărora vrem să le aplicăm acel efect;
2 – din meniul Slide Show selectăm Slide Transition;
3 – în fereastra de dialog Effects alegem tranziţia dorită, apoi
viteza de derulare a acesteia;
4 – putem alege ca moment al declanşării pentru tranziţiei, una
din variantele care apar în fereastra Advance şi anume la apăsarea
butonului mouse-ului (On mouse click) sau începerea în mod automat a
derulării tranziţiei, după un anumit timp (Automatically after ….
seconds);
5 – apăsăm butonul Apply pentru a asocia efectul de tranziţie
diapozitivelor selectate sau butonul Apply to All pentru a aplica acelaşi
efect tuturor diapozitivelor prezentării;
6 – vizualizarea rezultatului se face selectând din meniul View,
opţiunea Slide Show.

Efectul de temporizare
Implicit, trecerea de la un diapozitiv se face prin apăsare clic
mouse. Există posibilitatea ca trecerea de la un diapozitiv la altul să se
facă automat, setând timpul în care diapozitivul rămâne pe ecran.
Există 2 variante de lucru pentru realizării temporizării şi anume:
– stabilirea timpului pentru fiecare slide,
– folosirea facilităţii de repetiţie. Aceasta constă în înregistrarea
şi apoi redarea comportamentului diapozitivelor în prezentare.

Setarea timpului pentru fiecare diapozitiv se face:
1 – în modul de vizualizare Slide Sorter, selectăm diapozitivul
pe care vrem să-l temporizăm;
2 – în meniul Slide Show, selectăm Slide Transition;
3 – la Advance, selectăm Automatically after şi introducem
timpul în care diapozitivul va rămâne pe ecran;
4 – apăsăm butonul Apply pentru a asocia acest timp
diapozitivului curent sau butonul Apply to All pentru a asocia timpul
tuturor diapozitivelor prezentării.
Repetiţia se realizează astfel:
1 – în meniul Slide Show, selectăm opţiunea Rehearse Timings
pentru a începe vizualizarea în mod repetiţie. Va apare fereastra
Rehearsal. In această fereastră, contorul care este declanşat la intrarea
în fereastră contorizează intervalul de timp cât va rămâne primul
diapozitiv pe ecran;

2 – trecerea la următorul diapozitiv se face apăsând butonul
Timpul din partea stângă a ferestrei reprezintă durata cumulată
a proiectului, cel din dreapta reprezintă intervalul în care
diapozitivul curent rămâne pe ecran.
3 – se repetă paşii 1 şi 2 pentru toate diapozitivele;
4 – când ajungem la sfârşitul prezentării apăsăm tasta ESC şi
salvăm înregistrarea, apăsând butonul Yes din fereastra de
dialog care apare.

7.3.7. Hiperlegături

Hiperlegăturile pot fi folosite într-o prezentare pentru a realiza o
parcurgere nesecvenţială a silde-urilor unei prezentări. Dintr-un slide al
unei prezentări se poate sări la un altul din cadrul aceleiaşi prezentări, la
o altă prezentare PowerPoint, la un document Word sau la o foaie de
calcul creată cu Microsoft Excel. Se poate crea o hiperlegătură
(hyperlink) plecând de la orice obiect, incluzând text, tebele, grafice,
imagini.
Pentru inserarea unei hiperlegături se procedează astfel:
1 – se selectează obiectul care va fi legătura;
2 – din meniul Insert alegem opţiunea Hyperlink, sau de pe
toolbar apăsăm butonul ;
3 – în fereastra din fig. 7.5. apăsăm butonul File pentru a alege
fişierul cu care se va face legătura, sau introducem adresa paginii Web.
În momentul rulării prezentării, adică atunci când prezentarea e
în modul de vizualizare Slide Show, hiperlegăturile sunt sensibile la
prezenţa mouse-ului. Acest lucru este indicat prin transformarea
cursorului din forma obişnuită de săgeată, în mână. Dacă apăsăm clic pe
hiperlegătură se va face trecerea la slide-ul sau documentul cu care s-a
făcut legătura (cel selectat la pasul 3).
Dacă, de exemplu, s-a selectat un document Word, se va
deschide în paralel cu prezentarea PowerPoint-ul, documentul Word
selectat. În continuare putem modifica documentul Word folosind
procedurile cunoscute.

Fig. 7.5. Fereastra folosită pentru crearea unei hiperlegături

8. INTERNET

Ultimele decenii s-au caracterizat printr-o explozie
informaţională fără precedent în istoria omenirii, fapt ce a dus la
creşterea importanţei resurselor de comunicaţie.
Schimbul de informaţii reprezintă motivaţia existenţei reţelelor
de calculatoare interconectate, în cadrul cărora se detaşează mediul de
reţele extrem de complex constituit de Internet.
Noţiunea internet reprezintă o colecţie de reţele separate fizic,
interconectate pentru a forma o singură reţea logică. Internet (scris cu I
mare) este reţeaua mondială ce interconectează reţelele din diferitele
părţi ale planetei într-o singură reţea logică, fig. 8.1.
Internet formează un mediu informaţional şi de calcul, oferind
un volum imens de servicii şi resurse: biblioteci şi baze de date, fiind în
acelaşi timp şi o imensă comunitate de persoane din toate domeniile
vieţii economico-sociale, situate în diverse puncte geografice, care pot
oricând să partajeze informaţii.
Mediul Internet este eterogen, nu este proprietatea unui guvern,
a unei companii sau universităţi, nu este o singură reţea ci un grup de
reţele aranjate din punct de vedere logic într-o ierarhie, nu constituie o
componentă software/ hardware de sine stătătoare şi este utilizat zilnic
de oameni de toate specializările şi interesele imaginabile.
Internet-ul permite interconectarea calculatoarelor indiferent de
platformă. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că s-au stabilit o
serie de reguli privind comunicaţia între calculatoare. Aceste reguli sunt
denumite protocoale şi definesc modul de lucru al aplicaţiilor pentru a
se face înţelese între ele. Dacă reţeaua la care suntem conectaţi este
Internet atunci vom depinde de o colecţie de protocoale reunite sub
denumirea TCP/IP. Suita TCP/IP este constituită dintr-o mulţime de
protocoale, fiecare dintre ele asigurând transferul datelor în reţea într-un
format diferit şi cu opţiuni diferite. În funcţie de necesităţile aplicaţiei,
putem utiliza unul sau altul din protocoalele suitei TCP/IP pentru
transmiterea informaţiilor pe Internet.
Câteva din beneficiile aduse de folosirea Internetului sunt:
– schimb rapid şi comod de informaţii prin utilizarea unor
servicii specializate ca: poşta electronică; transferul de fişiere, de
imagini, a secvenţelor audio şi video; vizualizarea unor fişiere cu
informaţii de tip text, etc.; – se pot primi informaţii şi se pot face actualizări regulate ale
subiectelor de interes prin intermediul listelor de distribuţie prin e-mail
(mailing lists) organizate pe subiecte de interes, fiecare membru al
grupului primind automat informaţiile care apar în reţea;
– e permis accesul la mii de arhive informaţionale din întreaga
lume, prin intermediul unor servere specializate în gestiunea şi
rezolvarea cererilor de vizualizare şi expediere a componentelor
arhivelor;
– se lărgesc posibilităţile de divertisment, etc.

Staţie de lucru
PC Terminal MAC
Reţeaua
Internet
Reţea locală
sau regională
Mainframe

Gateway
PC
PC
PC
PC
PC LAN

Staţie de lucru

Fig. 8.1. Alcătuirea mediului Internet

8.1. Istoricul Internet-ului

Precursoarele reţelei mondiale numită Internet sunt două reţele
apărute în Statele Unite: ARPANET a Departamentului Apărării al
SUA şi NSFNET a Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă. ARPANET
La mijlocul anilor ’60, în plin Război Rece, Departamentul
Apărării al SUA a vrut să creeze o reţea care să poată fi folosită în cazul
declanşării unui război nuclear. În acea perioadă reţelele telefonice
tradiţionale cu comutare de circuite erau vulnerabile sub aspectul
performanţei – pierderea unui linii sau a unui comutator ducea la
reducerea considerabilă a comunicărilor din reţea. Proiectul a fost
dezvoltat de Agenţia de Cercetare pentru Proiecte Avansate a
Departamentului Apărării – ARPA.
Agenţia, a apelat la mai multe universităţi şi firme pentru
dezvoltarea acestui proiect. Proiectul iniţial prevedea ca subreţeaua să
fie constituită din minicalculatoare conectate prin linii de transmisie,
astfel încât fiecare calculator să fie legat de cel puţin alte două
calculatoare, pentru a asigura siguranţa în funcţionarea reţelei. În cazul
în care unele linii sau calculatoare se defectau, mesajele puteau fi
dirijate automat pe căi alternative.
Evoluţiile ulterioare au arătat că protocoalele ARPANET
existente nu erau potrivite pentru a rula pe mai multe reţele. Astfel a
apărut protocolul TCP/IP, care a fost proiectat special pentru
comunicarea inter-retele, obiectiv esenţial în condiţiile în care tot mai
multe reţele de mici dimensiuni erau legate la ARPANET. Pentru a
încuraja adoptarea noilor protocoale, ARPA a încheiat contracte cu
Universitatea California din Berkeley, pentru integrarea protocoalelor în
Berkeley Unix. Cercetătorii de la Berkeley au dezvoltat o interfaţă de
programare cu reţeaua şi au scris numeroase aplicaţii, utilitare şi
programe de administrare care să simplifice interconectarea. Aceste
produse soft au răspuns necesităţilor concrete ale multor universităţi
care dispuneau de câteva minicalculatoare conectate într-un LAN.
În anii ’80, la ARPANET s-au conectat multe alte reţele. Pentru
o accesare cât mai eficientă a calculatoarelor într-o inter-retea de
dimensiuni tot mai mari s-a creat sistemul numelor de domenii (DNS –
Domain Naming System), care gestiona calculatoarele în domenii şi
punea în corespondenţă numele calculatoarelor cu adresele IP. DNS a
fost ulterior preluat de Internet, ca un sistem de baze de date distribuit,
generalizat, folosit pentru a memora informaţii referitoare la procedurile
de atribuire a numelor.
În 1983, ARPANET conţinea sute de calculatoare, era stabil şi
se bucura de succes. În acest moment, ARPA a încredintat administrarea reţelei Agenţiei de Comunicaţii a Apărării (DCA –
Defense Communications Agency), care a izolat partea militară a reţelei
într-o reţea numită Milnet şi a prevăzut porţi stricte între aceasta şi
subreţeaua de cercetare rămasă. Reteaua Milnet există şi astăzi.
În 1990, ARPANET era deja surclasat de reţelele mai moderne
cărora le dăduse naştere; a fost închis şi demontat dar contribuţia sa
covârşitoare în crearea reţelei globale Internet rămâne actuală.

NSFNET
La sfârşitul anilor ’70, ARPANET avea un impact enorm asupra
cercetării universitare din SUA deoarece permitea cercetătorilor să
partajeze date şi să colaboreze la diverse proiecte de cercetare. Cu toate
acestea, nu toate universităţile aveau contracte de cercetare cu
Departamentul Apărării, contracte necesare pentru conectarea la
ARPANET. În încercarea de a realiza un acces universal, Fundaţia
Naţională de Ştiintă din SUA (NSF – National Science Foundation) a
organizat o reţea virtuală numită CSNET, care asigura suport pentru
linii telefonice şi avea conexiuni cu ARPANET şi cu alte reţele.
În 1984, NSF a iniţiat dezvoltarea unei reţele de mare viteză,
succesoare a ARPANET-ului, care să fie deschisă tuturor grupurilor de
cercetare din universităţi. Astfel, s-a constituit prima reţea de arie largă
bazată pe TCP/IP, care conţinea o subreţea asemănătoare cu cea din
ARPANET, formată din 6 supercalculatoare aflate în oraşe răspândite
pe cuprinsul SUA. Ulterior, NSF a finanţat peste 20 de reţele regionale
care s-au conectat la reţeaua principală, legând mii de universităţi,
laboratoare de cercetare, biblioteci şi muzee. Reţeaua astfel formată a
fost denumită NSFNET.
Treptat, cererile tot mai numeroase de conectare la NSFNET au
început să depăşească posibilităţile de finanţare guvernamentale şi, în
plus, numeroase organizaţii comerciale interesate de conectare nu
puteau realiza acest lucru din cauza statutului NSF. Primul pas spre
comercializare a fost apariţia corporaţiei nonprofit ANS (Advanced
Networks and Services), constituită de firmele MERIT, MCI si IBM. În
1990, ANS a preluat NSFNET şi a înlocuit legăturile de comunicare
crescând viteza de la 1.5Mbps la 45Mbps, formând ANSNET.
În decembrie 1991, Congresul SUA a autorizat crearea unei noi
reţele naţionale de cercetare şi învăţământ, NREN (National Research
and Educational Network), care era un succesor mai rapid (funcţiona la viteze de ordinul gigabiţilor) al NSFNET-ului. Obiectivul urmărit era o
reţea naţională la viteza de 3Gbps, funcţională înainte de sfârşitul
secolului, ca un prototip al unei super-magistrale informaţionale.
Reţele comparabile cu NSFNET au apărut şi în Europa, cum ar
fi reţeaua EBONE axată pe cercetare sau EuropaNET – pe domeniul
comercial. În plus, fiecare ţară europeană are una sau mai multe reţele
naţionale (similare cu reţelele regionale NSF).

Internet
După 1 ianuarie 1983, TCP/IP a devenit unicul protocol oficial
al ARPANET-ului, ceea ce a adus creşterea considerabilă a numărului
de utilizatori, calculatoare şi reţele conectate la ARPANET. Această
creştere a devenit exponenţială după integrarea reţelelor ARPANET şi
NSFNET. La mijlocul anilor ’80, oamenii au început să privească inter-
reteaua ca o reţea globală de sine stătătoare şi să o numească Internet.
Prin extinderea reţelei Internet din Statele Unite s-a format o
reţea mondială Internet care permite unui număr extrem de mare de
utilizatori din întreaga lume să aibă acces la un imens volum de
informaţii depuse în baze informaţionale aflate în noduri speciale ale
reţelei şi transferate folosind protocolul de referinţă TCP/IP.
Creşterea numărului de calculatoare conectate la Internet se
datorează şi conectării unor reţele deja existente (reţeaua de fizică
spaţială NASA, reţeaua de sisteme de calcul a IBM-ului, etc.).
Calculatoarele personale se pot conecta la Internet folosind o
linie telefonică uzuală, un modem (pentru conversiile de date între
formele analogică şi digitală) şi un program software folosit pentru
realizarea comunicaţiei. Aceste calculatoare primesc uzual o adresă IP
temporară şi pot avea acces la serviciile de informare şi comunicare
specifice Internet-ului prin schimburi de date cu alte calculatoare din
Internet; transferurile de informaţii fiind intermediate de router-ul
furnizorului de servicii la care sunt conectate.

Cele mai populare servicii disponibile în mediul Internet sunt:
• Poşta electronică (E-mail) – permite transmiterea de mesaje private
şi de fişiere ataşate mesajelor, uneia sau mai multor persoane.
• Liste de e-mail-uri (Mailing List) – permite unui grup de oameni să
poarte discuţii de grup prin intermediul poştei electronice şi oferă o
modalitate de a distribui ştiri între membrii grupului. • Grupuri de ştiri (Usenet newsgroups) – permite discuţii de grup
folosind un sistem de servere de ştiri pentru stocarea mesajelor din peste
10000 de teme.
• Conversaţii în timp real (chat online) – oferă o modalitate pentru
derularea discuţiilor în timp real; participanţii citesc mesajele scrise
unul altuia, la interval de câteva secunde de când acestea au fost scrise.
• Conferinţe de tip voce şi video – permit transmiterea de mesaje
vocale, însoţite de imagini în timp real, precum şi partajarea altor
aplicaţii.
• WWW (World Wide Web) este un sistem distribuit de pagini legate
între ele, pagini ce pot conţine text, imagini, sunete, video şi alte tipuri
de informaţii.
• Transfer de fişiere – permite descărcarea fişierelor de pe servere
publice de fişiere, inclusiv o mulţime de programe.

Caracterul academic, guvernamental şi industrial pe care l-a avut
Internet-ul, până în 1990, s-a transformat odată cu apariţia noii aplicaţii
WWW (World Wide Web), care a adus în reţea milioane de utilizatori
neprofesionişti.
WWW a fost inventat de fizicianul Tim Berners Lee de la
CERN şi a făcut uşor de folosit facilităţile existente. Prin programele de
navigare (Mosaic, Netscape, Internet Explorer) apărute, WWW a făcut
posibil ca un site să pună la dispoziţie un număr de pagini de informaţie
conţinând text, imagini, sunete, video şi legături între pagini (hipertext).
Acest sistem s-a dovedit foarte util pentru informarea utilizatorului în
domenii diverse. În scurt timp, au apărut diverse tipuri de pagini: hărţi,
tabele cu cotaţii de bursă, cataloage de bibliotecă, programe radio
înregistrate, pagini personale etc.
Extinderea Internet-ului urmează o curbă exponenţială, odată cu
creşterea performanţelor şi accesibilităţii serviciilor oferite.

8.2. Modul de lucru al Internet-ului

Reţeaua Internet este o reţea cu comutare de pachete. Serverele
din Internet sunt conectate între ele prin intermediul routerelor, legând
reţele diferite de tip Ethernet, Token Ring, linii telefonice, etc.
În vederea transmiterii datelor, mesajele sunt împărţite în componente
de dimensiuni mai mici, numite pachete şi care, pe lângă conţinutul propriu-zis, au ataşate informaţiile de adresare necesare. Neavând
legături directe cu toate celelalte routere, un router decide traseul optim
pe care trebuie să-l urmeze un pachet până la destinaţie, folosind
informaţia de adresă conţinută în pachet.
Regulile folosite pentru a stabili cum şi unde să se livreze
pachetul sunt cuprinse în protocoale. Protocolul Internet (IP) este format
dintr-un set de astfel de reguli, astfel că fiecare router va cunoaşte ce
trebuie să facă cu pachetele cu date care ajung la el. Protocolul IP
foloseşte o schemă de adresare care face posibilă identificarea fiecărui
calculator conectat la reţea prin intermediul unei adrese unice.
Identificarea maşinilor din Internet se realizează folosind
adresele Internet sau adresele IP. Fiecare calculator conectat la Internet
trebuie să aibă o adresă IP unică, pentru a putea comunica eficient cu
celelalte calculatoare conectate la Internet. Adresele IP sunt segmentate
într-o structură ierarhică şi sunt formate din 4 numere cuprinse între 0
şi 256, separate între ele prin puncte. Adresa Internet (IP) este
memorată pe 4 octeţi şi este alcătuită din două părţi: adresa reţelei din
care face parte calculatorul şi adresa calculatorului. Alegerea tipului
de adresă se face în funcţie de numărul de calculatoare şi de gruparea
acestora în diverse subreţele, ţinând cont şi de extinderile viitoare.
Astfel, adresele IP se împart în 3 clase, împărţire realizată în
funcţie de dimensiunile celor două câmpuri (adresa reţelei şi adresa
calculatorului):
1. Adresele Internet de clasă A sunt folosite pentru câteva sute
de reţele care suportă mii de maşini şi e alcătuită din 8 biţi – adresa de
reţea şi 24 biţi adresa calculatorului.
2. Adresele Internet de clasă B sunt folosite pentru câteva sute
sau mii de maşini. Adresa din această clasă este alcătuită din 16 biţi
pentru adresa de reţea şi 16 biţi de adresa calculatorului.

