Acum multi ani, adica prin anul 2000, a aparut Shogun: Total War. Un joc de strategie turn based, in genul Civilization, dar in care puteai sa iti comanzi armatele si pe campul de batalie in timp real, ca si in Starcraft. Iar asta pe o harta 3D. E adevarat ca unitatile erau sprite-uri, dar pentru anul 2000, era si asta ceva. Din pacate, jocul nu a avut un succes chiar fenomenal, dar a reusit sa stranga ceva fani infocati.
Dupa mai multi ani, ne intoarcem in sfarsit in Japonia secolului XVI, doar ca acum jocul nu se mai numeste Shogun: Total War, ci Total War: Shogun. Cu un doi in coada. Ar putea parea o alegere ciudata aceasta inversare, dar in deceniul ce a despartit aceste doua jocuri, cei de la Creative Assembly, au completat seria Total War cu alte sase jocuri si vreo sapte expansion-uri. Asa ca pana acum am putut sa ne luptam pe tot batranul continent si cam in toate timpurile. De la Roma antica, pana la razboaiele napoleoniene.
Stilul a ramas acelasi, o combinatie de strategie turn based cu real time, doar ca acum avem unitati 3D pe campul de batalie, nu sprite-uri, si o limita de unitati randate in timp real de 56 000. Ce este si mai remarcabil este ca daca dai zoom in pana la nivelul unitatii, poti observa chiar si ca oamenii nu au toti aceleasi fete.
De obicei nu incep sa vorbesc despre grafica de la inceputul articolului, dar nu am cum sa ma abtin de data asta. Totul, de la meniu, arhitectura, unitatile, vocile, filmuletele, peisajele, harta si ecranul de incarcare te fac sa intri in atmosfera Japoniei secolului XVI. Iar mie unul, imi place foarte mult Japonia si cred ca si celor de la Creative Assembly. Pentru ca discursurile de dinaintea luptei nu sunt in engleza, ci in japoneza, cu subtitrare. In timp ce astepti sa se incarce jocul, poti citi proverbe, citate japoneze, sau chiar haiku. Cand vine primavara poti observa cum se scutura florile de cires in unele zone ale hartii, si multe alte detalii de genul acesta. De muzica nici nu mai vorbesc, daca nu ai fost niciodata la un concert de Koto (instrument muzical japonez) pana acum, poti inlocui acea experienta cu soundtrack-ul din Shogun 2.
Alte postari citite chiar acum:
Da, sunt un mare fan al culturii japoneze. Si de ce sa nu recunosc, am jucat Shogun 2 doar pentru asta, jocurile de strategie nefiind chiar preferatele mele. Chiar si primul joc din seria Total War, tot pentru asta l-am jucat. Pe atunci nici macar nu ma sinchiseam sa imi conduc armatele in lupta, doar stateam in modul turn based si dadeam autoresolve in toate bataliile. Dar acum, imbiat de grafica superba, am zis sa incerc sa o fac si pe asta. Nu inteleg de ce mi-a fost asa frica pana acum. Da, este o provocare sa comanzi atatea unitati intr-un mediu 3D, mai ales cand tu nu comanzi unitatile in parte, ci grupuri de unitati. Le spui unde sa atace, unde sa se miste, eventual in ce formatie. Dupa asta, le lasi de capul lor. Real, frustrant, captivant, imprevizibil? Da. Dar acesta este tot farmecul si abilitatea jucatorului. Acum, daca dau autoresolve, simt ca imi tradez unitatile, ca sa nu mai zic, ca fara indrumarea mea, nu se descurca la fel de bine. Am reusit sa castig unele batalii in care calculatorul imi dadea foarte putine sanse de reusita. Iar cand reusesti sa faci asa ceva, chiar simti ca ai avut parte de un epic win. Asta te face sa nu mai vrei sa atingi butonul de autorezolve vreodata. In schimb, ajungi sa te imprietenesti foarte bine cu butonul de quick save si load. Pentru ca AI-ul, in general stie cum sa joace. E adevarat ca uneori sta ca prostul in timp ce il scalda valuri si valuri de sageti, dar per total este un adversar destul de bun incat sa ajungi sa petreci foarte multe ore pe campul de batalie. Mult… muuuuuult mai multe decat in modul turn based. Shogun 2 este genul de joc care ar trebui sa aiba integrat undeva un ceas, pentru ca pierzi notiunea timpului jucandu-l.
Modul turn based nu este mult diferit de cel din seria Civilization si alte jocuri de acest gen. Trebuie sa te ocupi de provinciile tale, sa tii oamenii multumiti si productivi, sa iti mai upgradezi orasele. Un pic de diplomatie, ceva trading cu aliatii, nitica explorare si spionaj, ca sa stii ce te asteapta. Mai trimiti un ninjac sa asasineze vreun general. Stiti voi mersul.
Totul previzibil. In schimb, nu ma asteptam la lupte navale. Auzisem de asta cand m-am mai interesat de jocurile din serie pe care le-am ratat, dar atat. Asa ca lupta pe mare a fost o experienta noua si chiar diferita. Adica mi-am luat-o grav prima oara. Pana m-am prins care-i ideea. Incerci sa pui cat mai multe sageti in navele inamice. Cand ramai fara sageti, incerci sa pui cat mai multi oameni in navele inamice, si ii lasi acolo un pic sa se macelareasca. Poti folosi ceva strategie si aici, dar eu inca ma bazez pe numarul mare de nave si oameni. Partea buna aici este ca poti si captura navele inamice. Cand am vazut o nava europeana cu tunuri si tot dichisul, am zis ca trebuie sa fie a mea. Pacat ca nu am fost prea atent la filmele de genul Avatar. Sagetile si navele fara armura nu prea au ce face contra unor tunuri ascunse dupa centimetri buni de lemn masiv si intarituri de metal. Si niciun vant divin nu a reusit sa ma salveze. Dar am luptat pana la capat, pentru onoarea clanului.
In campania single player, poti alege unul din zece clanuri japoneze ce se lupta pentru sefia Japoniei. Adica titlul de Shogun. Fiecare clan are anumite avantaje. Unul sta mai bine pe partea de diplomatie, altul are unitati de cavalerie mai bune, altul unitati navale si abilitati de trading mai bune, si asa mai departe. Indiferent de clan, scopul ramane acelasi. Din pacate, ai limita de timp. Si asta mie chiar nu mi-a convenit, pentru ca imi place sa stau usor, sa avansez incet dar sigur. In Shogun 2, daca avansezi prea repede, toate clanurile se aliaza impotriva ta, sub conducerea Shogunului pe care vrei sa il inlaturi de la putere. Daca esti prea incet, ti-o ia altcineva inainte si nu mai apuci sa devii tu Shogun. Trebuie sa gasesti calea de mijloc si sa te folosesti de toate abilitatile, inclusiv diplomatia.
In multiplayer inca nu am apucat sa joc, pentru ca dupa cum va spuneam si la inceput, doar modul single player este mult prea captivant, si iti ocupa mult prea mult timp. Dar am auzit ca acolo chiar poti avea parte de o provocare. Macar din partea serverelor daca nu din partea altor jucatori.
Oricum, este un joc care isi face banii doar pentru campania single player, multiplayer-ul fiind cireasa de pe tort. Jumatate turn based, jumatate real time strategy, il recomand oricui, nu doar fanilor jocurilor de strategie.
