Ce se stie despre Iisus?
Prima intrebare care se ridica, pe buna dreptate, este aceasta: Cine a fost Iisus? In fond, ce se stie despre acest personaj istoric? Si cum s-a ajuns la ce se stie?
„Contrar a ceea ce cred unii sau ar dori sa creada, crestinismul nu a lasat alte urme in Antichitate decat niste carti. Nici vestigii, nici relicve, nici imagini: doar text” – reamintesc Gerard Mordillat si Jerome Prieur (in cartea lor „Iisus dupa Iisus”), care se straduiesc de ani de zile sa confrunte figura lui Hristos cu probele realitatii istorice.
Izvoarele documentare cu privire la Iisus pot fi clasificate in doua categorii distincte. De o parte, scrierile crestine, pe care istoricul le examineaza cu prudenta, pentru ca ele au ca scop sa propage credinta in Hristos. De alta parte, este vorba de o serie de mentiuni risipite in textele non-crestine. Din primele texte fac parte cele patru Evanghelii, care pot fi datate gratie analizelor filologice. Evanghelia lui Marcu a fost redactata pentru prima data in anul 65 d.H. Evangheliile lui Luca si Matei sunt mai tarzii, dar inspirate, se pare, dupa o sursa pierduta datand din anul 50 d. H. In fine, Evanghelia lui Ioan a fost scrisa in jurul anului 95 d.H.
Alte postari citite chiar acum:
Cele patru Evanghelii sunt astazi considerate, chiar de catre Biserica, pseudoepigrafe, adica atribuite pe nedrept unor martori directi ai vietii lui Iisus. Adaugam la aceste scrieri, Actele Apostolilor atribuite lui Luca (75-85 d.H) si Scrisorile lui Pavel (intre 50 si 64 d.H) care nu l-a cunoscut pe Iisus si nu da decat putine elemente din biografia lui Mesia. In afara acestor texte canonice (scrieri considerate sfinte de catre Biserica), exista si alte scrieri apocrife, cum ar fi Evanghelia lui Toma si Evanghelia lui Petru. Acestea din urma sunt documente mai tarzii si furnizeaza informatii mai mult despre viata primilor crestini si credintele lor decat despre Iisus insusi. Cat despre manuscrisele de la Marea Moarta, gasite in 1947 in Israel, ele nu fac nicio mentiune despre Hristos sau despre crestini, contrar celor presupuse de Dan Brown.
Izvoarele scrise non-crestine sunt mai putin instructive. Mentiunile consemnate in „Antichitatile iudaice” ale istoricului evreu Flavius Iosif (secolul I d.H) sunt considerate de catre cei mai multi drept adaosuri ulterioare la scrieri crestine.
In literatura Romei antice, biograful latin Suetonius scrie ca evreii au fost alungati din Cetatea Eterna de imparatul Claudius in anii 40-50 din cauza agitatiei provocate de un anume „Chrestos”. Istoricul roman Tacitus foloseste acelasi nume; in timp ce contemporanul sau, scriitorul Plinius cel Tanar, evoca extensiunea crestinismului in Asia Mica. Dar aceste surse nu spun nimic de Iisus insusi. Ele aduc marturie doar despre nasterea si dezvoltarea unei religii noi. „In rezumat, sursele principale sunt de origine crestina, avand o vechime si o credibilitate mult superioare documentului Noul Testament”- conchide teologul elvetian Daniel Marguerat. Pentru istoric, informatiile fiabile sunt foarte putine. Totusi, istoricul Maurice Sartre observa ca „marturiile relativ concordante ale surselor crestine cele mai vechi sunt suficiente pentru a stabili istoricitatea lui Iisus” si adauga ca „pentru multi oameni ai Antichitatii, dispunem de o documentatie mai precara decat despre Iisus si la fel de putin credibila a priori, fara ca nimeni sa se gandeasca sa puna la indoiala existenta lor”.
Trebuie sa precizam ca trasaturile principale ale personajului Iisus nu au nimic exceptional in aceasta perioada, cand in Palestina se aud vocile a numerosi profeti evrei proveniti din miscarile mesianice si apocaliptice, anuntand aparitia pe pamant a lui Mesia (Mantuitorul, trimisul lui Dumnezeu) si a unei lumi noi. Astfel, istoricul nu poate decat schita un portret: un personaj numit Iisus s-ar fi nascut intre anii – 6 si – 4, tocmai inainte de moartea lui Irod cel Mare si ar fi murit intre anii 30 si 33, probabil in momentul Pastelui evreiesc. Acest personaj ar fi parcurs Galileea si regiunile invecinate tinand cuvantari in fata multimilor si etalandu-si talente de vindecator. Istoricul se opreste aici. Ceea ce, trebuie sa o recunoastem, e foarte putin.