0 ID reţea Identificator calculator
1 0 Identificator reţea Identificator calculator
1 1 0 Identificator reţea ID calculator
0 1 2 3 2 3 24 31
0 1 2 1 5 16 31
0 1 7 8 31

Clasa A

Clasa B

Clasa C
Formatul adreselor de Internet de clasă A,B,C. 3. Adresele Internet de clasă C pentru milioane de reţele care
au maxim 256 de maşini fiecare. Această adresă este alcătuită din 24
biţi adresa de reţea şi din 8 biţi adresa calculatorului.
Adresa unei maşini vizibile din orice nod al Internet-ului se
numeşte adresă reală. Din motive de securitate şi legate de numărul
extrem de mare de calculatoare din Internet, care nu pot fi referite în
totalitate folosind adresele de 4 octeţi, pentru adresarea calculatoarelor
din reţelele locale se folosesc de obicei adrese false, care vor fi
gestionate doar în interiorul reţelei respective de către serverul
(serverele) acesteia, prin mecanisme specifice. Serviciile de bază de
informare şi comunicare din Internet sunt asigurate însă prin
intermediul maşinilor cu adrese IP reale care pot fi servere de e-mail,
servere de ştiri, servere web, servere ftp. Acestea pot fi „arondate”
reţelelor locale, asigurând şi comunicarea cu calculatoarele din
interiorul acestora prin intermediul unor protocoale adecvate.
Protocolul TCP preia informaţia ce trebuie transmisă şi o
împarte în mai multe părţi cărora le atribuie câte un număr. Pentru a
transmite prin reţea secvenţele astfel obţinute se foloseşte câte un plic
TCP cu informaţia scrisă pe el. Plicul TCP este introdus apoi într-unul
IP şi este transmis în reţea. Imediat ce există informaţie de transmis într-
unul din plicurile IP, reţeaua transportă acel plic prin liniile de
comunicaţie. La receptor, un produs software care foloseşte TCP
colectează plicurile, extrage datele şi le ordonează după numărul
fiecărui plic. Dacă lipseşte ceva, cere transmiţătorului să retransmită
datele respective. După primirea tuturor datelor şi aranjarea lor în
ordinea corectă, ele se transmit unui program de aplicaţii ce foloseşte
acest serviciu de comunicaţie.
Protocolul TCP creează impresia existenţei unei conexiuni fizice
directe între orice sursă şi destinaţie.
În anumite situaţii, se poate folosi un protocol mai simplu, şi
mai ieftin decât TCP, numit UDP (User Datagram Protocol), dar acesta
nu se ocupă de mesajele piedute, şi nici de menţinerea datelor în ordinea
corectă (mesajele transmise sunt scurte iar dacă răspunsul nu apare într-
un interval de timp prestabilit, mesajul va fi retransmis).

Conectarea unui calculator la Internet
Pentru ca un calculator să poată fi conectat la Internet trebuie
folosit un furnizor de servicii (Internet Service Provider – ISP), care oferă, contra cost, unul sau mai multe conturi pentru conectare la
Internet.
Un calculator este conectat la Internet dacă este legat la un alt
calculator sau la o reţea care este la rândul ei conectată la Internet.
Există mai multe metode de conectare la Internet, fiecare
necesitând diferite tipuri de echipamente hardware:
1. Conectare prin dial-up – presupune existenţa unui modem instalat
pe calculator şi a unei linii telefonice pentru conectarea la un
calculator al furnizorului de servicii Internet. Majoritatea
furnizorilor de servicii de tip dial-up permit conectarea la viteze de
14,4 kbps, 28,8 kbps şi 56 kbps. Viteza de transfer a informaţiilor
depinde atât de viteza conexiunii cât şi de viteza suportată de
modem. Folosind acest tip de conexiune, calculatorul se conectează
numai atunci când se doreşte utilizarea unui serviciu Internet, după
care se deconectează.
2. Conectare folosind linii de tip ISDN, ASDL şi linii telefonice
dedicate
Unii furnizori de servicii Internet permit conectarea la viteze mai
mari decât cele permise de liniile telefonice obişnuite. Integrated
Services Digital Network (ISDN) şi Asymmetric Subscriber Digital
Line (ASDL) sunt 2 tipuri de linii telefonice digitale, de viteză
mare care oferă o modalitate mai rapidă de conectare la Internet.
Unele companii de telefonie oferă linii speciale de tip ISDN sau
ASDL şi echipamentele hardware speciale pentru conectarea
calculatoarelor la aceste linii speciale.
ISDN este o linie telefonică îmbunătăţită care poate fi utilizată atât
pentru accesul rapid la Internet cât şi pentru convorbiri telefonice
obişnuite. Folosind o singură linie se poate naviga pe Internet în
timp ce se vorbeşte la telefon. ISDN este în totalitate digitală, acest
lucru însemnând că nu mai e necesară transformarea semnalului din
digital în analog pentru transmisie şi invers la recepţie.
ASDL este o tehnologie mai nouă şi optimizează descărcarea
fişierelor de volum mare pe calculator.
Dacă se doreşte conectarea continuă a calculatorului la Internet, se
utilizează, pentru conectarea calculatoarelor, linii telefonice
închiriate. Există diferite viteze de transmisie a informaţiilor pe
aceste linii, cele mai răspândite fiind liniile de tip T1 care permit transferul informaţiilor la viteza de 1,5 Mbps şi T3 la viteza de 44
Mbps. Pot fi închiriate şi fracţiuni ale liniei T1.
3. Conectare folosind cablu TV şi DSS
Unele companii ce oferă servicii TV prin cablu oferă şi accesul la
Internet folosind acelaşi cablu şi un modem special pentru
conectarea la Internet.
DSS (Digital Satellite Systems) sau difuzarea informaţiilor folosind
sateliţi, presupune utilizarea unei antene, a unui cablu coaxial, a
unui adaptor special pentru calculator şi a unui software dedicat
pentru conectarea la Internet. Datele sunt recepţionate la o viteză
mare, via satelit, dar sunt transmise folosind o conexiune de tip
dial-up.
4. WebTV
Web TV presupune folosirea unui televizor şi nu a unui calculator
pentru conectarea la Internet. WebTV este cea mai răspândită
modaliatate de conectare la Internet folosind un televizor şi este
dezvoltată, în parte, de Microsoft. Pentru utilizarea WebTV este
necesară existenţa unui receptor WebTV care conectează televizorul
la linia telefonică; ecranul televizorului va fi folosit pe post de
monitor, telecomanda pentru navigare pe Web şi tastatura pentru
transmiterea şi recepţionarea mesajelor de poştă electronică.

Alegerea furnizorului de servicii Internet
Indiferent de modalitatea de conectare aleasă, aceasta presupune
selectarea unui furnizor de servicii. Principalele criterii care trebuie
avute în vedere la alegerea furnizorului de servicii sunt:
• Existenţa unui număr de telefon local – majoritatea furnizorilor
de servicii Internet oferă multe numere, pentru conectarea la
Internet. Este de dorit ca furnizorul de servicii selectat să aibă şi
un număr local, pentru a nu apare întârzieri şi din cauza
conectării la o centrală telefonică aflată la mare distanţă.
• Preţul – variază în funcţie de viteza maximă permisă pentru
conectare, de tipul abonamentului: cu conectare 24 ore din 24, 7
zile din 7 sau doar într-un anumit interval orar.
• Viteza de conectare şi tipul de conectare acceptat.
• Accesibilitate – înaintea alegerii furnizorului de servicii este
bine să vă interesaţi la alţi abonaţi ai furnizorului dorit, dacă au probleme datorate imposibilităţi conectării la Internet, din cauza
liniilor ocupate.
Există mai multe tipuri de servicii pe care le poate oferi un cont
Internet:
• Căsuţe poştale de tip POP3 – aproape sigur contul de Internet
va permite utilizarea serviciului de poştă electronică şi va oferi
una sau mai multe căsuţe poştale şi adresele corespunzătoare, pe
un server de tip POP3.
• Spaţiu pentru un site Web – multe conturi de Internet prevăd
alocarea unui spaţiu de mici dimensiuni pe un server Web, astfel
încât se poate stoca un site Web propriu, accesibil de pe orice
calculator conectat la Internet. Pentru un spaţiu mai mare se
percep, în general, taxe suplimentare.
• Găzduirea unui domeniu – presupune existenţa unui nume de
domeniu propriu; contul de poştă electronică şi adresa site-ului
Web vor aparţine astfel propriului domeniu şi vor fi stocate pe
serverul furnizorului de servicii. Dacă se doreşte crearea unui
site Web mai mare sau a unuia sigur, a unor aplicaţii de comerţ
electronic sau sunt necesare opţiuni avansate pentru rularea
scripturilor de pe site, trebuie utilizat un server propriu pentru
găzduirea site-ului.

8.3. Sistemul de nume de domeniu

Este dificil de reţinut şi folosit adresa IP a calculatorului cu care
dorim să conversăm. Din acest motiv, proiectanţii Internet-ului au
dezvoltat sistemul DNS (Domain Name System) care permite referirea
calculatoarelor prin nume ca de exemplu ftp.microsoft.com sau
www.ase.ro, în locul adresei IP a calculatorului.
DNS a fost creat pentru a putea aloca şi gestiona pentru fiecare
calculator conectat la Internet a câte unui nume simbolic, asociat adresei
IP a calculatorului respectiv. DNS este o metodă ierarhică, distribuită de
organizare a spaţiului de nume al Internetului.

8.3.1. Spaţiul de nume
La început, Internet-ul utiliza un sistem structurat pe un singur
nivel pentru a asigna nume calculatoarelor. Cu alte cuvinte, numele dat unui calculator nu reprezenta în nici un fel o relaţie între acesta şi
reţeaua căreia îi aparţinea.
În perioada de început a Internet-ului, un astfel de sistem nu
reprezenta o problemă – era vorba despre un număr redus de sisteme.
Odată cu trecerea timpului, Internet-ul a crescut foarte mult ajungând
astăzi să interconecteze zeci de mii de reţele, fiecare dintre acestea, la
rândul ei, conţinând o mulţime de calculatoare. Deoarece asignarea câte
unei adrese unice pentru milioanele de calculatoare a depăşit cu mult
posibilităţile unei singure organizaţii, sistemul iniţial de atribuire de
nume calculatoarelor a evoluat într-un sistem ierarhic. Practic, astăzi,
atribuirea de adrese unice cade în responsabilitatea mai multor companii
şi organizaţii, aflate pe diferite nivele ierarhice.
Prin sistemul numelor de domenii, într-un nume asignat unei
maşini, există un număr variabil de domenii (cel mult 5), separate prin
„.”; fiecare domeniu corespunde unui anumit grup, ultimul domeniu din
nume având nivelul cel mai „înalt”. Domeniile se restrâng succesiv de la
dreapta la stânga. Componentele numelor pot avea o lungime de
maximum 64 de caractere, întregul nume nu poate să depăşească 255 de
caractere şi nu se face distincţie între literele mari şi cele mici.
În vârful ierarhiei, se află rădăcina. Ca şi directorul rădăcină de
pe un calculator, rădăcina sistemului DNS nu are nici un nume. Toate
celelalte sisteme un câte un nume. În continuare, DNS-ul divizează
fiecare domeniu în subdomenii. Nivelul imediat inferior rădăcinii DNS-
ului este constituit din trei domenii:
1. Arpa – este un domeniu special care mapează adresele IP zecimale în
nume de domenii şi nu domeniile în adrese IP zecimale.
2. Domeniile organizaţionale generice, reprezentate prin etichete
alcătuite din trei litere, ca de exemplu com, edu sau gov.
3. Domeniile geografice reprezentate prin etichete alcătuite din două
litere (codificarea ţărilor) aşa precum se specificã în documentul ISO
3166.
Grupul domeniilor organizaţionale cuprinde şapte categorii de bazã. În
cadrul tabelului următor sunt prezentate domeniile organizaţionale.

Domeniu Descriere
Com Organizaţii comerciale, de afaceri
Edu Organizaţii educaţionale, universităţi
Gov Organizaţii guvernamentale din SUA Int Organizaţii internaţionale
Mil Organizaţii militare din SUA
Net O reţea care nu se încadrează în nici unul din celelate categorii
Org O organizaţie ce nu se încadrează în nici unul din categorile enumerate

Sistemul ierarhic distribuie responsabilitatea atribuirii de nume
la diferite nivele ale ierarhiei. Astfel Internet Network Information
Center (InterNIC) se ocupă doar de domeniile generice. InterNIC
transmite responsabilitatea atribuirii de nume diferitelor organizaţii.
Fiecare organizaţie este responsabilă pentru o anumită porţiune a
structurii arborelui DNS. Ariile de responsabilitate sunt numite zone.
Organizaţiile responsabile de o anumită zonă pot să treacă la divizarea
zonei şi să transmită responsabilitatea atribuirii numelor altor
organizaţii. Această subdiviziune continuă până când se ajunge în
situaţia în care o singură persoană poate să-şi asume responsabilitatea
atribuirii numelor într-o zonă bine definită. O astfel de persoană poartă
numele de administrator DNS.
Unui nume DNS i se pun în corespondenţă mai multe informaţii
decât strict adresa IP corespunzătoare: tipul gazdei (server de mail,
server DNS, etc.) şi perioada de timp în care asocierea este valabilă.
Unui PC conectat la Internet printr-un router al unui furnizor de servicii
şi folosind o linie telefonică, i se va atribui o adresă IP temporară, a
cărei asociere cu calculatorul respectiv trebuie să fie valabilă doar pe
durata conexiunii. În schimb, serverul furnizorului de servicii şi
serverele de e-mail sau web ale diverselor instituţii, servere care trebuie
să poată fi accesate oricând, trebuie să aibă adrese IP stabile. Mulţimea
de informaţii pusă în corespondenţă cu o adresă IP se numeşte
înregistrare de resurse.
Fiecărui domeniu i se asociază o multime de înregistrări de
resurse care se poate reduce la adresa IP. De fapt, prin DNS se stabileşte
corespondenţa între numele de domenii şi înregistrările de resurse
corespunzătoare, reţinute într-un fişier specific domeniului. Acest fişier,
va fi interogat pentru aflarea adresei IP a unui nume DNS. Practic, o
înregistrare de resurse este un 5-uplu care conţine: numele domeniului,
timpul său de viaţă, tipul înregistrării (adresă IP, domeniu care acceptă
poşta electronică, numele serverului de domeniu, nume de domeniu
etc.) păstrat într-o formă codificată, clasa (informaţie Internet sau non-
Internet) şi o valoare dependentă de tipul înregistrării (un număr – adresă Internet, un nume de domeniu sau un şir de caractere care descrie
elementul). Aceste informaţii se reţin pe serverele DNS în fişiere
speciale.

8.3.2. Servere de nume
În sistemul DNS, serverele de nume sunt folosite pentru
adresarea fişierelor de host-uri reţinute de toate calculatoarele gazdă.
Fiecare server de nume va şti astfel adresele anumitor zone (de
exemplu, într-o reţea locală) şi adresele altor servere de nume. Folosirea
unui singur server de nume pentru întreaga reţea nu este convenabilă.
Astfel, solicitarea unei adrese poate fi rezolvată local sau prin
intermediul altor servere de nume care cunosc acea adresă. Serverele de
nume aflate la distanţă vor reţine în memorie înregistrările de resurse pe
o durată proporţională cu timpul de viaţă din înregistrarea
corespunzătoare. Responsabilităţile serverelor de nume se pot
reprezenta sub forma unor structuri ierarhice în care informaţia despre
nume şi adresă se menţine în mod distribuit, în cadrul serverului
responsabil şi nu în întreaga reţea.

8.3.3. Înregistrarea numelor de domenii
Pentru înregistrarea unui nume de domeniu este necesar un
calculator conectat la Internet, căruia îi va fi asociat numele şi alte două
calculatoare gazdă, conectate şi ele la Internet, care vor oferi serviciul
de nume pentru domeniul înregistrat.
Gestiunea zonelor edu, com, net şi org este asigurată de
serviciile de înregistrare ale InterNIC, prin intermediul site-ului aflat la
adresa www.internic.net.
Pentru înregistrare trebuie parcurşi următorii paşi:
1. Se verifică dacă numele domeniului care se doreşte a fi înregistrat
există deja; pentru aceasta se foloseşte secţiunea WHOIS de pe
pagina principală a InterNIC.
2. Doar dacă domeniul solicitat nu există încă, se solicită furnizorului
de servicii Internet să ofere serviciu de nume de domeniu pentru
domeniul ales; de obicei acesta presupune plătirea unui abonament.
3. Se completează formularul online aflat pe site-ul InterNIC;
formularul conţine informaţii despre numele, adresa, numerele de
telefon şi fax, adresa de e-mail, persoane de contact, adresele IP ale
celor 2 servere de nume de domeniu. 4. Dacă toate informaţiile introduce sunt corespunzătoare, InterNIC-ul
trimite confirmarea înregistrării domeniului şi factura pentru plata
domeniului.
Pentru înregistrarea domeniilor în zonele corespunzătoare ţărilor,
zone de genul ro, us, uk etc. trebuie să se apeleze la organizaţiile
desemnate să gestioneze domeniul din ţara respectivă. În România, de
acest lucru se ocupă RNC (Romanian National Computer Network);
adresa web care poate fi folosită pentru înregistrare de domenii în zona
.ro fiind www.rnc.ro. O listă cu organizaţiile care gestionează
domeniile corespunzătoare fiecărei ţări se găseşte la adresa
www.iana.org.

8.3.4. Servere, clienţi şi porturi
Multe din calculatoarele gazdă aflate pe Internet, oferă servicii
altor calculatoare conectate la Internet. Calculatoarele care oferă servicii
altor calculatoare sunt numite servere. Calculatoarele conectate la
Internet care folosesc serverele pentru a obţine informaţii se numesc
clienţi.
De exemplu, când calculatorul se conectează la Internet şi
programul de e-mail descarcă mesajele primite, de pe serverul de e-mail
al furnizorului de servicii Internet, acest program este un client de poştă
electronică.
Principalele tipuri de servere folosite în mediul Internet sunt:
• Servere de poştă electronică – gestionează mesajele recepţionate şi
cele transmise. Mai precis, serverele de tip Post Office Protocol (sau
POP3) stochează e-mail-urile sosite iar serverele de tip Simple Mail
Transfer Protocol (SMTP) gestionează e-mail-urile transmise. Clienţii
de e-mail primesc mesajele recepţionate, transmit mesajele către un
server de e-mail şi permit citirea, scrierea, salvarea şi imprimarea
mesajelor.
• Servere Web stochează pagini web şi transmit paginile ca răspuns la
cererile provenite de la clienţii web, adică de la browserele web.
• Servere FTP (File Transfer Protocol) stochează fişierele care pot fi
transferate pe sau de pe un calculator care are instalat un client FTP.
• Servere de ştiri stochează articole cu informaţii pentru grup,
informaţii care pot fi citite sau transmise prin intermediul unui client de
ştiri. • Servere de IRC permite comunicarea online în reţeaua Internet
folosind un client IRC.
Un calculator gazdă poate rula mai multe tipuri de programe de
tip server. Pentru a putea realiza acest lucru, fiecare tip de server
răspunde pachetelor transmise unui port anume. Porturile sunt
numerotate şi folosirea lor este standardizată pe Internet. Cele mai
răspândite porturi şi serviciile corespunzătoare lor sunt:
Numărul
portului
Serverul
21 FTP
23 Telnet
25 SMTP
80 WWW
110 POP3
194,6667 IRC
532 Usenet newsgroups

8.4. Poşta electronică

Poşta electronică sau e-mail-ul face parte din categoria
aplicaţiilor consacrate ale reţelelor de calculatoare, fiind utilizată de un
număr din ce în ce mai mare de persoane. Poşta electronică s-a dovedit
mult mai eficientă decât cea clasică deoarece mesajele electronice ajung
foarte repede la destinaţie şi permit transmiterea unor informaţii de
diverse tipuri.
La ora actuală, numărul mesajelor de poştă electronică îl
depăseşte cu mult pe cel al scrisorilor clasice şi asigură o comunicare
eficientă între persoane, indiferent de localizarea lor geografică. Acest
schimb rapid de idei constituie o premisă importantă pentru colaborarea
între persoane şi s-a dovedit extrem de util atât în cercetare şi educaţie,
cât şi în industrie sau comerţ.
Poşta electronică (Electronic Mail sau prescurtat E-Mail) este un
sistem care permite unui utilizator individual să transmită un mesaj altui
utilizator, mesajul fiind livrat într-o cutie poştală (mail box) unde
destinatarul îl va găsi mai târziu. Din punct de vedere al emiţătorului,
pot exista unul sau mai mulţi adresanţi. Avantajele poştei electronice sunt evidente: viteză, siguranţă în
expediere, posibilităţile de a adăuga textului imagini şi sunet, apoi
facilitatea de redirectare şi nu în ultimul rând posibilitatea de prelucrare
şi reexpediere a mesajelor.
Un sistem de poştă electronică este format din două componente
principale: un client e-mail şi un server e-mail. Un client e-mail este o
staţie de lucru sau PC pe care rulează un program numit agent utilizator.
Acesta oferă interfaţa utilizatorului cu sistemul de poştă electronică şi
oferă facilităţi de a crea, trimite şi recepţiona mesaje (e-mail-uri),
precum şi posibilitatea gestionării acestora de fiecare utilizator.
Serverul e-mail trebuie să permită păstrarea mesajelor primite de
toţi utilizatorii care sunt înregistraţi pe acest server. În plus, serverul
trebuie să dispună de un pachet software – agent utilizator server- care
să interacţioneze cu agentul utilizator de pe fiecare client şi care în plus
trebuie să gestioneze transferul mesajelor e-mail pe Internet. Această
componentă software este numită agent pentru transferul mesajelor şi se
ocupă cu trimiterea şi recepţionarea mesajelor e-mail către/de la alte
servere e-mail care sunt conectate direct la Internet.

