Dimineata…ceasul suna… Uneori reusesc sa ma trezesc, alteori cobor din pat cu ochii inchisi – doar ca sa-l opresc si apoi sa ma bag din nou sub patura calda. Mintea mea adormita stie ca desteptatorul suna cu o jumatate de ora mai devreme, amintindu-mi ca… it’s jogging time!
Cum am ajuns eu sa fac jogging? Sincera sa fiu, alergatul “aiurea” – fara sa plimb o minge in mana – mi s-a parut dintotdeauna foarte stupid. Ma gandeam: “ce e aia sa ma obosesc fara rost”? Nu tu competitie, meci, grup – doar ritmul monoton al pasilor pe asfalt…
La un moment dat insa, am simtit vreau sa fac mai multa miscare, si ca vreau sa ies in natura. Vroiam sa ma simt mai usoara, mai in forma (alta decat cea de scaun). Sa nu credeti ca mi-a fost usor!! A durat destul pana am inteles ca o tura de parc reusesc s-o parcurg doar daca-mi acord ritmul respiratiei cu cel al miscarii. Cand am inceput sa alerg, eram tare viteaza; drept urmare, ma opream din zece-n zece metri gafaind jalnic. Sigur ca asta era cel mai sigur drum sa inchei rapid proaspat inceputa mea cariera de jogger. Norocul a facut insa ca intr-o zi sa merg in parc insotita de o doamna de varsta respectabila, care alearga de ani de zile dimineata si seara. Ea mi-a explicat ca cel mai bun alergat seamana cu un mers ceva mai rapid si iti permite sa respiri in voie, lasand totodata muschii sa lucreze. Mi se parea imposibil sa se “cunoasca” daca o ascult; din politete, i-am urmat sfatul. Si stiti ce am descoperit?
Am vazut dintr-o data cerul! Dimineata este foarte linistit, chiar si pe vreme rea. Un moment de nemiscare a vazduhului, ce pare o imensa cuvertura plutitoare (tot n-am scapat pe deplin de nostalgia patului pe care tocmai l-am parasit 🙂 Pe urma am sesizat aerul proaspat, care imi gadila narile si gatul. Oricat de poluat ar fi Bucurestiul, dimineata ai impresia ca cineva a dat cu buretele si a curatat toate scamele din atmosfera. Respiri mai liber, iar aerul e mai bun – cam ca apa de izvor in comparatie cu cea de robinet. Asa ca re-invat sa trag aer in piept cu nesat si sa-mi umplu plamanii.
Alte postari citite chiar acum:
La urmatorul expir vad brusc verde in fata ochilor. Nu e ameteala celui care a uitat sa respire prin toti porii, ci natura din jur care imi trimite semnale prietenoase din fiecare frunzulita. Parca de abia acum, cand nu mai sunt asa grabita sa dau ocol parcului si sa bifez mai repede inca o tura epuizanta, observ frumusetea naturii. In linistea diminetii vad mai bine cat de frumosi sunt copacii, iarba si florile. Indiferent daca e soare sau ploaie, e atat de frumos incat m-as opri sa fotografiez la aproape orice pas. Dar ma abtin, caci vreau sa nu fac pauza. Asa simt ca inima mea bate mai repede si ca sunt tanara – chiar si fara sa fie Fat-Frumos prin preajma… In plus, mi-a fost recomandat de un amic (sportiv de performanta) sa alerg cat de incet dar fara oprire pana la finish. Ca-n viata, nu?
Ce vreau cand alerg e ca acest moment sa fie placut. Am destule alte stresuri carora trebuie sa le fac fata pe restul zilei. Constat insa ca e foarte simplu, pentru ca peisajul ma incanta la maxim. In timp ce ciripitul pasarelelor devine din ce in ce mai vioi, ma simt si eu mai usoara si incep sa prind viteza. Se amplifica senzatia ca plutesc si imi place cum sangele pulseaza in tot corpul. Parca ma trezesc din ce in ce mai mult. Am scapat de amorteala din membre, si sunt gata sa incep o noua zi.
Ma felicit ca am ascultat de desteptator si imi spun ca sigur voi alerga si diseara. Sper numai sa nu fiu deturnata de vreo cina super delicioasa!
Tags: alergare jogging
