Sezonul nuntilor este departe de a se fi incheiat. Esti pregatita sufleteste si trupeste sa faci marele pas?
O legenda populara spune ca… departe, exista un loc foarte frumos, in care traiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au aceasta culoare nobila, ci numai o aripa; la masculi, cea dreapta, iar la femele, cea stanga. An de an, pe masura ce puii cresc, parintii pleaca in ultima lor calatorie: zboara zile indelungate pana ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si parintii lor.
Si se mai spune ca intr-un an, oprindu-se sa se odihneasca peste noapte, ultima calatorie a devenit cat se poate de trista: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugita cursa, de catre niste oameni care credeau ca se vor imbogati vanzand penele care straluceau ca soarele. Au taiat pasarilor preafrumosele aripi si le-au agatat la brau, ca pe niste scalpuri. Ei, acum sa se tarasca pe jos ca niste serpi, pana mor. De ce au vrut sa moara in Muntele Linistii?, a intrebat unul dintre ei, care nu se gandea niciodata la moarte.
De durere si amaraciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Insa cei tari se incapatanau sa zboare cu o singura aripa. Falfaiau din ea, cu rabdare, avand o vointa nepamanteana; dar tot nu puteau zbura. Se gandeau cu tristete: ce vor zice puii nostri, care vor veni sa moara langa trupurile noastre, cand vor vedea ca nu am ajuns la Muntele Linistii?
Alte postari citite chiar acum:
Sprijinindu-se unul de altul, si gandindu-se la urmasii ramasi acasa, doi vulturi au simtit cum suferinta incepe sa li se aline. Si stand asa, asteptand parca sa le creasca aripi, ei au simtit ca durerea se preschimba in putere.
Da, da, chiar asa: stand lipiti unul de celalalt, durerea li se preschimba in putere. Au incercat sa zboare astfel; la inceput falfaiau din aripi incet, plini de sfiala, si apoi din ce in ce mai puternic. Pe masura ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu doua aripi. Se vedea o singura cruce. Luandu-se dupa ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii…
Povestea vulturilor aurii este intr-un fel rezumatul conceptiei mele despre nunta, despre rostul familiei. Cand iubesti pe cineva, ii doresti numai bucurie. Si trebuie sa fim constienti ca in viata asta trebuie sa zburam unul langa celalalt. Necazuri au toti, si bogatii, si saracii. Nimeni nu se poate lauda ca nu cunoaste necazurile, ca pe lume e doar fericire. Si atunci ne aparam de toate relele, avand langa noi, pe cel care l-am ales sa ne fie alaturi la bine si la rau.
Dar ce te faci, daca dupa nunta desavarsita, petrecerea minunata si plina de daruri si dupa luna de miere, te trezesti dimineata langa un om langa care nu esti obisnuita sa te trezesti? Ce te faci daca omul de care erai indragostita fara margini, lasa toate sertarele deschise prin casa, sau aseaza cu inocenta painea invers pe masa, sau striveste cu inversunare tubul de pasta de dinti de la mijloc? Cum treci peste prima cearta? Cu sarutari.
Trebuie mai intai sa alegi bine, sa stai si sa cugeti daca cel pe care il iubesti, va fi alaturi de tine si dupa noaptea nuntii, daca nu cumva te venereaza noaptea, ca in zori sa te uite…
Si daca alegerea e inteleapta, (ce-o fi insemnand asta!!!), trebuie intelegere, mare putere de a ierta celui de alaturi inerentele greseli si spasme, trebuie sa crezi cu toata taria in relatia pe care o ai. A iubi nu este tocmai usor, dar nu asta asteptam de la viata? Intotdeauna?
Sa nu lasam niciodata dragostea sa fie oarba si sa ne ajutam unul pe celalalt sa fim mai frumosi, mai senini, mai buni.
Sa zburati mereu impreuna!