8.4.1. Concepte de bază

Poşta electronică nu operează cu concepte sofisticate. O parte
din aceste concepte au fost preluate chiar de la sistemul de poştă clasic:
cutia poştală, mesaj sau scrisoare, adresă expeditor, adresă destinatar.

8.4.1.1. Cutia poştală

Toate mesajele primite de un abonat pe serverul de e-mail la
care este conectat, sunt memorate în acelaşi fişier având numele dat de
abonat, fişier care se numeşte cutie poştală de sistem – system mailbox.
După ce abonatul îşi verifică cutia poştală mesajele sunt
transferate în cutia poştală personală aflată pe calculatorul de la care s-a
conectat. Utilizatorul poate opta pentru păstrarea unei copii a mesajelor
pe serverul de e-mail, sau pentru ştergerea acestora odată ce au fost
transferate pe calculatorul personal.
Mesajele sunt păstrate, local, într-una din următoarele trei
secţiuni, în funcţie de provenienţa lor:
– Inbox, mesajele primite, – Outbox, mesajele expediate,
– Trash, mesajele şterse.
Se pot crea în plus şi alte secţiuni care asemeni unui folder vor putea
păstra mesajele salvate, copiate sau mutate aici de utilizator.

8.4.1.2. Mesajele

Termenul de mesaj înlocuieşte foarte adesea termenul de
scrisoare pentru că este mai cuprinzător. Prin e-mail se pot transmite
alături de text şi imagini, sunet, programe, elemente care în nici un caz
nu pot fi interpretate ca scrisori.
Mesajul are două părţi: antetul mesajului şi conţinutul (corpul)
mesajului, iar programul de poştă electronică mai asociază implicit
fiecărui mesaj un indicator de stare.

Antetul
Antetul este alcătuit dintr-o secvenţă standard de informaţii
dintre care unele sunt introduse de operator obligatoriu sau opţional, iar
altele sunt câmpuri cu valori implicite genarate de programul de poştă
electronică.
Câmpurile completate automat de programul de poştă sunt:
– From: -care conţine adresa de e-mail a expeditorului;
– data: -la care este trimis mesajul;
Câmpurile care trebuie introduse de utilizator sunt următoarele:
– To: -adresa destinatarului, acest câmp e obligatoriu;
– Subject: -descrierea, pe scurt, a conţinutului scrisorii,
acest câmp este opţional;
– Cc: -carbon copy, în acest câmp se pot scrie adresele
destinatarilor care vor primi copii identice ale
mesajului, adrese separate prin virgulă; fiecare
destinatar va vedea lista celorlalţi corespondenţi
în antetul mesajului, este un câmp opţional;
– Bcc: -blind carbon copy, ca şi în cazul carbon copy-
urilor, destinatarii ale căror adrese sunt înscrise
în acest câmp vor primi acelaşi mesaj, doar că, în
acest caz, în antetul mesajului nu vor mai fi
prezente şi adresele celorlalţi corespondenţi;
Corpul mesajului
Acesta reprezintă textul propriu-zis al mesajului. Programele de
poştă electronică dispun de un editor propriu cu un set minim de
comenzi pentru redactarea şi corectarea mesajelor.
Mesajele pot fi redactate off-line şi cu editoare de texte
obişnuite, de exemplu Word şi apoi inserate în mesajul electronic prin
tehnica “cut & paste”. Un text mai lung se poate salva într-un fişier
ASCII şi apoi ataşat mesajului utilizând facilitatea “File Attachment”
disponibilă la mai toate programele de e-mail.
Vorbind de ultimile versiuni ale programelor de e-mail acestea
au de acum posibilitatea de a trimite şi de a primi mesaje ce conţin
elemente multimedia, secvenţe HTML, aşa cum apar ele pe Web.
Pentru creşterea vitezei de transmitere/recepţie se poate opta
numai pentru transmisia textului, adică opţiunea ‘send plain text only ‘.

Indicatorul de stare
Indicatorul de stare este un caracter creat şi modificat automat
de program pentru a informa utilizatorul despre natura mesajului şi
ultima operaţie de prelucrare suferită de mesajul respectiv. Putem şti
dacă este vorba de un mesaj nou necitit, de un mesaj expediat ca
răspuns, de un mesaj şters logic, de un mesaj care nu trebuie transmis
mi departe, de un mesaj important, sau un mesaj care are un fişier ataşat
etc. Valorile sau simbolurile acestui indicator se afişează atunci când
vizualizăm sumarul unei cutii poştale.

Tabela index
Toate mesajele dintr-o cutie poştală, standard sau creată de
utilizator, sunt inventariate într-o tabelă distinctă, asociată implicit
fiecărei cutii poştale, tabelă numită „index” sau „sumar”. Aici se încriu
automat o serie de elemente de identificare ale mesajului preluate din
antetul acestuia: adresa expeditorului sau a destinatarului, data,
subiectul precum şi indicatorul de stare.
Toate programele de poştă electronică ne permit să afişăm şi să
parcurgem acest sumar pentru a selecta după dorinţă scrisoarea pe care
dorim să o deschidem pentru a o citi integral.

8.4.1.3. Adresa e-mail

Singurul indiciu pe care îl are sistemul de e-mail pentru a livra
un mesaj este adresa destinatarului. Aceasta este de forma:
nume_utilizator@domeniu. Numele utilizatorului este numele contului
pe care acel utilizator îl deţine. Pe baza domeniului dintr-o adresă e-
mail se poate transfera mesajul pe maşina destinatarului, iar pe baza
numelui din adresă se realizează livrarea locală a mesajului în casuţa
poştală a destinatarului. Iată un exemplu de adresă e-mail:
tsurcel@ ase.ro
unde:
tsurcel – este user name, numele de login al utilizatorului;
ase.ro – este domain name, numele complet al domeniului
pentru referirea calculatorului la care este conectat PC-ul de la care
operează utilizatorul.
În locul numelui complet al domeniului se poate folosi şi adresa
IP a calculatorului. De exemplu adresa e-mail tsurcel@sunu.rnc.ro
poate fi înlocuită cu adresa tsurcel.@192.162.16.31 cu care este
identică.

8.4.1.4. Aliasuri – nicknames

Alias-ul sau „porecla” este un cuvânt care se foloseşte pentru a
substitui adresa unui corespondent sau un grup de adrese de
corespondenţi. Scopul substituirii este evident acela de a se evita
tastarea adreselor lungi de e-mail şi implicit eliminarea riscului de a
greşi. Automat la expedierea mesajului aliasul este însă înlocuit cu
adresa reală a destinatarului.
Definirea unui alias – nickname, se face în mod diferit de la un
program de poştă la altul. Alias-urile sunt memorate alături de alte
informaţii utile în agende de adrese ce pot fi vizualizate şi actualizate.

8.4.2. Funcţionarea sistemelor de e-mail

Sistemele de poştă electronică au uzual două componente: una
care permite utilizatorilor să citească şi să transmită scrisori,
componentă formată din programe locale, numită „agent utilizator”, iar
cea de-a doua, care transportă mesajele de la sursă la destinaţie, prin aplicaţii care se execută în fundal şi transferă mesajele se numeşte
„agent de transfer de mesaje”.

„Agenţii” utilizator sunt programe care acceptă o varietate de
comenzi pentru compunerea şi primirea răspunsului la mesaje şi pentru
manipularea cutiilor poştale. Aceste programe pot avea diferite tipuri de
interfeţe, de la cele bazate pe meniuri şi icon-uri la cele care acceptă
comenzi sub forma unor succesiuni de caractere introduse de la
tastatură. Astfel că, deşi modul lor de utilizare diferă, funcţiile oferite,
referitoare la trimiterea şi citirea mesajelor, sunt aceleaşi.
Se mai poate spune că agenţii utilizator gestionează cutiile
poştale, afişându-le conţinutul si aşteptând „comenzi” referitoare la
mesajele din cutiile poştale, pe care le execută. Aceste comenzi pot fi de
următoarele tipuri: afişare de mesaj, trimitere de mesaj, răspuns la un
mesaj, ştergere de mesaj, mutarea unui mesaj, deplasarea pe următorul
mesaj, citirea unei noi cutii poştale, părăsirea sistemului de mail.

„Agenţii” de transfer al mesajelor de la emiţător la receptor au
rol de transport, de a stabili o conexiune de la maşina sursă la cea
destinaţie şi de a transmite mesajul. Funcţionarea agenţilor de transfer
nu necesită intervenţia utilizatorilor sistemului de mail.

8.4.2.1. Programe de interfaţă cu utilizatorul

Există o mare varietate de programe de care permit utilizatorilor
să folosească sistemul de e-mail într-un mod extrem de accesibil.
Aceste programe pot avea o interfaţă vizuală, specifică aplicaţiilor
Windows (Microsoft Outlook Express, Eudora), sau o interfaţă bazată
pe meniuri şi comenzi (utilitarul Pine sub Linux). Indiferent de modul
de utilizare, aceste programe asigură funcţii specifice referitoare la
prelucrarea mesajelor de e-mail:
a) redactarea şi expedierea mesajelor;
b) primirea şi memorarea mesajelor;
c) editarea şi reexpedierea mesajelor;
d) gestiunea cutiilor poştale;
e) gestiunea agendei de adrese;
f) tipărirea mesajelor;
f) asigurarea securităţii mesajelor. Aceste funcţii sunt disponibile prin comenzile sistemului de
meniuri propriu fiecărui program de poştă electronică.

Redactarea şi expedierea mesajelor
Această funcţie permite utilizatorului să-şi compună textul
scrisorii de la tastatură şi să-l expedieze la adresa de e-mail pe care a
indicat-o în antetul scrisorii.
Orice program de poştă electronică are încorporat propriul editor
de texte ce oferă inclusiv funcţii de analiză lexicală. In plus editorul de
texte poate lucra cu o agendă de adrese unde utilizatorul, în dreptul
aliasului, a trecut adresa completă de e-mail a acestuia.
Dacă dorim neapărat putem redacta mesajul şi cu un editor de
texte clasic, dar ne complicăm. Versiunile recente ale multor programe
de poştă electronică pot include şi transmite într-o scrisoare şi elemente
multimedia, imagini animate şi sunet.

Primirea şi memorarea mesajelor
Este funcţia complementară celei dintâi. Utilizatorul nu trebuie
să iniţieze nici o acţiune pentru a primi şi a păstra mesajele adresate de
alţi corespondenţi. El le va găsi pur şi simplu în cutia poştală de pe
serverul host. Deci, această funcţie e total transparentă pentru utilizator.
Acesta doar îşi verifică periodic cutia poştală parcurgând lista mesajelor
primite, după care le va citi şi în extenso.

Editarea şi reexpedierea mesajelor
Editorul programului de poştă electronică ne permite tratarea
conţinutului mesajului ca pe orice text asupra căruia putem să operăm
diverse corecţii: adăugări, ştergeri, formatări, copieri, mutări de
caractere, fraze, paragrafe.
Un mesaj primit se poate, în consecinţă, modifica şi reexpedia
celui ce ni l-a trimis. Programul de poştă electronică, la iniţierea unui
răspuns inversează automat adresele, expeditorul devenind acum
destinatar iar adresa noastră va apare în câmpul de adresă a
expeditorului.
Mesajele pot fi redirecţionate către alţi destinatari, în caz că se
doreşte ca mesajul să ajungă şi la o altă adresă e-mail.

Gestiunea cutiilor poştale
Această funcţie permite utilizatorului manipularea mesajelor,
atât a celor primite cât şi a celor trimise, prin comenzi specifice la nivel
de fişier.
Avem posibilitaea de a vizualiza lista cutiilor poştale şi sumarul
mesajelor aflate în oricare cutie poştală. Utilizatorul îşi poate salva
mesajele în fişiere ASCII pe hard discul propriu, le poate şterge logic şi
fizic, le poate transfera dintr-o cutie poştală în alta. Oricând utilizatorul
îşi poate crea sau şterge cutii poştale personale.

Gestiunea agendei de adrese
Agenda cu adrese, address book, grupează în ordine alfabetică
numele, adresa de e-mail precum şi alte date ale corespondenţilor,
persoane fizice sau firme. este vorba despre adresa de acasă, telefon,
fax, mobil sau adresa de la servici, departmentul, funcţia şi altele.
Orice persoană sau firmă inclusă în agendă este desemnată cu
termenul de “contact”.
Prin gestiunea agendei cu adrese înţegem operaţiile de adăugare
de noi persoane, de modificare sau chiar eliminare din agendă a datelor
acestora. Desigur e de ajuns un clic pe numele, aliasul, persoanei în
agendă pentru a-i prelua adresa sa de e-mail şi ai trimite un mesaj.
Agenda de adrese poate fi disponibilă şi în Windows Explorer
cu condiţia să o importăm din Outlook Express.

Tipărirea mesajelor
Este o funcţie obişnuită pe care o realizează toate programele de
poştă electronică. Tipărirea la imprimantă este controlată prin
intermediul unor setări software la care avem acces prin meniul
comenzii Print.

Securitatea mesajelor
Securitatea mesajelor de poştă electronică a ridicat şi ridică în
continuare destule probleme. Există în acest sens şi realizări deosebite
în special în direcţia criptării mesajelor, validării autenticităţii
expeditorului, a semnăturii acestuia etc. Proiectul PEM – Privacy
Enhaced Mail este una din realizările importante în acest sens prin care
s-a impus un set de standarde care au permis scrierea de pachete de
programe puternice, cum este pachetul de programe PGM – Pretty Good Privacy dezvoltat de Zimmermann în SUA şi puternicul Kerberos
Autentification Server realizat în cadrul proiectului Athena de
cercetătorii de la MIT .
Programele obişnuite de poştă electronică folosesc un prim nivel
de securitate furnizat de parola de acces pe serverul de interconectare şi
apoi parola de acces la cutia poştală Utilizatorul îşi poate schimba
parola de access ori de câte ori doreşte sau este forţat la anumite
intervale de timp să o reînoiască, schimbând cel puţin două din
simboluri utilizate în vechea parolă.

Majoritatea sistemelor de e-mail oferă facilităţi suplimentare
faţă de cele enumerate mai sus. Astfel, utilizatorii sistemelor de e-mail
îşi pot crea cutii poştale (mail boxes) sau foldere pentru păstrarea
mesajelor primite şi a celor transmise. Acestea pot fi gestionate prin
comenzi speciale de creare şi distrugere, inspectarea conţinutului,
inserare şi ştergere de mesaje etc.
Se pot crea liste de adrese de poştă electronică (mailing lists)
prin care mesajele să poată fi trimise unui grup de persoane: când se
trimite un mesaj, se vor expedia copii identice pentru toate persoanele
din listă.
Alte facilităţi evoluate sunt: copiile la indigo, poşta de prioritate
mare, poşta secretă (criptată) – înainte de trimiterea mesajului, acesta
este codificat iar la destinaţie se asigură posibilitatea decriptării lui,
receptorii alternativi – pentru situaţii în care receptorul primar nu este
disponibil.
Mesajele se înregistrează iar iniţiatorul poate verifica dacă un
mesaj s-a transmis sau nu sau se poate realiza o notificare automată în
cazul în care mesajele nu ajung la destinaţie. În plus, există facilităţi de
tip forward, prin care pentru utilizatorii care se deplasează pe o anumită
perioadă poşta îşi pot primi mesajele acolo unde se găsesc. De fapt,
aceste funcţii sunt rezultate ale acţiunii sistemului de transfer al
mesajelor.

8.4.2.2. Sistemul de transfer al mesajelor

Modul în care mesajele ajung la destinaţie este transparent
pentru utilizator; acest lucru este extrem de important deoarece asigură
o largă accesibilitate tuturor utilizatorilor. Această componentă a sistemelor de e-mail asigură:
• transferul mesajelor, respectiv transmiterea acestora de la emiţător
la receptor, pe baza unor conexiuni de reţea (create pentru emiterea
mesajelor şi eliberate ulterior). Transferul mesajelor se realizează
automat, fără intervenţia utilizatorului.
• raportarea se referă la informarea emiţătorului unui mesaj despre
starea acestuia (dacă a fost livrat, respins, pierdut). Confirmarea
primirii unui mesaj poate fi foarte importantă, în unele situaţii ea
poate avea şi semnificaţie juridică. În cazul în care un mesaj nu
ajunge la destinaţie (are o adresă greşită sau nu se poate stabili o
conexiune de reţea până la destinaţie în timp util), emiţătorul va
primi automat un mesaj de avertizare.
• dispoziţia este pasul final al comunicării şi se referă la acţiunea
realizată asupra mesajului de către receptor, după primirea lui
(eliminare înainte de citire, citire şi stergere, citire şi salvare etc.).
Prin intermediul agenţilor utilizator, sistemele de e-mail fac posibilă
regăsirea şi recitirea mesajelor anterior salvate, trimiterea lor mai
departe (forward) sau alte operaţii de prelucrare a lor.
Funcţiile de bază a sistemului de transfer al mesajelor se realizează
prin intermediul unor protocoale specifice. Cu toate că utilizatorul
serviciului de e-mail interacţionează nemijlocit doar cu clientul e-mail,
se impun câteva precizări legate de protocoalele care asigură transferul
mesajelor de pe un calculator pe altul deoarece un utilizator poate fi pus
în situaţia de a trebui să-şi configureze un program client de e-mail.
Transferul elementar al mesajelor între două maşini din Internet este
realizat prin intermediul protocolului SMTP.

SMTP (Simple Mail Transport Protocol) – este protocolul
consacrat de transport e-mail în Internet. În general, pentru trimiterea
unui mesaj între două maşini din Internet se realizează o conexiune de
tip SMTP care constă într-o etapă de autentificare şi transferul efectiv.
Din punctul de vedere al utilizatorului singura interacţiune cu acest
protocol constă în specificarea numelui server-ului SMTP (server-ul
care se va „ocupa” de mesajele acestuia). Acest nume se obţine de la
administratorul de sistem.
Protocolul SMTP stabileşte regulile după care funcţionează un
program (care rulează în background) care se execută pe maşina
destinaţie a unei conexiuni TCP, având rolul de a accepta conexiunile şi de a copia mesajele primite în cutiile poştale corespunzătoare. Dacă un
e-mail nu poate fi livrat, se returnează transmitătorului un mesaj de
eroare.

Livrarea finală a mesajelor
Adesea, utilizatorii lucrează pe PC-uri care nu sunt conectate
direct la Internet, ci prin intermediul unor servere care pot primi şi
trimite mesaje de poştă electronică. Într-o asemenea situaţie, PC-urile
trebuie să comunice cu un server de e-mail printr-un protocol de livrare.
Un protocol simplu, care permite aducerea mesajelor dintr-o cutie
poştală aflată la distanţă şi depozitarea lor pe maşina utilizatorului, este
POP3 (Post Office Protocol). Acesta este protocolul uzual folosit
pentru accesarea mail-urilor de pe un server de mail de către
calculatoarele dintr-o staţie locală. Aşa după cum îi spune şi numele,
acest protocol lucrează pe principiul unei căsuţe poştale: programul
client se conectează la anumite intervale de timp la server-ul POP3. La
o conexiune sunt trimise mesajele din outbox-ul clientului şi aduse
mesajele noi de pe serverul de POP3. Autentificarea se realizează la
nivel de utilizator, pe baza unei parole. Numele server-ului este furnizat
de administratorul de sistem, la fel ca şi numele contului POP.
Protocolul POP3 conţine comenzi pentru conectarea şi
deconectarea utilizatorilor, aducerea şi ştergerea mesajelor. De
exemplu, în configurarea sistemului Outlook Express se va cere nu
numai numele serverului de mail, ci şi protocolul prin care staţia locală
comunică cu acesta.
IMAP (Interactive Mail Access Protocol – protocol interactiv
de acces la poşta electronică) este un protocol de livrare mai sofisticat,
adoptat şi el ca standard Internet. Acesta este proiectat pentru utilizatorii
care folosesc mai multe calculatoare. Acest protocol functionează pe
principiul păstrării unui depozit central de mesaje pe serverul de e-mail,
care poate fi accesat de fiecare maşină (mesajele nu se copiază pe
maşina personală a utilizatorului).
DMSP (Distributed Mail System Protocol – protocol distribuit
pentru sistemul de poştă) este diferit de POP3 şi IMAP prin faptul că nu
presupune că toată poşta se află pe un singur server. Utilizatorii pot
„descărca” mesajele de pe server pe o staţie de lucru, un PC sau un
calculator portabil, apoi se pot deconecta de la server, citi mesajele şi scrie răspunsurile, iar ulterior să se reconecteze, moment în care poşta
se retransferă şi sistemul se resincronizează.
Multe sisteme de livrare oferă facilităţi suplimentare, cum ar fi
filtrarea mesajelor: la sosirea mesajelor se pot verifica anumite condiţii
şi executa acţiuni corespunzătoare. Definirea unor astfel de reguli
permite punerea în evidenţă a anumitor mesaje (de exemplu, de la o
anumită persoană) sau eliminarea mesajelor nedorite chiar fără a fi
afişate.
O altă caracteristică a sistemelor de livrare este posibilitatea de a
trimite temporar poşta la o altă adresă, prin mecanisme de tip forward.
Această facilitate este foarte utilă dacă într-o anumită perioadă,
utilizatorul nu îşi poate accesa serverul uzual de mail, de exemplu, din
cauza unor restrictii de securitate.