Cine a fost Maria Magdalena?
Oare cine a fost Maria Magdalena? La drept vorbind, ea nu e un personaj prezent in Evanghelii: niciuna nu evoca o femeie purtand numele Maria Magdalena. Se pare ca ar fi un „cocteil” alcatuit din trei femei evocate in Scripturi: Maria din Magdala, care apare de mai multe ori alaturi de Iisus si este prezenta langa crucea unde Hristos era rastignit si apoi la mormantul acestuia; Maria din Bhetania, care este sora Martei si a lui Lazar, cel pe care Iisus la inviat din morti; si, in fine, femeia supranumita „pacatoasa negutatoare de parfumuri”, care, potrivit Evangheliei lui Luca, l-a uns pe Iisus in timpul ospatului din casa lui Simon Fariseul.
Sinteza celor trei femei intr-una singura, numita Maria Magdalena, a fost oficializata de Papa Grigore cel Mare in anul 591. La urma urmelor, Maria Magdalena nu este deci decat produsul unei confuzii (voluntare?) intre mai multe figuri. Prostituata pocaita, ucenica a lui Hristos, mostenitoare bogata a regiunii lacului Tiberiada, salvata de la lapidare, Maria Magdalena e toate acestea laolalta.
Acest personaj hibrid si himeric, adoptat de traditia crestina, este departe de litera Evangheliilor. E dificil insa de a face din Maria Magdalena un personaj pe care sa-l fi cunoscut cu adevarat Hristos. Totusi, „in Evanghelii, femeile au doua mari defecte. Nu numai ca ele nu sunt intotdeauna la fel de bine individualizate ca barbatii, dar ele au si o propensiune suparatoare de a purta numele de Maria”, scrie Regis Burnet, in cartea sa „Maria Magdalena, de la pacatoasa pocaita la sotia lui Iisus” (aparuta in 2005).
Confuzia este deci, fara indoiala, pardonabila, dar ramane o eroare.
Sot si sotie?
Pentru a sustine teza mariajului Mariei Magdalena cu Iisus, Dan Brown citeaza din Evanghelia lui Filip, un text apocrif descoperit in 1945 la Nag Hammadi, in Egipt. Or, contrar celor sugerate de scriitor, acest text nu este redactat in arameana, ci in limba copta. Chiar si acest detaliu slabeste demonstratia lui Brown, care sufera insa de o alta mare slabiciune: textele descoperite la Nag Hammadi dateaza din secolul IV si provin de la o comunitate gnostica, (care are in vedere mantuirea, rezervata doar celor initiati, prin cunoasterea personala a lui Dumnezeu, si pentru care sarutul pe gura era modalitatea de a transmite suflarea cunoasterii. A pretinde ca ar fi vorba de un sarut intre indragostiti este deci aici o pura extrapolare.
In fine, autorul „Codului lui Da Vinci” se sprijina pe un alt text sugerand ca Maria din Magdala ar fi fost tovarasa in sensul marital, de tovarasa de viata a lui Hristos. In Evanghelia lui Ioan, Maria din Magdala descopera ca mormantul lui Iisus e gol si este primul martor al Invierii acestuia. In acest episod, ea este prezentata ca „apostolul apostolilor”, cea care are misiunea de a aduce vestea cea buna celor 12 ucenici care fugisera dupa arestarea lui Iisus. Aceasta maniera de a o etala pe Maria in fata evenimentelor poate fi oare considerata ca o proba?
Mordillat si Prieur apreciaza ca aceasta insistenta asupra prezentei femeilor are functia tocmai de a sublinia ca Iisus nu a avut sotie.
Un secret bine pazit
Dovezile unei uniuni intime intre Maria si Iisus sunt foarte precare. Dar, spun sustinatorii unei asemenea ipoteze, tocmai absenta de dovezi este revelatoare asupra faptului ca Biserica s-a straduit sa ascunda acest incredibil adevar. Este exact ceea ce sugereaza „Codul lui da Vinci”. Dan Brown reaminteste ca „Biblia, asa cum o cunoastem noi astazi, a fost colationata de catre un pagan, imparatul Constantin, care, convocand Sinodul ecumenic de la Niceea in anul 325, a fasonat in mare parte fata actuala a crestinismului”. Altfel spus, Constantin este cel care ar fi sters urmele casatoriei lui Iisus cu Maria Magdalena, finantand „redactarea Noului Testament, care excludea toate Evangheliile unde se evocau intamplarile si aspectele omenesti legate de Iisus”. De atunci, „primele Evanghelii au fost declarate contrare credintei, au fost adunate si arse” – zice Dan Brown prin intermediul eroului sau.