8.5. FTP

FTP (File Transfer Protocol) este un protocol pentru transferul
fişierelor. Protocolul HTTP utilizat de browsere pentru aducerea
informaţiilor codate HTML în calculatorul client este suficient pentru
fişierele text şi pentru imaginile asociate deoarece aceste fişiere sunt în
general de mici dimensiuni. Transferarea unor fişiere mari pune unele
probleme de viteză şi de siguranţă a conexiunii ceea ce face protocolul
HTTP ineficient. În acest caz se utilizează protocolul FTP.
Protocolul FTP presupune împărţirea fişierului de transferat într-
un număr de blocuri de dimensiune fixată şi trimiterea acestor blocuri
spre client. Pe calculatorul client are loc rearanjarea blocurilor în
ordinea corectă, refăcându-se astfel fişierul original.
Principalele avantaje ale utilizării FTP-ului sunt viteza de
transfer crescută şi posibilitatea reluării unui transfer întrerupt din
punctul în care a apărut întreruperea. În acest fel o legătură întreruptă nu
presupune reluarea transferului de la început, realizându-se astfel o
importantă creştere a vitezei de lucru.
În general, conectarea la un anumit server presupune deţinerea
unui cont pe calculatorul respectiv. În acest caz utilizatorul se identifică
prin numele contului şi parola şi ca urmare primeşte dreptul de a utiliza
calculatorul respectiv pentru a copia fişiere pe şi de pe server.
Majoritatea serverelor FTP permit şi conectarea limitată a celor care nu
au cont pe calculatorul respectiv printr-o conexiune numită anonimă: numele de utilizator este anonymous sau guest, parola – adresa de e-
mail. În acest caz utilizatorul are drepturi de citire din anumite
directoare, de obicei aflate toate în directorul Pub din rădăcină şi, uneori
drepturi de scriere într-un director numit Upload. Pentru copierea unui
fişier de pe server pe calculatorul local se foloseşte termenul download
iar pentru transferul invers – upload.
FTP a fost utilizat iniţial prin trimiterea de comenzi spre server
într-o sesiune Telnet. Deşi în ultimul timp au apărut programe care
oferă o interfaţă grafică deosebită pentru a uşura lucrul cu comenzile
FTP, folosirea comenzilor, în linie de comandă, este o metodă care
poate fi aplicată indiferent de sistemul de operare sau dotarea cu
programe a unui calculator conectat la Internet.
În sistemele Windows deschiderea unei sesiuni FTP se face
lansând programul „ftp.exe”, interpretorul de comenzi FTP, aflat de
obicei în directorul „Windows” sau directorul „sistem”.
Clientii FTP sunt programe care oferă o interfaţă grafică simplă
între utilizator şi comenzile pe care le aşteaptă serverul FTP. În acest
mod utilizatorul nu este obligat să cunoască toate aceste comenzi şi în
plus au avantajul de a se putea afişa în acelaşi timp a mai multor
informaţii despre server. În figurile 8.2 respectiv 8.3 este prezentată
interfaţa programului WS_FTP, unul din cei mai răspândiţi clienţi FTP.

Fig. 8.2. – Interfaţa de conectare a produsului WS_FTP

Fig. 8.3. – Interfaţa de lucru a produsului WS_FTP

Browser-ele Web au posibilitatea de a accesa server-ele FTP.
Adresa scrisă trebuie să indice faptul ca protocolul utilizat este FTP ca
în exemplul următor: ftp://cronos.ase.ro/. Se poate specifica şi un nume
de utilizator şi o parolă, dar în acest mod de accesare a unui cont
securitatea este minima: ftp://nume_utilizator:parola@cronos.ase.ro.
Browser-ul trimite comenzile FTP necesare iar din răspunsul server-ului
se obţine o pagină în format HTML pe care o afişează.
În afara dezavantajului amintit, al lipsei securităţii parolei
(oricine poate vedea parola), browser-ele nu oferă unul din avantajele
transferului FTP: un transfer întrerupt nu poate fi reluat din punctul
întreruperii. Acest lucru face ca browser-ele, deşi oferă conexiuni FTP
funcţionale, să nu fie potrivite în cazul copierii unor fişiere de mari
dimensiuni pe conexiuni de viteză redusă.

8.6. Grupuri de ştiri

Reţeaua de ştiri (net news) este una din cele mai populare
aplicaţii ale reţelelor de calculatoare, asigurând informarea şi
comunicarea prin intermediul transmiterii şi recepţionării de mesaje din
domeniile de interes corespunzătoare grupuri de ştiri. Reţeaua
tradiţională de ştiri este denumită USENET şi este diferită de Internet. Un grup de ştiri creează un cadru pentru discuţii pe teme bine
determinate. La el subscriu persoanele interesate de acel subiect.
Membrii unui grup de ştiri pot folosi un tip special de program (ca
„agent utilizator”), care să permită citirea tuturor articolelor sau a
mesajelor transmise într-un grup de ştiri. Acest program se numeşte
cititor de ştiri (news reader) şi realizează, şi transmiterea mesajelor într-
un grup de ştiri: fiecare articol trimis unui grup de ştiri va fi transmis
automat tuturor membrilor grupului, indiferent de localizarea lor
geografică.
Durata transmisiei mesajelor de ştiri variază de la câteva
secunde la câteva ore, în funcţie de localizarea în reţea a emiţătorului şi
receptorului. Deşi au o implementare diferită, grupurile de ştiri au o
funcţionalitate similară cu listele de poştă electronică.
Recent, au apărut implementări alternative, care urmăresc
aceleaşi obiective de informare şi comunicare. Acestea se referă la
produse software speciale care implementează liste de discuţii şi la
trimiterea ştirilor sub formă de mesaje de mail prin intermediul unor
furnizori de servicii care permit subscrierea la diverse domenii de
interes pe site-uri speciale.

8.6.1. Domenii clasice de interes în Usenet

Numărul foarte mare al grupurilor de ştiri din Usenet a
determinat realizarea unei ierarhi, prin intermediul căreia să poată fi
gestionate mai uşor. Oficial, ierarhiile de ştiri derivă din următoarele
domenii principale:
• Alt – arbore alternativ al ierarhiei oficiale, folosit pentru orice
alte teme,
• Comp – calculatoare, ştiinta şi industria calculatoarelor,
• Humanities – literatură şi ştiinţe umaniste,
• Misc – domeniu mixt (temele care nu se încadrează în celelalte
domenii),
• News – gestiunea grupurilor de ştiri,
• Rec – activităţi recreative, sport, muzică,
• Sci – ştiinţe fizice şi inginereşti,
• Soc – aspecte sociale,
• Talk – dezbateri, pamflete, polemici, argumentări.
În afară de ierarhiile oficiale, mai există ierarhii regionale sau
pentru limbi diferite de cea engleză.
Fiecare din categoriile menţionate mai sus se împarte în
subcategorii, care se divid la rândul lor, pe acelaşi principiu ierarhic.
Separarea categoriilor din specificarea completă a unui domeniu se face
prin puncte (.). De exemplu, comp.lang se referă la limbaje de
programare iar comp.lang.c – la limbajul de programare C. Pot exista
mai multe categorii de acelaşi nivel, care se pot înlocui între ele în
specificările complete, astfel încât să se refere subdomeniul dorit

8.6.2. Programe pentru ştiri

Există numeroase programe de citire a ştirilor (news readers) cu
interfaţă de tip comandă sau vizuală. În cursul rulării, aceste programe
verifică fişiere de informaţii specifice pentru a vedea cărui grup de ştiri
îi aparţine un anumit utilizator, apoi afişează o linie de rezumat pentru
fiecare articol şi aşteaptă ca utilizatorul să selecteze unul sau mai multe
articole pentru citire; acestea vor fi afişate pe rând. După ce au fost
citite, ele pot fi salvate, şterse, tipărite etc.
Programele pentru ştiri permit utilizatorilor să subscrie sau să
renunţe la subscrierea făcută la anumite grupuri de ştiri. De fapt,
schimbarea unei subscrieri revine la editarea fişierului local în care apar
grupurile de ştiri la care a subscris utilizatorul. În acest sens, se poate
face o analogie între subscrierea la un grup de ştiri şi urmărirea regulată,
periodică a unei anumite emisiuni de televiziune sau radio.
Programele care gestionează grupurile de ştiri au şi facilităţi de
poştă electronică. Utilizatorul poate să compună mesaje şi să le trimită
către destinatarii doriţi; peste cel mult o zi, mesajele vor ajunge la toţi
membrii grupului de ştiri respectiv. Un anumit mesaj se poate transmite,
folosind o singură comandă, mai multor grupuri de ştiri. O altă facilitate
este restricţionarea distribuţiei geografice a poştei.
Pentru a reduce traficul de informaţii rezultat din numeroasele
întrebări ale celor care subscriu la Usenet pentru prima dată, multe
grupuri de ştiri şi-au construit documente FAQ (Frequently Asked
Questions), unele extrem de lungi şi bine documentate, care încearcă să
răspundă tuturor întrebărilor uzuale (ale începătorilor). Aceste
documente sunt trimise prin poştă periodic sau la subscrierea unui nou
utilizator, de către cei care le gestionează. Deşi majoritatea persoanelor folosesc numele real la
transmiterea mesajelor, unele dintre ele doresc să rămână anonime, în
special când transmit informaţii unor grupuri de ştiri controversate sau
când trimit anunţuri cu caracter personal. Pentru a rezolva această
problemă au apărut retransmiţătorii anonimi (anonymous remailers),
care sunt servere cu acces la mesajele de poştă electronică, cărora le
schimbă câmpurile Sender:, From: şi Reply-To:, astfel încât să includă
referinţe către retransmiţător în loc de transmiţător. Unele servere de
acest tip asociază un număr fiecărui utilizator şi folosesc acest cod
asociat. Există modalităţi de regăsire a utilizatorului cu un anumit cod
asociat, la care se poate apela în cazul în care comunicările intră sub
incidenta legii.

Implementarea grupurilor de ştiri în Usenet

Unele din grupurile de ştiri de mici dimensiuni sunt
implementate ca liste de poştă electronică, astfel încât un mesaj trimis
pe adresa listei va ajunge, într-o copie, la fiecare adresă din listă.
Această abordare nu este convenabilă pentru grupurile de
dimensiuni mari, pentru că, prin numărul mare de mesaje transmise
către diverse destinaţii, ar putea produce un blocaj al serverelor. De
aceea, se preferă o altă implementare: fiecare site (campus universitar,
companie sau furnizor de servicii Internet) care oferă serviciul de ştiri
memorează mesajele sosite pe un server care functionează şi ca server
de ştiri, într-un director (news) cu subdirectoare specifice (comp, sci
etc.), care conţin la rândul lor subdirectoare. Cititorii accesează
articolele de ştiri din subdirectorul corespunzător domeniului de interes.
Această metodă are avantajul de a reţine articolele de şiri într-un
exemplar unic în cadrul unui site, în subdirectorul corespunzător. După
un anumit număr de zile, termenul de accesare a articolelor expiră si
acestea sunt eliminate de pe disc.
Pentru a avea putea primi ştiri prin Usenet, fiecare site trebuie să
aibă o sursă de ştiri (newsfeed) de la un alt site Usenet. Mulţimea
serverelor de ştiri formează o reţea de noduri conectate prin legături
care constituie de fapt reţeaua Usenet. Uzual, fiecare site îşi va testa
sursa pentru a vedea dacă au apărut ştiri noi de la conectarea
precedentă. Dacă da, ele vor fi colectate şi depuse în subdirectorul adecvat din news. O altă modalitate, mai rar folosită, este ca o sursă să
stabilească contactele cu serverele destinaţie când apar ştiri noi.

Protocolul folosit pentru transmiterea ştirilor în Usenet se
numeşte NNTP (Network News Transfer Protocol) şi este similar cu
SMTP – se bazează pe conexiuni TCP, funcţionează pe modelul client-
server şi foloseşte comenzi de tip text. NNTP a fost proiectat pentru a
realiza propagarea mesajelor de ştiri de la o maşină la alta şi pentru a
permite utilizatorilor conectaţi la un calculator care nu poate primi ştiri
să le citească la distanţă.

8.7. Securitatea transmisiei datelor

Pe măsura răspândirii aplicaţiilor care presupun interconectarea
calculatoarelor şi a cunoştinţelor despre protocoalele folosite în reţelele
de calculatoare, pericolul interceptării şi decodificării datelor în timpul
transferării mesajelor în reţea a crescut, indiferent dacă transferul se
face într-o reţea locală, într-un mediu format din mai multe reţele
interconectate, sau în mediul Internet.
Au fost dezvoltate o serie de tehnici de securizare a datelor care
atunci când sunt combinate oferă un înalt nivel de confidenţialitate
pentru informaţiile transmise prin reţea. Aceste tehnici sunt:
● Integritatea datelor – oferă siguranţa receptorului că mesajul
primit este identic cu cel emis,
● Secretizarea / confidenţialitatea datelor – protejează conţinutul
mesajului transmis în reţea împotriva citirii sau interceptării
neautorizate,
● Autentificarea originii datelor– permite receptorului mesajului să
determine în mod sigur identitatea expeditorului,
● Nonepudierea – garantează originea şi integritatea tranzacţiei din
punctul de vedere al expeditorului.
Integritatea şi secretizarea sunt realizate prin intermediul
criptării datelor, iar autentificarea şi nonepudierea necesită schimbul
unui set de mesaje criptate între cele 2 părţi care comunică.

Criptarea datelor (sau cifrarea datelor) presupune ca partea
emiţătoare să prelucreze toate datele înaintea transmiterii, astfel încât
dacă acestea sunt accidental sau intenţionat interceptate în timpul transferului, să nu poată fi înţelese de interceptor. Datele trebuie să
poată fi însă imediat decriptate sau descifrate de receptorul autorizat,
pentru a obţine mesajul iniţial.
Majoritatea metodelor de criptare implică folosirea unor chei de
criptare sau criptografice care trebuie să fie cunoscute numai de cele
două enităţi care comunică. Înaintea criptării datelor, acestea sunt
denumite text-în-clar, iar după criptare text cifrat sau codificat.
Transformarea unui mesaj clar în mesaj cifrat poartă numele de cifru.
Securizarea datelor transmise în reţea se poate face realizând un
criptosistem. Acesta este format dintr-unul sau mai mulţi algoritmi de
criptare, cheile folosite de algoritmii de criptare, un sistem de gestiune a
cheilor, textul în-clar (textul original) şi textul codificat.
Algoritmul de criptare este aplicat textului-în-clar şi se obţine
textul cifrat. Textul cifrat este transmis la destinaţie unde se foloseşte
algoritmul complementar pentru a obţine textul în-clar transmis.
Securitatea unui sistem care foloseşte chei de criptare se bazează
în special pe păstrarea secretă a valorii cheii şi nu atât pe ascunderea
algoritmului folosit pentru criptare. Există mulţi algoritmi puternici de
criptare publici. Principala problemă a unui criptosistem este stabilirea
unei modalităţi sigure de creare şi de comunicare a cheii între cele două
părţi.
O altă problemă este autentificarea, în acest sens putând să apară
două probleme:
● Identitatea persoanei sau sistemului care realizează criptarea:
mesajul este criptat de persoana care deţine cheia la un moment dat.
Acesta ar trebui să fie proprietarul cheii dar dacă sistemul a fost “spart”
poate fi o persoană neautorizată.
● Identitatea persoanei sau sistemului care a emis cheile de criptare:
sistemul trebuie să răspundă la întrebarea: Cheile primite de cele două
părţi care comunică au fost create şi transmise de proprietarul autorizat?

EK (P)
Text în clar, P
Reţea de calculatoare
Intrus DK
(E (P))
Ascultare/
“tragere cu
urechea”
“Travestit”
Text în clar, P
Cheia de
decriptare,
Dk
Cheia de
ptare, E cri k

Text cifrat

Fig. 8.4. – Schema generală de criptare a

Alegerea unui algoritm de criptare, trebuie să facă presupunând
că un mesaj transmis poate fi interceptat şi salvat, astfel că “intrusul”
cunoaşte contextul în care mesajul interceptat poate fi folosit adică tipul
informaţiilor schimbate. Scopul este alegerea metodei de criptare astfel
încât un intrus chiar beneficiând de un calculator performant, să nu
poată descifra textul codificat interceptat în timp util.
Există două tipuri de sisteme criptografice folosite astăzi:
1. criptografia cu cheie secretă (criptografia simetrică) – foloseşte
acceaşi cheie atât la cifrarea cât şi la descifrarea mesajelor. Aceste
sisteme conduc la performanţe bune şi sunt folosite pentru protecţia
datelor utilizatorilor. Securitatea criptării simetrice depinde de
protecţia cheii folosite, managementul acestora fiind un factor vital
în securitatea datelor, iar procesul de distribuire sigură a cheilor este
foarte dificil. În acest caz administrarea cheilor include:
– generarea cheilor -presupune existenţa de mijloace
pseudoaleatorii de creare a succesiunii de biţi ai cheii;
– distribuţia cheilor – modul în care se transmit şi se fac
cunoscute cheile tuturor utilizatorilor cu drept de acces la informaţiile
criptate;
– memorarea cheilor – presupune stocarea sigură a lor pe un
suport magnetic, de obicei criptate sub o altă cheie, numită cheie
master.
Problema fundamentală a utilizării criptografiei în reţele este
accea a găsirii unor modalităţi de distribuire sigură, periodică a cheilor
criptografice, acestea trebuind să fie schimbate cât mai des. 2. criptografia cu cheie publică (criptografia asimetrică) – foloseşte
chei distincte de codificare şi decodificare (dependente una de alta).
Una din chei, cheia privată este ţinută secretă şi este cunoscută doar
de proprietarul ei. A doua cheie, cheia publică perechea cheii private
este cunsocută partenerilor de dialog.
Nonrepudierea – folosirea sistemelor cu chei publice este utilă
în garantarea identitatăţii emiţătorului documentului electronic transmis.
Se exploatează proprietatea duală a sistemelor cu chei publice în care nu
numai că receptorul este capabil să decripteze toate mesajele pe care le
primeşte (şi care au fost criptate cu cheia publică), folosind cheia
privată dar în plus orice receptor poate decripta un mesaj criptat cu
cheia privată a emiţătorului folosind cheia publică a emiţătorului.
Operaţiile de criptare şi de decriptare sunt realizate pe două
nivele. Nivelul interior al criptării şi decriptării este cel deja prezentat.
La nivelul exterior emiţătorul foloseşte propria cheie privată pentru a
cripta mesajul original (textul-în-clar). Dacă receptorul poate decripta
acest mesaj folosind cheia publică a emiţătorului, acest lucru reprezintă
dovada că emiţătorul este cel care a iniţiat de fapt trimiterea mesajului.
Relaţia matematică dintre cheile publică şi privată permite
emiţătorului să cripteze mesajul cu cheia sa privată şi receptorului să
decripteze mesajul cu cheia publică a emiţătorului. Receptorul are astfel
garanţia că mesajul aparţine emiţătorului a cărui cheie publică a folosit-
o pentru decriptare.

Autentificarea este necesară atunci când un client doreşte să
acceseze informaţii sau servicii de la un server din reţea. Înaintea
acordării accesului clientului la informaţiile de pe server, acesta trebuie
să demonstreze că este un utilizator înregistrat. Odată autentificat îi este
permis accesul utilizatorului la server. Procesul de autentificare poate fi
realizat utilizând fie sistemul simetric fie cel asimetric.
Principiul general al sistemului asimetric este prezentat în figura 8.3.

Sp(U, ts) (3)
Cp(U, tc, ts) (2)
Sp(U, Cp, tc) (1)
Server

Sp, Ss

Timer, Ts
Client

Cp, Cs

Timer, Tc

Fig. 8.5. – Autentificarea uilizatorului folosind un sistem asimetric

unde: Cp, Cs – cheia publică respectiv cea secretă a clientului,
Sp, Ss – cheia publică respectiv cea secretă a serverului,
U – numele de utilizator al clientului,
tc, ts – indicatorul timp al clientului, respectiv al serverului

Schema presupune că toţi utilizatorii potenţiali cunosc cheia
publică a serverului Sp. Clientul crează mai întâi un mesaj conţinând
numele de utilizator al clientului, U, cheia publică a clientului Cp şi
indicatorul timp tc. Acesta din urmă indică timpul la care a fost creat
mesajul şi o înregistrare a acestuia este păstrată la client. Mesajul este
apoi criptat utilizând Sp şi trimis serverului (1).
Serverul mai întâi decriptează mesajul utilizând propria cheie
secretă Ss şi apoi încearcă să valideze numele de utilizator, verificând
dacă există un utilizator cu numele U. Presupunând că acesta există,
serverul trece la crearea unui mesaj de răspuns conţinând: numele
utilizatorului (U), indicatorul timpului clientului (tc) şi un alt indicator
de timp care precizează timpul la care a fost creat mesajul de răspuns de
către server (ts). Serverul păstrează o înregistrare a acestuia şi codifică
mesajul utilizând cheia publică a clientului Cp. Apoi transmite mesajul
criptat clientului (2).
La receptarea răspunsului, clientul mai întâi decriptează mesajul
folosind propria cheie secretă Cs şi dacă stabileşte că valoarea tc
conţinută în mesaj este identică cu cea trimisă de el presupune că a fost
autentificat de server. Urmează crearea şi transmiterea unui nou mesaj
conţinând numele de utilizator al clientului şi indicatorul de timp al
serverului ts, mesaj ce are rolul de a aduce la cunoştinţă primirea
mesajului. Noul mesaj este din nou criptat utilizând cheia publică a
serverului Sp, şi trimis serverului (3). Serverul îl decriptează folosind
propria cheie secretă Ss şi dacă stabileşte că valoarea ts din mesajul
recepţionat este identică cu cea transmisă de el, se pregăteşte să accepte
serviciul cerut de client. În ambele cazuri, timpul la care mesajul a fost recepţionat
depăşeşte valoarea indicatorului de timp din mesajul de răspuns
corespunzător cu mai mult decât un interval de timp acceptabil definit
de sistem, mesajul este exclus şi accesul rămâne blocat.

Sistemul simetric
Sistemul cu cheie privată este folosit de sistemul Kerberos
pentru a rezolva probleme de securitate. Kerberos oferă o modalitate de
a verifica identităţile participanţilor la tranzacţiile dintr-o reţea
neprotejată, realizată fără a ne baza pe verificarea făcută de sistemul de
operare local, şi presupunând că pachetele care circulă în reţea pot fi
citite, modificate şi inserate după dorintă.
Mecanismul de bază pentru controlul securităţii adoptat de
Kerberos este un set de tichete de criptare cunoscute sub denumirea de
containere de control, folosite pentru controlul accesului la diferite
servere care compun sistemul. Acesta include o serie de servere ale
aplicaţiei – servere de fişiere, servere de poştă electronică – şi serverul
sistem care distribuie biletele, cunoscut ca serverul de alocare a
tichetelor. Toate mesajele schimbate între serverul de alocare a
tichetelor şi utilizator şi între utilizator şi serverele aplicaţiei, sunt
criptate folosind sistemul cu chei private, care sunt parte a tichetelor
corespondente.

8.8. Elemente multimedia

Multimedia presupune combinarea mai multor medii: texte,
imagini statice şi dinamice, animaţii, clipuri video şi audio, de interes
fiind cele derulate în intervale de timp bine determinate, eventual în
interacţiune cu utilizatorul, cum ar fi mediile audio şi video (sunete si
filme).
Serviciile de comunicare din Internet au evoluat în timp de la va
variantele textuale (mesaje electronice, chat textual) la utilizarea unor
tehnici mai complexe, cu caracteristici multimedia: poştă electronică în
care se pot insera imagini, documente, filme video sau alte tipuri de
obiecte, audioconferinţe, videoconferinţe, discuţii audio.
Facilităţile multimedia disponibile în reţelele de calculatoare au
devenit curând foarte atractive pentru mulţi utilizatori. În acest context, dezvoltarea tehnicilor de integrare cât mai performantă a acestora în
serviciile oferite de retelele de calculatoare este extrem de actuală.
Pentru a fi prelucrate cu ajutorul calculatorului, datele audio şi
video trebuie convertite într-un digital, fişierele obţinute putând fi
redate şi prelucrate cu produse software specifice (multimedia). De
exemplu, sistemele de operare Windows sunt prevăzute cu o gamă de
accesorii multimedia pentru redarea şi procesarea fişierelor audio-video
(Sound Recorder, CD Player, MIDI, Media Player – care redă fişiere
audio-video).

Imaginea
Imaginile pot fi împărţite în două mari tipuri:
– imagini generate de calculator- imagini vectoriale,
– imagini obţinute prin digitizarea documentelor şi pozelor –
imagini bitmap.
Deşi ambele tipuri de imagini sunt afişate ca o matrice
bidimensională de elemente de imagine individuale, o imagine grafică
este reprezentată diferit în sistemul de fişiere al sistemului. Aceasta este
forma unui program şi atâta timp cât această formă necesită mai puţină
memorie decât matricea de elemente corespunzătoare graficele sunt
transferate în această formă.
În cazul imaginilor şi al documentelor digitizate, singura formă
de reprezentare este o matrice de elemente de imagine bidimensională.

Sunetul
Undele audio vor fi convertite în formă numerică (digitală) de
un convertor analogic-numeric specific. Procesul de transformare poate
introduce erori („zgomote”) dar acestea sunt în general minore,
nedetectabile de urechea umană. Formatele digitale al informaţiilor
sonore sunt necesare pentru prelucrările sau transmisiile digitale ale
datelor sonore: accesarea acestora prin intermediul calculatoarelor sau
retelelor de calculatoare, convorbiri telefonice prin linii analogice şi
centrale digitale, crearea CD-urilor audio etc.
Fişierele de sunet pot fi uşor prelucrate pe calculator, prin
intermediul unor programe specifice, care permit utilizatorilor să
înregistreze (memoreze), să redea, să editeze sau să mixeze unde sonore
provenite din surse multiple. Unul din cele mai cunoscute formate
pentru prelucrări muzicale este formatul MIDI (Musical Instrument Digital Interface), o interfaţă digitală standard care simulează diverse
instrumente muzicale şi efecte speciale, inclusiv sunete din natură sau
produse de diverse aparate şi asigură gestiunea lor. MIDI este un
echivalent informatic de redare/ creare a unei partituri sonore şi poate fi
folosit de către muzicieni ca un instrument de dezvoltare pentru
secvenţele de sunet.
Mesajele audio conţin frecvent mesaje într-o formă vocală;
pentru transmiterea lor eficientă pe cale digitală, s-au creat sisteme de
generare şi transmisie a vocii care folosesc modele de sisteme vocale ce
reduc vocea la câţiva parametri esentiali, cu proprietăţi fonetice
particulare.

Video
Derularea imaginilor video are la bază succedarea unui anumit
număr de imagini statice în fiecare secundă. Dacă se utilizează cel puţin
25 de imagini pe secundă, ochiul uman nu sesizează faptul că imaginile
sunt discrete, ci le percepe ca imagini continue, în mişcare. Acest
principiu stă la baza tuturor sistemelor de producere a filmelor, inclusiv
a televiziunii – care este în esenţă, analogică.
Într-un sistem digital, fiecare cadru este reprezentat sub forma
unei grile dreptunghiulare de puncte luminoase numite pixeli. Pentru o
imagine în alb si negru, un bit (0 sau 1) este suficient pentru
reprezentarea unui pixel. Nivelurile de gri (în număr standard de 256) se
pot reprezenta dacă fiecare pixel este codificat pe 8 biţi. Sistemele color
uzuale cu 256 de culori folosesc în consecintă tot 8 biti pentru
reprezentarea unui pixel. Evident, pentru reprezentarea unui număr mai
mare de culori ar trebui utilizati mai multi biti în codificarea fiecărui
pixel dar introducerea unui număr mai mare de culori nu este relevantă
din moment ce ochiul uman nu ar putea distinge diferente infime între
două nuante apropiate.
O imagine retinută prin codificarea fiecărui pixel continut este
de tip BiT Map (hartă de biti, BMP) si are dimensiuni destul de mari.
Un format de dimensiuni mult mai mici pentru memorarea imaginilor
si, în consecintă, larg utilizat, este GIF. Există programe care permit
conversia unor tipuri de reprezentări ale imaginilor în alte tipuri de
reprezentări.
Configuratiile obisnuite ale monitoarelor de calculator sunt:
640×480 pixeli (VGA), 800×600 pixeli (SVGA), 1024×768 pixeli (XVGA). Această caracteristică, dată de numărul de pixeli de pe ecran,
se numeste rezolutie. Raportul dintre numărul de pixeli pe orizontală si
verticală, important pentru simetria figurilor, se numeste raport de
aspect si are valoarea 4/3. Acest raport asigură o compatibilitate între
tuburile electronice ale monitoarelor si televizoarelor.
Numărul de cadre derulate pe secundă pentru imaginile animate,
ca si în cazul analogic, este de cel putin 25. Monitoarele de înaltă
calitate a calculatoarelor redesenează ecranul de 75 de ori pe secundă
(sau chiar mai des) iar pentru eliminarea pâlpâirii, acelasi cadru de
reafisează de câteva ori la rând. Procesul de reafisare este simplificat de
faptul că într-un calculator imaginea ecranului este memorată.

Compresia datelor multimedia
Informaţiile multimedia au dimensiuni foarte mari; de aceea,
pentru transmiterea lor trebuie găsită o formă comprimată echivalentă
sau foarte apropiată – cu o dimensiune considerabil redusă dar păstrând
în esenţă aceleaşi informaţii. Un factor important în buna funcţionare a
transmisiilor multimedia actuale îl constituie aplicarea tehnicilor de
compresie dezvoltate în ultimele decenii.
Păstrarea într-o formă comprimată a datelor multimedia are
avantaje evidente şi din punctul de vedere al memoriei externe necesare
pentru a le reţine. În plus, trebuie să existe produse software capabile să
prelucreze datele în acea formă.
Compresia datelor transmise presupune aplicarea unui algoritm
de codificare a datelor înainte de a le transmite şi a unui algoritm de
decodificare la destinaţie (acesta din urmă va reconstrui forma initială,
sau o formă foarte apropiată de aceasta, din datele comprimate). Practic,
este important ca algoritmul de decodificare să fie rapid si puţin
costisitor din punctul de vedere al resurselor folosite fiindcă într-o reţea
de calculatoare, un fişier comprimat reprezentând informaţii multimedia
poate fi accesat şi transferat repetat, de mai mulţi utilizatori. În cazul în
care anumite informaţii multimedia se transmit în timp real – de
exemplu, în videoconferinţe, codificarea rapidă a datelor este de
asemenea importantă pentru a se asigura eficienţa transmisiei.
Aceste necesităţi, la care se adaugă faptul că diferenţe minore în
secvenţele multimedia sunt adesea imperceptibile de către om, dau o
caracteristică importantă a codificărilor/ decodificărilor multimedia:
procesul de codificare/ decodificare nu trebuie să fie perfect reversibil dar trebuie să fie rapid şi să furnizeze o formă comprimată foarte
apropiată de forma iniţială, si de dimensiuni convenabile. Acceptarea
unui număr mic de informaţii pierdute este foarte avantajoasă pentru
ratele de compresie uzual necesare. Astfel, algoritmii de compresie cu
pierderi mici de informatie în rezultat fată de forma originală sunt
adesea preferati celor care furnizează o iesire absolut identică dar sunt
mai costisitori.
Urmărind aceste principii, au fost adoptate două standarde de
codificare: pentru compresia imaginilor statice cu tonuri continue –
standardul JPEG (Joint Photografic Experts Group) iar pentru filme –
MPEG (Motion Picture Experts Group), care foloseste codificarea
JPEG pentru fiecare cadru separat.
Aceste tipuri de codificări sunt foarte importante pentru eficienţa
memorării şi transmiterii imaginilor statice şi animate; de exemplu, o
imagine va fi mult mai convenabil memorată în format JPEG decât în
format BMP. Imaginile animate au uzual dimensiuni mult mai mari.

8.9. Tehnologii şi soluţii Web

8.9.1. WWW

WWW (World Wide Web) abreviat cu “Web-ul” sau uneori cu
“Net-ul” este o colecţie vastă de documente electronice sau pagini
legate între ele, care sunt păstrate în fişiere aflate pe milioane de servere
distribuite în reţeaua globală Internet. Web-ul este acum cea mai mare
sursă de date transferate pe Internet.
În anul 1989, plecând de la o idee a lui Tim Berners-Lee a fost
creat un prim sistem bazat pe hypertext, sistem folosit ca suport de
distribuţie a informaţiilor de cercetătorii de la European High-Energy
Particle Physics (CERN). Conceptul de hypertext presupune existenţa
unor legături între documente diferite aflate pe acelaşi calculator sau în
locaţii diferite, prin intermediul unor legături care oferă utilizatorului
posibilitatea realizării unui salt de la un document/pagină, la alt
document, printr-un clic mouse.

Ulterior conceptul de hypertext a fost extins şi astfel s-a
dezvoltat conceptul de hypermedia. Diferenţa dintre cele două concepte
este dată de faptul că în cazul hypermediei se pot conecta şi imagini statice sau dinamice, clipuri audio şi video, documente de diferite tipuri
şi nu numai fişiere text.
În 1993 Marc Andreesen de la National Center for Super-
Computing Applications (NCSA) a pus bazele primului browser grafic
WWW Mosaic, care s-a bucurat de o mare popularitate. Acesta
înfiinţează în 1994 o nouă companie, Netscape Communication
Corporation care a creat cunoscutele browsere WWW, Netscape.
Tehnologia WWW se bazează pe crearea unui sistem client-
server, fig. 8.6.

Calculatorul
client
răspuns
cerere
Aplicaţie
server
Calculatorul
server
Aplicaţie
client
Protocol de
comunicaţie
Fig. 8.6. Modelul client-server

Astfel un client (browser WWW) va cere informaţia şi o va
prezenta utilizatorului şi un server WWW va răspunde la cereri. Cele
două componente folosesc, pentru a putea coresponda, un protocol de
comunicaţie numit HTTP, protocol aflat la nivelul aplicaţie al modelului
OSI.

8.9.2. HTTP

HTTP este un protocol standard de aplicaţii utilizat pentru
obţinerea unei pagini Web şi a altor informaţii legate de o astfel de
pagină ca de exemplu imagini sau secvenţe video/audio. Acesta este un
protocol simplu de cerere-răspuns: browser-ul Web trimite un mesaj de
cerere şi serverul Web transmite mesajul de răspuns.
O astfel de tranzacţie cuprinde patru părţi: -o conexiune, -o
cerere, -un răspuns şi -închiderea canalului de comunicaţie. În general,
un program client HTTP stabileşte o conexiune TCP la portul 80 al
sistemului aflat la distanţă. În continuare clientul HTTP trimite o cerere
către serverul HTTP. După ce serverul trimite un răspuns la cererea
clientului are loc suspendarea conexiunii – suspendare iniţiată de server
sau de client. Fiecare tranzacţie HTTP urmează acelaşi prototip. Legătura dintre client şi server se realizează de obicei prin
intermediul unei singure conexiuni. De foarte multe ori însă, este posibil
să existe mai mulţi intermediari, cei mai des folosiţi fiind proxy şi
gateway.
Un proxy este un intermediar sofisticat: el primeşte cererile din
partea clientului, rescrie o parte a mesajului sau chiar întreg mesajul
după care va transmite mesajul modificat către serverul adresat iniţial.
Practic un proxy se substituie clientului iniţial. Răspunsul serverului va
sosi tot la proxy care după o rescriere a mesajului îl va trimite către
client. Dinspre server nu se mai „vede” cine este adevăratul client: toţi
clienţii care trec prin proxy sînt „ascunşi”, serverul primind cereri doar
de la proxy. Acest proxy poate face într-un singur loc o serie de
verificări care ar fi greu de implementat pe mai multe maşini.
Un gateway este similar unui proxy cu diferenţa că gateway-ul
reprezintă un grup de servere. Serverele sunt „ascunse după gateway”,
nu se văd în restul lumii. Ele sunt toate reprezentate de gateway.
Cererile sosite la gateway sunt dirijate către servere. De regulă are loc şi
o conversie de protocol: din http înspre protocolul pe care îl cunoaşte
sau îl foloseşte un anumit server. În acest fel serverele reprezentate
printr-un gateway nu mai trebuie să „cunoască” http.

8.9.3. URL-uri

Fiecare cerere de acces la o pagină sau fişier are asociat un URL
(Uniform Resource Locator). URL-ul cuprinde numele de domeniu al
serverului pe care este stocat fişierul şi numele acestuia. Conţinutul
fişierului respectiv este transferat browser-ului şi afişat pe ecran, în
forma specificată de descriptorii HTML ai paginii.
Formatul URL standard al unei pagini HTML este format din:
1 – protocolul aplicaţiei care va fi folosit pentru a obţine pagina;
2 – numele de domeniu al serverului;
3 – calea fişierului;
4 – numele fişierului.

Ex: http://www.ase.ro/biblioteca/index.html

1 2 3 4 Majoritatea browser-elor permit folosirea şi a altor protocoale de
aplicaţii, în afara HTTP-ului, pentru a obţine un fişier. În general
acestea sunt protocoale standard pentru aplicaţiile Internet care datează
dinaintea Web-ului. Câteva din cele mai răspândite protocoale folosite,
sunt:
● ftp: pentru transferul unui fişier:
Ex: ftp://ase.ro/pub/………

● file: este utilizat pentru a indica faptul că fişierul se află pe acelaşi
calculator cu browser-ul. Această facilitate este utilă când se crează
pagini Web şi permite vizualizarea conţinutului acestora înaintea
publicării lor pe Web.
Ex: file: //hypertext/html/mypage.htm

● NNTP (Network News Transfer Protocol) este folosit sub forma
news: pentru transferul mesajelor text asociate cu UseNet sau NetNews.
Acesta constă într-o colecţie răspândită în toată lumea de grupuri de
ştiri, fiecare fiind un forum de discuţii pe un subiect specific (ex.:
COMP – are subiecte despre calculatoare, informatică şi industria
calculatoarelor). O persoană interesată de un anumit subiect poate
subscrie să devină membru la grupul de ştiri dorit putând apoi să trimită
şi să recepţioneze articole la/de la toţi membrii aceluiaş grup.
Ex.: news: comp.infosystems.www.authoring.html
● gopher: foloseşte protocolul Gopher. Sistemul Gopher este similar
Web-ului în multe privinţe. Mai precis, este un sistem global de
distribuire şi regăsire a documentelor. În Gopher, toată informaţia este
în format text. După conectarea la un server Gopher, este prezentat un
meniu de fişiere şi directoare organizate ierarhic, fiecare putând avea
legături la meniuri de pe alte servere. Protocolul gopher permite
folosirea browserului pentru realiza acest lucru într-o pagină Web.

● mailto: este protocolul care permite expedierea unui e-mail dintr-o
pagină Web.

8.9.4. HTML & Microsoft Front Page

8.9.4.1. Microsoft Front Page

Tehnologiile Web au crescut cu o ratǎ fenomenalǎ în ultimul
timp. S-a plecat de la HyperText Markup Language (HTML) pentru ca
în zilele noastre sǎ se ajungǎ la HTML 4.0, extensie HTML pentru
Netscape şi Internet Explorer, VRML, CGI, Java, ActiveX şi altele. Ca
urmare a acestei curse a tehnologiei, au apǎrut numeroase instrumente
care permit implementarea tehnologiilor apǎrute. Microsoft FrontPage
este un instru-ment WYSIWYG (what you see is what you get) pentru
crearea şi managementul site-urilor Web.
Problema este că fiecare editor de pagini Web este destinat să
creeze pagini pentru un program particular de navigare Web şi dispune
de o înţelegere limitată a limbajului bogat şi continuu îmbunătăţit care
este HTML-ul actual. Astfel, dacă se utilizează Microsoft Front Page,
locaţia arată în mod cert mai bine în Internet Explorer decât în Netscape
Navigator; dacă însă se va utiliza.Adobe Page Mill sau Claris Home
Page, efectul va fi invers.
Un răspuns la această problemă este dat de recenziile proiec-
tanţilor Web care arată că imensa majoritate a locaţiilor Web premiate
din Internet sunt codificate manual, nu cu ajutorul codificatoarelor de
pagini. Un utilizator care se implică serios în dezvoltarea de pagini
Web, va trebui să verifice toate paginile cu cele mai recente două ediţii
ale celor două programe de navigare, atât pe Macintosh, cât şi pe un
sistem Windows, ceea ce înseamnă un total de opt browsere diferite.
Pentru a învăţa limbajul HTML nu trebuie neapărat să avem la
dispoziţie o legătură Internet, ci un simplu editor de texte (cum ar fi
Notepad-ul) şi un program de explorare Web.
În esenţă, Limbajul de Marcare HiperText HTML (HiperText
Markup Language) este un set de coduri speciale (controale sau
marcaje) care se inserează într-un text, pentru a adăuga informaţii
despre formatare şi despre legături. HTML se bazează pe Limbajul
Generalizat Standard de Marcare (Standard Generalized Markup
Language-SGML).
Microsoft FrontPage 2000 face parte din Microsoft Office 2000
şi este singurul instrument care permite crearea şi managementul site-
urilor Web; totodată, beneficiazǎ de interfaţa specificǎ aplicaţiilor Microsoft, astfel că utilizatorii Microsoft Office-ului beneficiază de un
instrument uşor de manevrat pentru crearea propriului site Web.
Microsoft FrontPage dispune de douǎ moduri de lucru: explorer
şi editor, cele douǎ moduri putând lucra şi combinat.
În modul explorer (fig.8.7.) se afişeazǎ site-ul Web într-o
manierǎ asemǎnǎtoare cu Internet Explorer, ceea ce conduce la uşurarea
muncii de creare şi menţinere a unui site Web, în special în cazul site-
urilor complexe.