Din pacate, asemenea pareri se bazeaza pe erori grosolane. Mai intai, se lasa sa se inteleaga ca Evangheliile apocrife sunt anterioare canoanelor (cartile Vechiului si Noului Testament), ceea ce e fals.
Desigur, cartea evoca existenta unei surse „Q”, reprezentand marturia pe care insusi Iisus ar fi lasat-o, iar Vaticanul a ascuns-o. Or, aceasta faimoasa sursa Q (de la „quelle”, care in germana inseamna sursa, izvor) nu este decat o ipoteza lansata de specialistul german in Biblii, Friedrich Schleiermacher, in 1832 pentru a evidentia similitudinile dintre Evangheliile lui Matei si Luca. Nu e vorba, asadar, nici de un manuscris ascuns, nici de un text continand dezvaluiri impotriva canoanelor. Intre altele, in ceea ce priveste „aspectele umane din viata lui Iisus”, Evangheliile canonice furnizeaza in general mai multe detalii decat apocrifele (scrieri religioase nerecunoscute de canoane).
In fine, este eronat sa consideram Sinodul de la Niceea drept organul care a constituit canonul Noului Testament. Constantin nu a redactat niciodata vreo evanghelie; totodata, trebuie subliniat ca scrierile canonice sunt fructul unei munci laborioase de selectie pe care a desfasurat-o biserica incepand cu secolul al II-lea, activitate incheiata cu Sinodul de la Cartagina (397), unde s-a hotarat ca „scrierile canonice sunt singurele care pot fi citate in Biserica sub numele de Sfintele Scripturi.” La Niceea, alte chestiuni au preocupat spiritele, cum au fost combaterea arianismului si teoria cu privire la divinitatea lui Hristos, care a fost atunci declarat eretic.
Urmasi numerosi?
De data aceasta, Dan Brown nu face lucrurile doar pe jumatate: Graal, tezaurul din Templul lui Solomon, Vizigoti, Templieri, descendenti ai dinastiei merovingiene, pana la Piramida de la Luvru – totul este folosit pentru a reinnoda firele spre aceasta ipotetica descendenta a lui Iisus. Pana la un asemenea punct, incat genealogia rezultata apare ca un cocteil din aproape toate temele dragi adeptilor ezoterismului.
Brown vorbeste de „dosare secrete” aflate in Biblioteca nationala franceza, in care se atesta existenta Calugarilor lui Sion, confesiunea depozitara a faimosului secret. Ziarista Marie- France Etchegoin si sociologul Frederic Lenoir, care au scris o carte despre best-sellerul lui Brown, au consultat aceste documente care exista cu adevarat. Dosarele secrete au fost depozitate de catre un anonim pe la mijlocul anilor 60 si se prezinta sub forma unor brosuri banale dactilografiate sau fotocopiate, detaliind ilustra genealogie a Mariei Magdalena pana la un anume Pierre Plantard. Ancheta efectuata de Etchegoin-Lenoir a ajuns la concluzia ca dosarele cu pricina erau opera lui Plantard insusi, prezentat in documente ca Mare Maestru al confreriei Sion, si a lui Gerard de Sede, scriitor eclectic, excentric, trotkist si suprarealist. Admirator al lui Petain, Plantard era desenator industrial intr-o uzina de sobe din Annemasse. Etchegoin si Lenoir spun verde in fata: „Plantard se inscrie clar intr-o miscare oculta de extrema dreapta. Antisemit si schizofrenic, el denunta francmasoneria, visand sa-si creeze propria obedienta”.
Cat despre comunitatea calugarilor lui Sion, ea a existat, dar ca asociatie de aparare a locatarilor din HLM, prezidata de … Plantard!
De la asemenea surse si-a extras Dan Brown intriga, ajutandu-se si de un eseu rasunator publicat in 1982, „Enigma sacra”, in care M. Baigent, R. Leigh si H. Lincoln amestecau deja toate aceste ingrediente. Brown insusi i-a adus un fel de omagiu codificat lui Baigent, dand unui personaj din carte numele de Teabing (anagrama lui Baigent).
In concluzie, teza nuntii Mariei Magdalena cu Iisus nu are temei. Supozitia se sprijina, pe de o parte, pe date neverificabile din punct de vedere istoric si, pe de alta parte, pe cateva poncife din literatura ezoterica. Probele sau indiciile care ar permite sustinerea acestei teze asteapta sa fie gasite sau poate nu exista deloc.