Fig.8.7. Modul de lucru explorer din Front Page 2000

Modul explorer permite mai multe cǎi de vizualizare a site-ului:
1) Folder View afişeazǎ fişierele şi directorii conţinuţi în site-ul
respectiv într-o manierǎ asemǎnǎtoare cu Windows Explorer.
2) Reports View afişeazǎ o listǎ cu toate paginile, imaginile şi alte
fişiere din site; lista afişată poate fi sortatǎ după titlu, autor, data creǎrii,
data modificǎrii, mǎrime, dupǎ comentariile ce se adaugǎ;
3) Navigation View aratǎ legǎturile între pagini, permiţând atât
schimbarea acestor legǎturi într-o manierǎ graficǎ, cât şi gǎsirea căii
unei pagini într-o reţea; 4) Hyperlinks View afişeazǎ paginile care au legǎturi cǎtre
documentul curent precum şi paginile cǎtre care sunt legǎturi din
documentul curent;
5) Tasks View este o listǎ cu îndatoririle celor care lucreazǎ la
menţinerea site-ului Web.
6) În modul editor este permisă editarea paginilor Web. Microsoft
FrontPage suportǎ trei moduri diferite de a privi documentul care se
editeazǎ, dintre care douǎ sunt moduri în care se poate edita, iar al
treilea este de previzualizare:
1) Normal
Este modul implicit în care se lucrează atunci când se lanseazǎ
FrontPage. Orice document care se creazǎ sau se editeazǎ va fi afişat în
modul Normal, care este un mod de tip WYSIWYG – acronim pentru
„What You See Is What You Get” , care semnifică faptul că modul în
care e afişat documentul coincide cu modul în care va arǎta în browserul
Web. Modul de afişare include imagini, tabele, forme (butoane, casete
de control-Check boxes), culoarea fundalului şi altele.
Modul Normal se constituie ca o metodǎ uşoarǎ de editare a
documentelor, degrevând utilizatorul de a scrie cod sursǎ.
2) HTML
Acest mod permite modificarea manualǎ a codului sursǎ a
documentului. Modificǎrile fǎcute asupra codului sursǎ sunt reflectate
asupra modului Normal şi Preview. Este mai uşor de folosit decât un
editor de text datoritǎ modului de vizualizare bazat pe culori. Este
folosit acolo unde modul Normal nu mai dǎ roade, de exemplu la
scrierea unui script. Construcţia unei pagini Web se realizeazǎ cu
ajutorul tag-urilor.
Mai jos este prezentat codul sursǎ a unui document simplu scris
în format HTML:

3) Preview
Modul Preview ajutǎ la previzualizarea modului în care va arǎta
documentul într-un browser Web. Modul de afişare include imagini,
tabele, forme (butoane, Check boxes), culoarea fundalului. În acest mod
nu se pot edita pagini.
Pentru a comuta la unul dintre cele trei moduri de vizualizare,
se va utiliza icoana din colţul stânga-jos al ecranului editorului
(fig.8.8.).

Fig.8.8. Alegerea modului de editare
Rǎspunzând nevoii de a crea instrumente puternice şi uşor de
utilizat pentru crearea paginilor Web, Microsoft FrontPage pune la
dispoziţia utilizatorului câteva instrumente de creare rapidǎ a site-urilor
Web dinamice. Aceste instrumente sunt Wizard-urile.
Page Wizard ajutǎ la generarea automată a conţinutul paginii de
Web. Dacǎ se doreşte crearea de tabele sau cadre de pagină (frames)
care sǎ includă anumite facilitǎţi, se va folosi Form Wizard şi WebBot.
WebBots permite adǎugarea de elemente avansate site-ului precum:
forme interactive, bare de navigaţie, instrumente de cǎutare şi forumuri
de discuţie, activate la un singur clic de mouse. În principal, WebBots
sunt de fapt nişte programe ce eliminǎ nevoia de a scrie propriile
scripturi sau de a adǎuga comenzi HTML mai complexe.
Microsoft FrontPage include şi instrumente care efectuează
întreţinerea site-urilor în mod automat, lucru absolut obligatoriu datorită
schimbărilor zilnice ale adreselor site-urilor şi conţinutului lor, care ar
presupune o activitate laborioasă pentru actualizare. De exemplu, folo-
sind o caracteristicǎ numitǎ backlink, FrontPage verificǎ automat fiecare
legătură din întregul site Web. Totodată, el examineazǎ legăturile din
cadrul site-ului şi din exterior, generând un raport al legăturilor invalide
sau a celor puse sub semnul întrebǎrii. Ulterior, se pot înlocui legǎturile
pentru anumite pagini sau pentru toate paginile din site-ul Web.
FrontPage include şi un server Web numit Personal Web Server
care suportǎ standardele Hypertext Transfer Protocol(HTTP) şi
Common Gateway Interface (CGI). Dacǎ nu sedispune de un server Web, se poate folosi Personal Web Server pentru a publica unul sau mai
multe site-uri pe Internet. Dacǎ se dispune de un server, se poate folosi
Microsoft Server Extension în care se va integra site-ul Web cu
FrontPage
FrontPage include şi un instrument pentru administrarea
serverului numit FrontPage Server Administrator care se ocupǎ cu
securitatea şi accesul la server. Cu ajutorul acestui instrument, accesul
la server este controlat prin parola şi adresa IP. Astfel sunt împiedicaţi
utilizatorii fără drept de acces, sǎ modifice informaţiile existente.
Drepturile de acces sunt împǎrţite pe următoarele categorii: adminis-
tratori, autori şi utilizatori. Aceste drepturi se pot modifica. FrontPage-
ul permte şi folosirea de firewalls printr-un proxy server.
Bara de meniuri este formatǎ din 10 meniuri cu peste 60 de
opţiuni care includ toate comenzile accesibile pe toolbars precum şi
altele adiţionale. În FrontPage meniurile nu afişeazǎ automat toate
comenzile. În partea de jos a fiecǎrui meniu existǎ o dublǎ sǎgeatǎ
orientatǎ în jos la acţionarea cǎreia va fi afişat meniul cu toate opţiunile
sale (fig.8.9.).

Fig.8.9. Afişarea parţială/completă a unui meniu
În meniul File, prima secţiune conţine comenzi pentru crearea,
deschiderea şi închiderea de pagini şi site-uri Web care se pot afla pe
hard disc sau pe un server Web. Dacǎ site-ul Web este pe hard disc
atunci când este deschis un Web, în meniul File devine activă comanda
Publish Web prin care se realizeazǎ publicarea acestuia pe un server Web. Pentru a crea o paginǎ nouǎ sau un nou site, se alege opţiunea
New. Pentru a deschide o paginǎ sau un site Web existent, se alege
Open respectiv Open Web. Pentru a închide o paginǎ se alege opţiunea
Close.
Salvarea paginilor se poate realiza la locaţia curentǎ selectând
Save, iar dacǎ se doreşte salvarea paginii la altǎ locaţie se foloseşte
SaveAs.
Pentru configurarea setǎrilor paginii în vedere imprimării se
foloseşte opţiunea Page Setup;.înaintea imprimării unui document, se
poate vedea cum va apare documentul în pagina cu ajutorul opţiunii
Print Preview.
În rubricile In Recent Files şi Recent Webs sunt pǎstrate legǎ-
turile cǎtre ultimele patru pagini respectiv Webs deschise, permiţând o
redeschidere rapidǎ a lor.
Ultima opţiune este Exit care permite pǎrǎsirea FrontPage.
Meniul Edit este folosit pentru funcţii de editare precum cut,
copy sau paste, respectiv opţiunile de undo şi redo organizate multinivel
(de altfel, majoritatea opţiunilor meniului se întâlnesc în celelalte
aplicaţii Microsoft Office). O opţiune specifică este AddTask din meniul
Task care conduce la deschiderea unei casete de dialog cu ajutorul
căreia se poate scrie un mesaj către un anumit utilizator; opţiunea este
folosită pentru managementul site-ului, permiţând comunicarea
diferitelor atribuţii între cei care se ocupă cu întreţinerea site-ului.
Meniul View, prin opţiunea ViewBar activează/dezactivează
modurile de vizualizare a site-ului. În modul de vizualizare Page se pot
edita documente Web, iar.în modul de vizualizare Folders, Navigation
şi Hiperlink care afişează site-ul Web într-o manieră Explorer, se pot
crea, şterge, redenumi directori şi pagini Web. Totodată, se pot copia,
muta, importa şi exporta directori sau pagini. Se pot crea directori
ascunşi (hidden) la care să nu aibă acces decât administratorul care se
identifică prin caracterul _ pe prima poziţie a numelui.
Opţiunea Reports atât din meniu cât şi din bara de vizualizare,
permite vizualizarea unor rapoarte privitoare la anumite aspecte; de
exemplu, opţiunea summary crează un raport cu privire la diferite
aspecte ale site-ului, iar opţiunea broken hiperlinks afişează legăturile
distruse conţinute în toate documentele din site-ul respectiv. Secţiunea Toolbars permite adăugarea sau scoaterea barelor de
instrumente de pe suprafaţa de lucru. Opţiunea Reveal Tags permite
afişarea tagurilor în modul de vizualizare şi editare Normal.
Meniul Insert este folosit pentru a adăuga elementele HTML
documentului curent, elemente cu forme de diferite tipuri, imagini,
hiperlinkuri, applet-uri Java, elemente ActiveX şi altele.
Meniul Format include opţiuni pentru formatul caracterelor şi
paragrafelor care apar în pagină, a fonturilor, de modificare a stilului
pentru fiecare dintre tag-uri sau de stabilire a unei theme pentru
documentul curent (există mai multe tipuri de formate numite theme
care pot fi aplicate paginilor Web). Thema defineşte modele pentru
fiecare din elementele unui document HTML (forme, liste,etc).
Meniul Tools dispune de o serie de instrumente cum ar fi un
corector ortografic şi gramatical, un editor de macrouri, un editor de
scripturi prevăzut şi cu un depanator (debug) şi un editor VisualBasic.
Tot din acest meniu se pot accesa instrumente prin care pot fi
particularizate anumite caracteristici ale editorului (meniuri, bare de
instrumente), se pot modifica anumite opţiuni legate de documentele
care se editează (Page Options) sau ale editorului (Options).
Meniul Table include opţiuni pentru a adăuga o tabelă în pagina
curentă (Insert Table) sau de a edita o tabelă (Draw Table); alte opţiuni
devenind active numai după inserarea unei tabele în pagină: adăugarea
sau ştergerea de linii/coloane, respectiv adăugarea/modificarea proprie-
tăţilor tabelei curente. De exemplu, opţiunea Captions permite
adăugarea unui titlu la tabelă.
Opţiunile din meniul Frames sunt active doar atunci când se
lucrează cu documente de tip frames formate din mai multe cadre – mai
multe pagini Web care pot fi editate. Se pot adăuga/şterge astfel de
cadre.
Meniul Window este folosit pentru a avea acces rapid la oricare
din paginile Web deschise sau de a deschide o nouă fereastră cu o
pagină activată.
Meniul Help asigură accesul la documentaţia care însoţeşte
aplicaţia Microsoft FrontPage.
Pentru a putea accesa comenzile din meniuri, se pot folosi barele
de instrumente (Toolsbar) care asigură accesul mai rapid la comenzi.
Când se lansează FrontPage, sunt afişate şi barele de instrumente
Standard şi Formatting care pot fi poziţionate oriunde pe ecran. Standard Toolbar (fig.8.10.) conţine multe dintre comenzile
elementare, inclusiv comenzile legate de documente: New, Open, Save,
Publish Web, Folder List, Print, Preview in browser, Check spelling,
Cut, Copy, Paste, Format Painter, Undo, Redo, Insert Component,
Insert Table, Insert Picture, Create, Edit Hyperlink, Refresh, Stop,
Show, Hide, Help.

Fig.8.10. Bara de instrumente Standard Toolbar
Formatting Toolbar (fig.8.11.) se utilizează pentru a modifica
formatul textului care apare în document (deci şi codul HTML) prin
următoarele opţiuni: Select Style, Select Font, Select Font Size, Bold,
Italics, Underline, Align left, Center, Align right, Numbered List,
Bulleted List, Decrease Indent, Increase Indent, Highlight Color, Text
Color.

Fig.8.11. Bara de instrumente Formatting Toolbar
Pictures Toolbar (fig.8.12.) este activă doar când există selectată
o imagine, bara conţinând comenzi ce privesc editarea unei imagini:
Insert Image, Text, Auto Thumbnail, Position Absolutely, Bring to Font,
Send to Back, Rotate Left, Rotate Right, Reverse, Flip, More Contrast,
Less Contrast, More Brightness, Less Brightness, Crop, Make
Transparent, Black and White, Wash Out, Bevel, Resample, Select,
Rectangle, Circle, Polygon, Highlight Hotspots, Restore.

Fig.8.12. Bara de instrumente Pictures Toolbar
Tables Toolbar (fig.8.13.) conţine comenzi legate de inserarea şi
editarea tabelelor, cum sunt: Draw Table, Eraser, Insert Columns,
Delete Cells, Merge Cells, Split Cells, Align Top, Center Vertcally,
Align Bottom, Distribute Rows Evenly, Distribute Columns Evenly,
Background Color, AutoFit.

Fig.8.13. Bara de instrumente Pictures Toolbar

8.9.4.2. HTML

HTML este descris ca un limbaj de tag-uri, adică mici marcaje
(denumite etichete sau tag-uri) încorporate în textul unui document
pentru a indica unui browser Web, cum trebuie să arate pagina hipertext
atunci când aceasta e afişată pe ecran.
HTML s-a născut dintr-un limbaj mai complex SGML
(Standard Generalized Markup Language-limbaj de marcaje generalizat
standard).
Tag-uri sunt analizate gramatical sau interpretate de un browser
Web; ele nu vor apărea pe ecran atunci când documentul care le conţine
este încărcat de un browser Web.

Exemplu de tag:

Orice tag este alcătuit dintr-un element identificat prin numele
său (în exemplul anterior, B), încadrat de semnele <> cunoscute sub
numele de brackets.
Unde există un tag de început, există şi un tag de sfârşit care se
va specifica prin caracterul / înaintea numelui .
Un tag este alcătuit dintr-un element, un atribut şi o valoare.
Cuvântul care apare după numele elementului în structura tag-ului se
numeşte atribut iar elementul după semnul = poartă numele de valoare.

Exemplu:

Textul va avea culoarea albastră; FONT este elementul, COLOR
atributul, iar BLUE valoarea.
Documentele sunt formatate în HTML prin tag-uri,
corespunzător unor reguli denumite DTD (Document Type Definition)
care guvernează modul în care un document va fi formatat. Sursa
autorizată de informaţii despre specificaţiile HTML şi HTML DTD este World Wide Web Consortium (W3C), organizaţie care coordonează
evoluţia Web-ului şi care include un grup de oameni care fac
recomandări pentru apariţia de noi tag-uri, grup numit Internet
Engineering Task Force.

8.9.4.2.1. Structura unui document HTML

În forma cea mai generală, un document HTML arată astfel:
începutul unui document HTML
conţine elementele care definesc antetul documentului

este folosit pentru a înregistra locaţia documentului
respectiv sub forma unui URL; este necesar atunci când documentul nu
se accesează din locaţia originală.

este un tag mai vechi care nu se recomandă în
crearea paginilor Web cu HTML 4.0

conţine variabilele sistemului şi variabilele
utilizatorului

defineşte o relaţie către alt obiect de pe Web; poate fi
folosit şi pentru a adăuga un script (Java Script).
conţine toate celelalte elemente HTML

Prin clic dreapta pe un document, se poate selecta Page
Properties; va apare o casetă de dialog care permite modificarea unor
părţi din elementele secţiunii şi atributele elementelor din
secţiunea .
Secţiunea General
Din secţiunea General se poate modifica titlul documentului şi
locaţia la care se află sub formă de URL, respectiv se poate adăuga
sunet (opţiunea Background sound ), setarea unui număr de repetări
pentru un fişier audio sau repetarea acestuia la infinit.
Secţiunea Background
În secţiunea Background se pot stabili o serie de atribute care
privesc elementele din secţiunea : fundalul, culoarea textului,
legăturile. Totodată, se permite setarea unui efect numit rollover ce
determină schimbarea fontului şi/sau culorii, când se trece cu mouse-ul
peste o zonă de text sau imagine (această zonă este un hiperlink).
Dacă se doreşte stabilirea unei culori de fond pentru pagina
respectivă, se va ţine seama de faptul că textul trebuie să fie vizibil şi că
o imagine mare necesită un timp mare de încărcare.
Secţiunea Margins
Secţiunea permite stabilirea anumitor margini (cea superioară şi
cea din stânga paginii) pentru document, exprimate în pixeli. De
observat că atributele sunt suportate doar de Internet Explorer.
Secţiunea Custom
În această secţiune sunt afişate tag-urile Meta (variabilele
sistemului şi variabilele utilizatorului) de pe pagina curentă. Tag-urile
Meta conţin informaţii despre pagină, dar nu afectează modul de afişare
al paginii. În acest caz, numele Meta “Generator” arată un document
Web a fost creat folosind Microsoft FrontPage 4.0.
Tag-urile Meta sunt frecvent folosite de către motoarele de
căutare pentru a identifica o pagină. Secţiunea permite şi adăugarea de
tag-uri Meta sau modificarea celor existente
Secţiunea Language
Dacă se vor crea pagini Web în limbile diverselor ţări, se vor
modifica setările din această secţiune prin adăugarea de tag-uri Meta suplimentare pentru ca browser-ul să înţeleagă şi să afişeze pagina
corect. Este necesar ca sistemul să aibă instalate fişiere pentru limbile
utilizate, pentru ca pagina să fie afişata corect.

8.9.4.2.2. Elementele unui document HTML

Elementele HTML sunt componente care crează structura unui
document HTML: tabele, imagini, forme, applet-uri etc.
Pentru a insera un element în pagină, se poziţionează cursorul în
locul unde se va insera elementul respectiv şi din meniul Insert se alege
elementul care se va insera.
Pentru a modifica atributele unui element se va selecta
elementul respectiv, iar un clic dreapta duce la apariţia unui meniu cu
mai multe opţiuni din care se alege Element Properties unde Element
este numele elementului respectiv. O altă modalitate de a modifica
atributele unui element este selectarea elementului, după care se apasă
simultan tastele ALT şi ENTER. În urma acestei acţiuni va apare caseta
de dialog care va permite modificarea atributelor.
Pentru a şterge un element, se selectează elementul respectiv şi
se apasă tasta DEL.
Antete (headings)
Prin intermediul acestor tag-uri se controlează mărimea textului
afişat pe ecran. Elementele H1 până la H6 sunt folosite pentru diviziuni
majore în cadrul documentului. Antetele pot să apară în orice ordine în
cadrul elementului BODY, dar pentru obţinerea de rezultate bune se
recomandă folosirea succesivă a acestora. Mărimea textului variază de
la foarte mare, prin folosirea tag-ului

, la foarte mic prin tag-ul

.
Pentru a schimba mărimea textului se poate folosi şi atributul
Size al elementului Font, însă antetele oferă o mărime predeterminată şi
necestiă mai puţin cod sursă decât utilizarea FONT SIZE = “x”.
Antetele por fi inserate prin alegerea mărimii dorite din meniul
Style (fig.8.14.).
Paragrafe

Un paragraf înseamnă de fapt un rând. Paragrafele permit
adăugarea de text în document, într-o manieră care inserează spaţiu la
sfârşitul textului şi ajustează sfârşitul liniei pentru a se potrivi cu
mărimea ferestrei browser-ului. Fiecare linie de text se întinde de-a lungul lungimii ferestrei. De fiecare dată când se apasă ENTER, va fi
inserat un nou paragraf. Tag-urile

respectiv

sunt plasate
automat în jurul textului care se introduce.
Pentru a modifica proprietăţile unui paragraf, se acţionează cu
clic dreapta în interiorul paragrafului şi se selectează Page Properties
care afişează o casetă de dialog unde se pot modifica proprietaţile
paragrafului respectiv. Se pot alege opţiuni ca Alignment, Indentation şi
Line spacing.

Fig.8.14. Meniul Style
Front Page dispune şi de Preview pentru opţiunile selectate
(fig.8.15.).
Browser-ele ignoră spaţiile multiple dintre paragrafe, atât în
interiorul paragrafelor cât şi în cadrul tabelelor; pentru a utiliza spaţii
între cuvinte sau paragrafe vide, FrontPage inserează un caracter
invizibil cunoscut în HTML ca NBSP (non-breaking space). Dacă se
comută de la modul Normal la HTML, se va obsreva că pentru spaţiu
este utilizat caracterul &nbsp.
De exemplu:

text1 &nbsptext2

va afişa două spaţii între text1 şi text2.
Tag-ul Break

Tag-ul
este similar cu

în sensul că termină rândul în
punctul specificat de tag, dar nu crează un nou paragraf, deci nu
inserează şi un rând vid.
se foloseşte acolo unde textul se doreşte
să apară pe linia următoare. De exemplu, o adresă conţinută într-un
paragraf, dar care ocupă mai multe rânduri. Se poate insera un element
din meniul Insert folosind
combinaţia de taste Shift + Enter, care însă nu va duce la apariţia casetei
ce permite configurarea proprietaţilor acestui element.
Exemplu:

Bucureşti

Strada Calea Griviţei

Fig.8.15. Caseta de dialog pentru modificarea proprietăţilor unui
paragraf
Caseta de dialog Break Properties permite atribuirea unui astfel
de element (fig.8.16.).

Fig.8.16. Caseta de dialog Break Properties
Atributul Clear forţează o linie nouă. Dacă există o imagine în
partea stângă a paginii, atributul Clear Left Margin va muta cursorul pe
prima linie care are marginea stângă liberă. Atributele Clear Margin şi
Clear both Margins au acţiuni similare cu cele menţionate anterior.
Linii orizontale (Horizontal Rule)

---

Tag-ul

---

inserează o linie orizontală şi implicit un
nou paragraf după ea. Este util pentru separarea textului pe
secţiuni, pentru divizarea unui document, pentru sublinieri de
titluri. Pentru a insera o linie orizontală, din meniul Insert se
alege Horizontal Line. Proprietaţile unei linii orizontale pot fi
modificate făcând dublu clic pe linia respectivă, când va apare
caseta de dialog din fig 8.17.

Fig.8.17. Caseta de dialog Horizontal Line Properties WIDTH = număr modifică lăţimea de ecran ocupată de o linie
orizontală. Cifrele pot fi exprimate în pixeli sau ca procent relativ la
lăţimea ferestrei în care va fi afişat documentul. O valoare în jur de 970,
ar ocupa complet lăţimea ecranului.Dacă se foloseşte un număr prea
mare browser-ul va prelungi linia dincolo de marginea din dreapta a
ecranului.
HEIGHT = n modifică grosimea liniei orizontale; numerele
valide pentru n sunt de la 1 la 100.
ALIGN = left / right / center permite deplasarea
corespunzătoare a liniei spre stânga, spre dreapta sau spre centrul
ecranului; liniile ocupă implicit, întreaga lăţime a ferestrei.
COLOR defineşte culoarea unei linii.
NO SHADE la afişarea liniei respective, nu va fi folosit efectul
de umbrire.
Exemplu:

text1

text 1

_________________

text2

text 2

8.9.4.2.3. Tag-uri penttru formatarea textului

Tag-ul afişează cu aldine (îngroşat) o porţiune din
text. Acest efect este util pentru scoaterea în evidenţă a anumitor
elemente dintr-un document.
Tag-ul afişează cu caracter italic (înclinat) o porţiune
din text. De asemenea e utilizat pentru scoaterea în evidenţă a anumitor
elemente.
Tag-ul permite afişarea unei porţiuni de text
subliniate. E utilizat în acelaşi scop ca şi tag-urile anterioare.
Tag-ul permite ca o porţiune din text să
poată fi colorată cu o anumită culoare.
Exemplu:

Bold,Underline,ItalicColored Background

va avea ca efect în modul Preview:
Bold,Underline,Italic,Colored Background
Tag-ul permite alegerea fontului şi a
caracteristicilor, atributele fiind următoarele:
FACE arată fontul cu care se scrie;
SIZE indică mărimea fontului (implicit este 3)
COLOUR specifică o culoare care este reprezentată printr-o valoare
RGB (Red Green Blue) din intervalul {0,255} în format hexazecimal;
implicit este negru;
Exemplu:
Roşu

În FrontPage, pentru a modifica atributele elementului FONT se
va deschide caseta de dialog Font reprezentată în fig.8.18.

Fig.8.18. Caseta de dialog Font
În prima secţiune se pot modifica următoarele atribute: fontul,
mărimea fontului, stilul fontului (bold, italic, underline) şi culoarea sa.
Culoarea fontului se poate alege fie dintr-o listă predefinită, fie se poate
construi o nouă culoare cu ajutorul ferestrei din fig.8.19. După definirea unei noi culori, aceasta poate fi adăugată la lista de culori în vederea
utilizării ei ulterioare.
Din caseta de dialog Font Properties pot fi accesate şi alte
elemente de formatare a textului:
va tăia cu o linie textul scris
textul va fi afişat cu intermitenţă
^{plasează textul ca indice superior}
_{plasează textul ca indice inferior}
folosit pentru a afişa mai îngroşat;
efectul este similar cu cel al tag-ului
folosit pentru a adăuga un efect de inclinare a
textului ; efectul similar cu cel produs de tag-ul

Fig.8.19. Caseta de dialog Color
este un tip de font folosit pentru prezentarea
de exemple (sample).
tot un tip special de font folosit pentru definiţii
permite includerea de citate din alte surse;
textul respectiv va fi afişat cu caractere cursive; acelaşi efect se obţine
şi cu tag-ul . folosit pentru variabile şi argumente a unor
comenzi
folosit pentru text introdus de utilizator
acest tag ca şi cele de la samp în jos, vor
insera text folosind un font monospaţiat cum este fontul Courier;
totodată, el nu va plasa un nou rând dacă nu este monospaţiat.
Exemplu în mod HTML:

Normal Normal

NormalNormal

Normal< blink>Normal

Normal ^Normal

Normal _Normal

< span style=”font-variant:small-caps”>Text 1

< span style=”text-trasform: uppercase”>Text 2

< span style=”text-trasform: capitalize”>Text 3

< span style=”visibility: hidden”>Text 4

Text 5

Text 6

Sample

Citation

Definition

Variables

User

Code

În modul Preview va arăta astfel:

TEXT 1 Sample
Normal Normal
TEXT 2 Citation
Normal
Text 3 Definition
Normal Normal
Normal
Variables
Normal
Normal

Text 5 User
Normal Normal
Text 6 Code este utilizat pentru a seta dimensiunea fontului
prestabilit (fontul folosit pentru afişarea textului principal al documen-
telor hipertext); valoarea implicită este 3. Fonturile de bază pot varia de
la 1 la 2. FrontPage nu are un buton sau casetă de dialog care să permită
introducerea lui.

se foloseşte pentru a introduce citate.Textul
citatului va fi aliniat mai în interior faţă de textul normal şi nu poate
depăşi lungimea unui rând. Pentru a introduce acest element se folosesc
butoanele Increase Indent şi Decrease Indent.

Exemplu:

Proverb1

Linia1

Linia2

Proverb2

Linia3

În modul Preview va arăta astfel:
Proverb1
Linia1
Linia 2
Proverb2
Linia 3

pune la dispoziţie un mod de a include detalii
despre autorul documentului, eventual adresa din Internet a acestuia;
textul este afişat înclinat(italic), fiind eliminate spaţiile dinaintea şi
respectiv de la sfârşitul textului.
Pentru a insera acest tag se foloseşte lista Style de pe bara de
instrumente Formatting. Exemplu:

Modul HTML Modul Prewiev

Trimiteţi informaţii la adresa:

Trimiteţi informaţii la adresa:
Bucureşti

Bucureşti

Str. Calea Griviţei
Str.Calea Griviţei Sector 1

Sector 1 Mulţumim pentru cooperare.

 

Mulţumim pentru cooperare .

Prin Symbol Option din meniul Insert, se pot introduce caractere
speciale care nu se regăsesc pe tastatură; va apare o fereastră cu toate
caracterele, iar dublu clic pe un anumit caracter va genera inserarea lui
în pagină.
FrontPage determină arbitrar cea mai bună metodă de a alinia
antetele, paragrafele, imaginile, obiectele ActiveX, applet-urile Java şi
tabelele, dar toate elementele includ şi facilităţi pentru aliniere;
modificarea alinierii în pagină se realizează cu ajutorul butoanelor de pe
bara de instrumente Format(stânga, dreapta, centrat), referi însă se pot
face şi la început, mijloc sau sfârşit, în funcţie de elementul selectat.
Dacă elementul este o imagine, setările se pot face din caseta de dialog
Picture Properties.
O poziţionare corectă a elementelor în pagină poate fi obţinută şi
cu ajutorul următoarelor elemente:
•

reprezintă o diviziune în
cadrul documentului ce poate conţine mai multe tipuri de
elemente;
•

centrează toate elementele pe care le
conţine; •

şi

suportă atributul de aliniere şi
sunt folosite pentru alinierea textului din casetele unei tabele.

8.9.4.2.4. Elemente de tip listă

HTML implementează cinci tipuri de liste. Elementele de tip
listă sunt formate din unul sau mai multe elemente LI (list item).
Majoritatea elementelor de tip listă conţin un tag de deschidere şi un tag
de închidere.

1) Bullted/Unordered List

Componentele unei listei care apar cu obulină în faţă sunt liste
neordonate (nenumerotate). Pentru a introduce o astfel de listă, se va
folosi butonul Bullted List.
Exemplu:
Modul HTML Modul Prewiev

Exemplu de listă neordonată:

Exemplu de listă
neordonată:

• primul element

. primul element

• al doilea element

. al doilea element

• altreilea element

. al treilea element

2) Numbered/Ordered List

Acest tag introduce o listă ordonată, numerotarea elementelor
efectuându-se automat de către program. Pentru a introduce o listă
ordonată se va folosi butonul Numbered List.
Exemplu:
Modul HTML Modul Prewiev

Exemplu de listă ordonată:

Exemplu de listă
ordonată:

1. primul element

1. primul
element

2. al doilea element

2. al doilea
element

3. altreilea element

? 3. al treilea
element

 

3) Definition List

În acest tip de listă, fiecare componentă constă din unul sau mai
multe elemente DT (Definition Terms), urmate de unul sau mai multe
elemente DD (Definition Description).
Pentru a crea o listă de definiţii, se alege Definition Term din
meniul Style al barei de instrumente Format. După introducerea
termenului cu ajutorul tag-ului

urmată de acţionarea tastei
ENTER, va fi inserat tag-ul

pentru a realiza legătura între termen
şi descrierea lui. Lista include şi un atribut de compactare prin folosirea
căruia spaţiul ocupat de listă va fi mai redus.
Exemplu:
Modul HTML Modul Preview

Termen

Termen

Aici urmează descrierea termenului

Aici urmează

descriera termenului

4) Directory List

Directory List este o listă neordonată, în care fiecare element LI
nu poate depăşi 24 de caractere.

5) Menu List

Este tot o listă neordonată, în care fiecare element Li nu poate
ocupa mai mult de o linie.

O listă de liste (Nesting List) se poate crea astfel:
1) Se plasează cursorul la sfârşitul elementului din prima listă care
precede linia unde se va insera a doua listă şi apasă ENTER;
2) Se acţionează de două ori butonul Increase Indent;
3) Se introduc elementele din cea dea doua listă;
4) Pentru revenirea la prima listă şi adăugarea altor elemente, se va
folosi butonul Decrease Indent
Exemplu:
Modul HTML Modul Preview

Lista de liste

Lista de liste

• element 1
  • element 11

  • element 1
  o element11
  o element12
  • element 2
  o element21

  • element 12
• element 2
  • element21

   

Pentru a modifica proprietăţile unei liste, se selectează List
Properties din meniul afişat când se acţionează cu un clic dreapta pe
lista respectivă; se va deschide caseta de dialog care permite
modificarea proprietăţilor listelor. Pentru listele neordonate, există trei
tipuri de buline: disc, circle şi square, iar pentru listele ordonate se
poate selecta unul dintre cele cinci tipuri de scheme prdefinite.
Pentru listele ordonate, se poate specifica un număr de la care se va
începe numerotarea. Există şi o opţiune prin care se pot folosi imagini
în locul bulinelor (bullets).

8.9.4.2.5. Hiperlegături şi ancore

O hiperlgătură sau legătura hipertext este un concept esenţial
pentru Web. Întregul World Wide Web poate fi considerat ca o serie de
legături cu diferite părţi ale Internet-ului. O hiperlegătură este o regiune
pe ecran, activă la clicurile cu mouse-ul şi care invocă un URL. Odată
invocat un URL valid, programul va încerca să localizeze resursa
apelată şi o va afişa.
O ancoră este o etichetă către care indică o hiperlegătură.
Astfel, executand clic pe o hiperlegătură ce conţine adresa unei ancore,
va rezulta o trecere imediată către ancoră. Ancorele sunt utile deoarece pun la dispoziţie un mecanism prin care utilizatorul se poate deplase
întru-un document hipertext, poate chiar între secţiuni diferite. Paginile
de cuprins şi de index sunt primi candidaţi la folosirea ancorelor.
Pentru crearea unei hiperlegături active se foloseşte tag-ul:
textul legăturii
unde URL este numele unei ancore sau a unei alte resurse Internet (de
exemplu, un document hipertext), iar textul hiperlegăturii este un text
care va deveni o regiune activă şi care va invoca o hiperlegătură la
executarea unui clic.
Exemplu:

Modul HTML

Pagina Radu Mârşanu

Modul Prewiev
Pagina Radu Mârşanu

URL-urile sunt folosite pentru accesul la diferite surse de informaţii din
Internet. Un URL este o cale standard pentru a referi un protocol , un
calculator gazdă, un port , o cale a unui director.
Exemplu:
Protocol://Host name:Port/cale

Principalele tipuri de protocoale utilizate sunt:
• HTTP (HyperText Transfer Protocol) folosit pentru a accesa
pagini hipertext, imagini sau fişiere text obişnuit; practic, prin
intermediul HTTP poate fi accesat orice fişier individual din Internet,
dacă se cunoaşte adresa exactă;
• FTP (File Transfer Protocol) este instrumentul fundamental
pentru transferul fişierelor în Internet; practic, FTP este calea pentru
acccesul la software, la informaţii în afara documentaţiei sau chiar a
textului complet al unor cărţi şi publicaţii;
• NEWS (Grup de Ştiri) sunt locuri unde se pot trimite mesaje,
respectiv se pot citi mesajele altor utilizatori.
• Exemplu:
• news:alt.internet.services
• Gopher este un predecessor al HTTP şi HTML, care se
constituie ca un sistem de regăsire şi transfer a informaţiilor ce indexează titlurile a mii de fişiere din Internet, în special cele stocate pe
servere FTP cu acces anonim şi pe alte servere Gopher;
• E-mail (Electronic Mail) este un URL care va lansa programul
de transmitere a mesajelor;
• Exemplu:
• mailto:webmaster@1stvirtual.com
• Telnet (Remute Terminal Emulation) este URL-ul care va lansa
un program numit telnet pentru stabilirea unei conexiuni în timp real cu
un alt calculator din Internet, în scopul interacţionării ca şi cum s-ar
folosi local.
Exemplu:
telnet://media.mit.edu

Există trei tipuri de legături:
1) legăturile interne – legături în cadrul unui document; sunt utile în
cazul navigării printr-un document mare;
2) legături locale – legături către documente de pe server-ul local
Pot fi definite ca adresă completă sau parţială (/web/index.htm);
3) legături externe – legături către documente de pe alte servere; în
această situaţie, adresa URL trebuie să fie completă.

O legătură internă sau Bookmark este numele unei locaţii de pe
pagina care indică o hiperlegătură. Acel nume este precedat de
caracterul #.
Pentru crea o legătură internă, se va proceda astfel:
1. Se selectează textul din document (adică ancora) către care se doreşte
legătura, iar din meniul Edit se activează Bookmark;
2. În caseta de dialog care apare, se introduce numele ancorei sau se
acceptă numele pe care Front Page îl genereaza automat;
3. Se selectează textul care se doreşte a fi legătura către ancoră, iar din
meniul Insert se activează Hyperlink;
4. Se alege ancora care s-a definit anterior, legătura fiind astfel realizată.
Exemplu
În modul HTML:

ancora

legătura

O legătură locală este o hiperlegătură către un document de pe
acelaşi server. Acest tip de legătură poate fi creat din caseta de dialog
Hyperlink astfel:
1. Se selectează textul care să realizeze legătura către alt document;
2. Se selectează Hyperlink din meniul Insert;
3. În caseta de dialog care apare, se introduce URL-ul documentului.
Exemplu
În modul HTML:

legătura locală

O legătură externă se realizează parcurgând aceiaşi paşi, cu
deosebirea că adresa URL va fi cea a unei resurse situate pe un alt
calculator. Dacă se doreşte crearea unei legături externe, este
recomandat să se trimită un e-mail către administratorul site-ului
respectiv, pentru confirmarea legăturii.

8.9.4.2.6. Imagini

Formatele suportate sunt GIF şi JPEG:
• GIF (Graphic Interchange Format) foloseşte maxim 256
culori şi realizează combinaţii ale acestora pentru a realiza culori noi;
formatul GIF este util pentru butoane, iconuri şi alte imagini cu culori şi
tonuri uniforme.

Formatul de imagine GIF poate conţine imagini transparente şi
interţesute:
‰ imaginile transparente sunt imagini ale căror culoare de fond
este aceiaşi cu culoarea fondului programului browser care le afişează.
Imaginile tranparente au un aspect mai plăcut decât imaginile ale căror
fundal nu se potriveşte cu cel al browser-ului. Ele arată ca şi cum ar
pluti deasupra paginii.
Pentru a crea o imagine GIF, se va utiliza un program de
desenare care salvează imaginile în format GIF şi un utilitar care să
salveze imaginea într-un format transparent.
‰ imaginile interţesute nu se încărcă imediat, ci treptat, pe
straturi. Ele se dovedesc utile deoarece pot fi încărcate simultan cu
textul. O imagine neinterţesută poate fi încărcată doar pe porţiuni,
observându-se porţiunile de imagini ce se încarcă pe măsură ce datele sosesc din reţea. Imaginile interţesute nu apar de la început la rezoluţia
maximă. Fiecare strat încărcat, măreşte rezoluţia până la încărcarea lor
completă. (LviewPro şi WinGif sunt două exemple de programe care pot
produce imagini GIF).
Alături de imaginile transparente şi interţesute, imaginile GIF
pot conţine şi animaţie (se realizează cu software special). GIF-urile
animate sunt constituite dintr-un număr de imagini GIF salvate într-un
singur fişier şi redate unul după altul. Este de remarcat faptul că aceste
GIF-uri măresc considerabil timpul de download.
• JPEG (Joint Photografic Expert Group) este cel mai bun format
de fişier grafic deoarece conţine milioane de culori ce permit
schimbarea gradului de compresie astfel încât să se creeze un echilibru
între calitatea imaginii şi mărimea fişierului. Un format nou este
Progressive JPEG care permite o compresie mai bună şi suportă şi
imagini interţesute.
Mai există şi alte formate ca PNG, BMP, TIFF, PCX dar nu sunt
toate suportate de către browsere, motiv pentru care se recomandă
evitarea lor.

Pentru a insera imagini în documentul curent se utilizează
tag-ul , având următoarea sintaxă:

, respectiv
modifi-carea proprietăţilor imaginilor, se va alege Picture Properties
din meniul care apare ca urmare a acţionării butonului dreapta al
mouse-ului atunci când imaginea respectivă este selectată în prealabil.
Caseta de dialog oferă opţiunile prin care se pot modifica atributele
elementului IMG:
• SRC (Picture Source) furnizează calea (URL-ul) de unde va
fi preluată imaginea;
• ALT (Alternate Text) permite folosirea unui text alternativ
care va apare în locul imaginii, atunci când funcţia Image Loading
este dezactivată;
• BORDER (Border thickness) desenează un chenar de
lăţimea valorii specificate (exprimată în pixeli), în jurul imaginii
respective. De remarcat este faptul că o imagine care este şi
hiperlegătură, va necesita un chenar care să indice acest lucru, deci
o valoare BORDER=0 permite existenţa unei imagini într-o
hiperlegătură, fără obişnuitul chenar albastru;
• HSPACE (Horizontal Spacing) controlează distanţa
exprimată în pixeli, ce separă pe orizontală textul de imagini;
• VSPACE (Vertical Spacing) controlează distanţa exprimată
în pixeli, care separă pe verticală textul de imagini;
• ALIGN (Alignament) alinierea imaginii în pagină; opţiunea
include: Bottom, Middle, Top, Left, Right, TextTop, ABSMiddle,
Baseline şi ABSBottom;
• WIDTH şi HEIGHT controlează dimensiunile fizice ale unei
imagini, pentru a mări viteza de încărcare a imaginilor din reţea.

Imaginile se pot utiliza şi ca legături către alte resurse.
Realizarea acestui lucru se face similar situaţiei în care se foloseşte text
pentru realizarea legăturii.
Exemplu:

Image Maps
Imaginile de tip Image Maps sunt imagini care au fost divizate în
regiuni care conţin legături; selectând o regiune a imaginii, se realizează legătura către o nouă resursă. Image Maps sunt forme grafice de creare
a legăturilor între două pagini.
Imaginile de acest tip sunt de două tipuri:
1. client side
2. server side
ambele necesitând o listă a coordonatelor regiunilor şi URL-urile cu
care aceste regiuni sunt asociate.
Tipul Server side implică existenţa unei „hărţi” a imaginii, care
este legată la imagine printr-un program care rulează pe un server Web.
Sintaxa:



Tipul Client side foloseşte o „hartă” a imaginii (map file) care
este parte din documentul HTML şi este legată de imagine, de către
browser.

Sintaxa:

unde SHAPE este forma unei regiuni: dreptunghi (rect), cerc (circ) sau
poligon (poly).
O modalitate de a crea Image Maps este folosirea
instrumentelor de pe bara Image când se va proceda astfel:
1. Se selectează imaginea, apoi tipul de instrument (cerc,
dreptunghi, poligon) cu ajutorul căruia se defineşte o zonă de
forma instrumentului;
2. În caseta de dialog apărută, se introduce URL-ul resursei către
care se face legătura;.
3. Prin selectare şi clic pe zona definită din imagine, se realizează
legătura cu resursa punctată de URL-ul introdus.

8.9.4.2.7. Tabele
Pentru a crea o tabelă în FrontPage, se folosesc următoarele tag-
uri:

definesc tabela în general;

inserează un rând de tabel (Table Row) astfel că la
fiecare apariţie a construcţiei

..

, tot ceea ce se află între tag-
uri va fi afişat pe un singur rând; numărul de perechi

dictează numărul de rânduri dintr-un tabel;

< /TD> (Table Definition) specifică elementele ce apar
într-o coloană a tabelului. Deci, numărul de perechi

vor fi
echivaletul direct al numărului de coloane din tabel; tag-ul

poate
afişa conţinutul aliniat, folosind left, right, center.

defineşte un antet de coloană;

.
Exemplu:

Antet	Antet
linia1 coloana1	linia1 coloana2
linia2 coloana1	linia2 coloana2

Antet Antet
Linia1 coloana1 linia1 coloana2
Linia2 coloana1 linia2 coloana2
Pentru a insera o tabelă în pagină, se utilizează butonul Table de pe bara
de instrumente Standard sau comanda Insert Table din meniul Table.
Va apare caseta de dialog din fig.8.20. unde se pot indica atributele tag-
urilor specifice tabelelor.
Fig. 8.20. Caseta de dialog pentru inserarea unui tabel
Rows / Columns la care se introduc numărul de linii / coloane ale
tabelei;
Alignment alinierea tabelei la stânga, la dreapta, centru sau
justify;
Width / Height dimensiunile tabelei exprimate în pixeli sau în
procente;
Border produce desenarea unui chenar în jurul tabelului.
Lăţimea chenarului specificată în pixeli, este determinată de numărul
specificat după Border;
Cellpadding specifică spaţiul din jurul elementelor conţinute
într-o celulă;
Cellspacing specifică spaţierea dintre structura celulei ca atare şi
chenarul tabelului.
Pentru a modifica proprietăţile unei tabele, se alege Table
Properties din meniul Table. În caseta de dialog apărută, se pot
modifica valorile atributelor prezentate mai sus precum şi a culorii
chenarului şi a fundalului.
Prin tag-ul

sau comanda Caption din meniul
Table- Insert, se permite includerea unui text explicativ pentru tabel.
De asemenea, pot fi modificate şi proprietăţile unei celule
reprezentată de tag-ul

sau

. Pentru a adăuga linii / coloane, pentru a şterge linii / coloane şi
pentru aliniere, se poate folosi bara de instrumente Table sau comenzile
din meniul Table.

8.9.4.2.8. Cadre de pagină (Frames)

O pagină de tip frames, este o pagină care împarte fereastra
browser-ului în mai multe cadre (frames) sau regiuni separate; fiecare
regiune (frame).are indicate paginile HTML asociate.
De exemplu, o pagină cu trei cadre este construită din patru
pagini HTML. O pagină din cele patru, descrie divizarea unei ferestre în
trei regiuni, va da un nume unic fiecărui cadru şi va reţine URL-urile
care vor fi încărcate în fiecare cadru. Celelalte trei pagini sunt pagini
HTML şi vor fi încărcate în regiuni ale paginii cadru (fig.8.21).

Fig.8.21. Pagină de tip cadru (frame)

Browser-ul transferă mai întâi pagina frame de pe server-ul
Web, apoi împarte fereastra activă în mai multe cadre (în exemplul
anterior, trei); ulterior, va încărca paginile HTML în regiunile indicate
de pagina frame.

Structura unei pagini frame este diferită faţă de cea a unui document
HTML normal:

This page uses frames, but your browser doesn’t support
them.

Se observă că tag-ul a luat locul tag-ului
, fiind cel care realizează divizarea paginii în mai multe cadre.
Tag-ul denumeşte cadrele respective şi specifică paginile
care vor fi încărcate în aceste cadre.
Când se lucrează cu pagini frame, editorul adaugă moduri de
vizualizare noi:
• Normal View permite editarea în modul WYSIWYG a tuturor
cadrelor;
• No Frames afişează pagina care va apare în browser-ele care
nu au suport pentru pagini frame;
• HTML View permite editarea codului HTML în toate cele trei
cadre;
• Frames Page HTML codul sursă al paginii frame;
• Preview modul în care va apare pagina într-un browser Web

– conţine informaţii despre modul cum va fi
divizată fereastra activă; dacă se utilizează frame template, proprietăţile
acestui element sunt predeterminate. Modificarea proprietăţilor se
realizează în Frames Page HTML.
Rows determină mărimea şi numărul de rânduri în care e împărţită
fereastra (de exemplu, “360,120” sau “100,*”) Cols determină mărimea şi numărul de coloane în care e divizată
fereastra.
Frameborder are următoarele valori posibile 0, 1, YES, NO.
Framespacing specifică distanţa în pixeli dintre cadre; valoarea
implicită este de 2 pixeli.
defineşte un cadru din pagina frame. Pentru a edita
proprietăţile unui cadru, se alege Frame Properties din meniul Frame,
caseta de dialog permiţând introducerea următoarele elemente:
Name: numele cadrului folosit ca ancoră de alte documente
HTML;
Resizable in Browser: permite utilizatoruli să modifice
dimensiunea cadrelor din browser-ul Web;
Show Scrollbrs: specifică folosirea barelor de derulare pentru
fiecare cadru, atunci fereastra e afişată într-un browser. Există trei
opţiuni:
• If Needed folosite atunci când conţinutul ferestrei nu
poate fi văzut fără derulare în jos;
• Never nu sunt folosite niciodată;
• Always folosite tot timpul
Frame Size modifică mărimea unui cadru în raport cu celelalte
cadre din pagină;
Column Width/Height este activă atunci când un cadru selectat
aparţine unei coloane ce conţine şi alte cadre de aceeaşi mărime
deasupra sau sub el şi permite modificarea mărimii cadrului.
Modificarea se produce şi pentru celelalte cadre din coloană. Mărimea
cadrelor din alte coloane va fi ajustată corespunzător;
Row Width/Height are aceiaşi semnificaţie cu Column
Width/Height aplicată la nivelul unui rând;
Margin Width şi Margin Height se referă la distanţele de la
marginea cadrului până la conţinut;
Initial Page este URL-ul paginii care va fi afişată în cadrul
respectiv.

Pentru a crea o pagină frame, din meniul File se alege New, apoi
Frames Pages şi unul dintre formatele puse la dispoziţie de FrontPage.
Pentru a modifica proprietăţile unei pagini cadru, se va folosi editorul
HTML. Cu ajutorul comenzilor Split Frame şi Delete Frame pot fi
adăugate sau şterse cadre din pagina frame. Destinaţii (Targets)

Deoarece există mai multe cadre cu care se lucrează, se poate
defini ca într-o fereastră să aibă loc o anumită acţiune. Numele cadrului
devine în acest caz, valoare a atributului Target pentru orice element
care are o legătură către alt document HTML. Atributul Target este
folosit cu tag-urile ,

, şi

şi are ca scop
redirectarea legăturii către un cadru specificat.
Exemple:

Pentru a crea un cadru destinaţie în care să fie afişat o pagină către
care există o hiperlegătură se va proceda astfel:
1. În caseta de dialog Hyperlink, se alege URL-ul paginii către care
se va realiza legătura;
2. În secţiunea Target Frame (fig.8.22.) se alege cadrul destinaţie:
• Page Default – cadrul destinaţie este cadrul (frame)
implicit;
• Same Frame – cadrul destinaţie este cadrul ce conţine
hiperlegătura;
• Whole page – cadrul destinaţie este întreaga fereastră;
• New Window – cadrul destinaţie este o pagină nouă;
• Parent Frame – cadrul destinaţie este cadrul care conţine
tag-ul frameset.
Fig.8.22. Fereastra Target Frame 8.9.4.2.9. Formulare

Un formular este constituit dintr-un set de câmpuri de
introducere a datelor, care sunt procesate de către server. Datele sunt
trimise de către server atunci când utilizatorul acţionează butonul
Submits.
Tag-ul

are următoarea sintaxă:

Atributele elementului FORM:
ACTION este URL-ul unui program CGI care va primi datele
din formular, le va procesa şi va trimite un răspuns către browser.
METHOD specifică metoda de transmisie a datelor. În mod
obişnuit se folosesc metodele POST şi GET. Metoda Post transmite
formularului datele într-un flux continuu, iar programul (scriptul server
Web) care le recepţionează, le primeşte la intrarea standard (stdin).
Metoda GET crează o variabilă de mediu numită QUERY-STRING, în
care sunt memorate datele, variabilă care poate fi examinată de
programul server pentru a extrage datele completate de utilizator în
rubricile formularului. Aplicaţia CGI trebuie scrisă astfel încât să poată
primi datele prin ambele metode.
ENCTYPE determină mecanismul folosit pentru criptarea datelor
NAME este numele formularului folosit de către VbScript sau
JavaScript
TARGET defineşte cadrul pentru o pagină frame
Pentru a insera un formular, se activează comanda Form din
meniul Insert. Din caseta de dialog Form Properties se pot efectua
modificări ale proprietăţilor formularelor.
Dacă nu se doreşte ca datele din formular să fie procesate de un
script CGI, se va folosi opţiunea Send To pentru a genera un fişier de
text care să le stocheze, respectiv Send to Database pentru a fi stocate
într-o bază de date. Send to Other trimite datele către un program CGI.
Pentru a adăuga câmpuri ascunse formei cu care se lucrează se va activa
opţiunea Advanced.
Elementul FORM dispune de atribute numite “form fields”
(câmpuri de formular). FrontPage suportă următoarele tipuri de forme:
One-Line Text, Scrolling Text Box, Check Box, Radio Button, Drop-
Down Meniu şi Push Button.
Inserarea câmpurilor se realizează cu ajutorul tag-ului
care dispune de următoarele atribute: TYPE (tipul câmpului),
NAME (numele variabilei transferate aplicaţiei CGI), VALUE (data
asociată cu variabila), CHECKED, SIZE (numărul de caractere al
câmpului), MAXLEGTH (numărul maxim de caracter acceptat).
Text Boxes
Pentru a modifica proprietăţile câmpurilor, se va activa din
caseta Text Box Properties (fig.8.23.) una din opţiunile:
• Name–numele variabilei;
• Initial Value–de obicei necompletat;
• Width in Characters–numărul de caractere care pot fi
introduse;
• Tab Order–ordinea în care se trece de la un câmp la altul;
• Password field–o casetă folosită pentru introducerea parolei;
• Validate–pentru validare câmpuri.

Fig.8.23. Caseta de dialog Text Box Properties
Check Boxes sunt folosite la alegerea unei opţiuni din cele
disponibile. Prima opţiune este iar a doua este
Pentru a modifica proprietăţile, se va activa una din opţiunile
furnizate de caseta de dialog Check Box Properties (fig.8.24.)
anume:

Fig.8.24. Caseta de dialog Check Box Properties
• Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI;
• Value-implicit este ON;
• Initial State-apare selectată sau neselectată în faza initială;
• Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul.
Radio Buttons permit selectarea doar a unei opţiuni din mai multe
posibile
Prima opţiune este , iar a doua opţiune este ,
Pentru a modifica proprietăţile, se activează caseta de dialog
Radio Box Properties (fig.8.25.):
• Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI;
• Value-implicit este ON;
• Initial State- apare selectată sau neselectată în faza initială;
• Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul;
• Validate-pentru validarea datelor.

Fig.8.25. Caseta de dialog Radio Button Properties
Push Buttons sunt folosite cu JavaScript sau VBScript pentru
declanşarea unei acţiuni.
Submit

Modificarea proprietăţilor se realizează din caseta de dialog
Radio Box Properties (fig.8.26.):

Fig.8.26. Caseta de dialog Push Button Properties
• Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI;
• Value-implicit este ON;
• Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul; • Button Type-Submit, Reset, Normal
Scrolling Text Box permite introducerea de text pe mai multe linii.

Proprietăţile ce se pot modifica din caseta de dialog Scrolling Text
Box Properties:
• Name-numele variabilei care e transmisă aplicaţiei CGI;
• Value-implicit este ON;
• Initial State-dacă va apare selectată sau neselectată în faza
iniţială;
• Tab Order-ordinea de trecere de la un câmp la altul;
• Validate-pentru validarea datelor;
• Width in Characters-numărul de caractere pe care le poate
introduce utilizatorul;
• Number of Lines-numărul de linii al acestei casete.

8.9.4.2.10. Elemente speciale

Generator specifică faptul că pagina a fost creată folosind
Microsoft FrontPage 4.0

Refresh face ca browser-ul să reîncarce pagina automat. Celelalte
instrucţiuni specifică intervalul de timp şi URL-ul care va fi folosit. În
acest fel se pot încărca anumite pagini, fără ca utlizatorul care vizitează
pagina să solicite acest lucru.

Description se utilizează pentru a introduce informaţii în secţiunea
Head a paginii Web, pentru ca motoarele de căutare să afişeze aceste
informaţii ca o descriere a site-ului respectiv.
Keywords conţine informaţii folosite de motoarele de căutare drept
cuvinte cheie (keywords) atunci cānd cineva doreşte să găsească un
anumit site.

Author permite introducerea numele autorului în secţiunea Head a
documentului.

Company permite introducerea numelui companiei.

Copyright specifică drepturilor de proprietate

Expires precizează data expirării documentului.

Elementele Expires şi Refresh sunt variabile Meta ale sistemului
(HTTP-EQUIV), iar celelalte sunt variabile Meta ale utilizatorului.

8.9.4.2.11. Adăugarea de sunet la pagina Web

În funcţie de browser-ul utilizat, se pot încapsula în document
fişiere audio care pot fi ascultate atunci când pagina este încărcată;
browser-ul va efectua operaţia de download a fişierul audio, apoi îl va
executa.

Taguri-le utilizate:prin care se poate încapsula un fişier audio în pagină.
Tag-ul este suportat de Netscape Navigator şi de unele extensii ActiveX
în Internet Explorer. Embed are următoarele atribute:
SRC defineşte URL-ul fişierului audio;
CONTROLS poate include o consolă, butoane de play;
AUTOSTART când este setat, fişierul audio va fi lansat imediat ce
se încheie operaţia de download;
HIDDEN dacă e setat, consola este ascunsă;
LOOP defineste de câte ori se va repeta fişierul audio;
VOLUME defineşte volumul la care va începe redarea audio; HEIGHT înălţime în pixeli a consolei;
WIDTH lăţime în pixeli a consolei.
Exemplu:
Sunt acceptate formatele:.wav,.au,.mid.
Pentru a putea utiliza toate atributele elementului EMBED, în
FrontPage se va introduce codul sursă în modul de vizualizare HTML.
O altă metodă de adăugare a sunetului în pagină fără a scrie cod sursă,
este de a folosi optiunea Insert Plug In care va deschide o casetă de
dialog, iat cu ajutorul butonului Browse se va localiza fişierul audio, dar
fără a avea acces la toate atributele elementului respectiv.

are aceeaşi funţionalitate ca şi tag-ul precedent,
însă este suportat doar de Internet Explorer. Atributele acestui element
sunt:
SRC defineşte URL-ul fişierului audio;
LOOP defineste de câte ori va fi repetat fişierul audio;
DELAY timpul între două repetări;
TITLE textul care descrie respectiva melodie.
Exemplu:

Sunt suportate formatele:.wav,.au,.mid.
Pentru a insera un fişier audio, se poate edita codul în format
HTML sau din Page Properties- >General->Background sound se va
insera automat un fişier audio.

defineşte textul care va fi afişat într-o regiune
animată a browser-ului, având următoarele atribute:
WIDTH lăţimea în pixeli a regiunii animate;
HEIGHT înălţimea în pixeli a regiunii animate;
LOOP:defineste de câte ori va fi animat textul respectiv într-o
anmită regiune;
BGCOLOR defineşte culoarea de fundal a regiunii respective.
BEHAVIOR defineşte modul în care va fi animat textul în
regiunea respectivă; SCROLLDELAY setează numărul de milisecunde între două
animaţii.

Exemplu:

TEXT
Tag-ul este suportat doar de Internet Explorer. Pentru a insera un
element MARQUEE în pagina Web, din meniul Insert se alege
Components->Marquee; în caseta de dialog care apare, pot fi editate
proprietăţile (atributele) acestui element.

permite afişarea cu intermitenţă a textului, rezultând
un efect de clipire. Efectul este util dacă se doreşte atragerea atenţiei
utilizatorului. Viteza efectului de clipire este destul de mică
(aproximativ o dată pe secundă), şi nu este activ decât după încărcarea
completă a documentului. nu poate fi folosit pentru imagini,
formulare şi obiecte asemănătoare.
Exemplu:
text clipitor
Pentru a adăuga tag-ul unei porţiuni de text, se va selecta textul,
apoi un clic dreapta; se alege Font Properties din meniu, iar în caseta de
dialog Font Properties, se activează opţiunea Blink.

8.9.4.2.12. Inserarea de applet-uri Java în pagina Web

Java este un limbaj de programare puternic şi complex,
independent de sistemul de operare. Un applet este o mini aplicaţie
creată cu acest limbaj de programare.Crearea de applet-uri depăşeşte
scopul acestui capitol, motiv pentru care nu se va insista pe acest aspect.

În FrontPage se poate introduce un applet în pagina Web, prin
comanda Java Applet din meniul Insert. Opţiunile prezente în caseta de
dialog Java Applet Properties se referă la atributele şi subelementele
tag-ului .
Tag-ul conţine o refrinţă la codul necesar pentru a
realiza un task. Acesta are un subelement, tag-ulcare
defineşte comportamentul applet-ului. Applet-ul are următoarele
atribute:
CODEBASE-directorul unde este localizat applet-ul;
CODE-defineşte applet-ul care va fi încărcat;
WIDTH ŞI HEIGHT- dimensiunile zonei rezervate pentru
applet în browser;

Tag-ulare două atribute:
NAME-numele parametrului pentru a fi recunoscut de applet;
VALUE-defineşte o valoare pentru parametrul specificat de
NAME.

Exemplu:
Java

8.9.4.2.13. Inserarea unui control Active X

Tag-ul