Pazitor al hotarelor Europei in fata expansiunii otomane la jumatatea secolului XV, Vald Tepes, domn al Tarii Romanesti intre anii 1456-1462 si 1476 s-a nascut in anul 1431 la Sighisoara.
Numit de turci Kaziglu Bey, – urmas al Basarabilor, reuseste pe perioada domniei lui sa pastreze independenta Valahiei si sa tina la distanta armatele otomane conduse de Mahomed al II-lea de civilizatia europeana. Reusita mentinerii independentei Valahiei este rezultatul imbinarii calitatilor diplomatice ale voievodului cu rezistenta militara. Pregatit in arta razboiului si diplomatie inca din copilarie, odata cu venirea sa in scaunul Valahiei urmeaza pe plan intern o perioada de rapida reforma administrativa si militara. Impune serviciul militar obligatoriu anumitor categorii sociale, curata efectiv Valahia de hoti si talhari prin instituirea pedepsei cu moartea prin tragere in teapa (pedeapsa de provenienta turceasca).
Folclorul romanesc il pastreaza pe Vlad Tepes ca pe un domnitor drept si crud. Se spune ca orice valoare lasata peste noapte in mijlocul drumului era gasita a doua zi de catre proprietar neatinsa. Tradarea, hotia, lenea si chiar minciuna ajunse la urechile voievodului erau rasplatite cu o pedeapsa rapida si implacabila : tragerea in teapa.
Campania de cucerire a Valahiei de catre Mahomed al II-lea in fruntea unei armate impunatoare si organizate de 100 000 de osteni s-a lovit de rezistenta celor 25000 de aparatori ai Valahiei, oaste condusa de catre Vlad Tepes. Bun psiholog si de un curaj iesit din comun, Vlad Tepes a fost asimilat in constiinta ostenilor turci cu duhurile rele. Oastea Tarii Romanesti organizata in schimburi, zi si noapte, practic nu a lasat puternicei ostiri otomane in timpul campaniei nici un moment de liniste. Fantani otravite, paduri si holde arse, calareti fantomatici lovind zi si noapte din toate directiile, paduri de turci trasi in teapa, sageti otravite venind de nicaieri este ceea ce au vazut si simtit cei 100 000 de osteni turici condusi de insusi Mahomed al II-lea.
Alte postari citite chiar acum:
Ca element special in istoria Valahiei se poate mentiona ca retragerea in fuga peste Dunare a lui Mohamend al II-lea nu a avut loc ca rezultat al unei batalii decisive ci este rezultatul groazei inspirate de modul in care Vlad Tepes purta razboiul. Decizia Sultanului de a renunta a fost luata se pare in urma unei tentative a lui Vlad Tepes de a-l ucide pe sultan in timpul unui atac de noapte cand Domnitorul in fruntea a numai 7000 de calareti a atacat frontal tabara turceasca reusind sa ajunga pana la 50 de metri de cortul sultanului. Desi planul lui Vlad Tepes a esuat, spaima sultanului a fost atat de mare incat a ordonat retragerea intregii armate otomane peste Dunare.
In scurta perioada de pace ce a urmat Vlad Tepes construieste pe cursul superior al Argesului la Poienari o cetate folosind robi turci si boieri valahi tradatori. Cetatea este practic de necucerit datorita asezarii pe un pinten de munte. Ruinele ai exista si astazi, accesul pana la cetate facandu-se cu ajutorul celor aproximativ 2000 de trepte construite in ultimele decenii.
Infrant in 1462 in sfarsit de armatele otomane intr-o noua campanie si cerand ajutorul lui Matei Corvinul in Transilvania este tradat si intemnitat timp de 12 ani. In 1476 revine pe tronul Valahiei ajutat de Stefan cel Mare domnul Moldovei pentru scurt timp si moare intr-o batalie cu turcii langa Bucuresti. Se spune ca Bucurestiul a mai rezistat inca o saptamana, desi voievodul era mort, numai pentru faptul ca ostenii romani i-au ridicat corpul deasupra zidurilor pentru a creea armatei otomane senzatia ca Vlad Tepes mai traieste…
Putine dintre personalitatile importante ale istoriei romanilor au starnit opinii si atitudini atit de diferite ca Vlad Tepes, voievodul Valahiei la jumatatea secolului al XV – lea.
Faima sa, zamislita din incendierea faptelor cu imaginatia, a istoriei cu legenda si mitul, conjuga un viteaz de o uluitoare indrazneala cu un as la cruzimii, un patriot inflacarat cu un pedepsitor fara indurare, si autor de cumplite maceluri, un Solomon intelept cu un Machiavel, un ravratit ce n-a cunoscut plecarea cu un principe civilizator de autoritate draconica. Aceasta faima, cum afirma undeva unul din biografii sai, „s-a intins in scurt timp dupa moartea voievodului, peste intreaga Europa, din Rusia pina la Strassbourg”.
Ce miracol a facut cu putinta ca renumele de unui conducator de mic principat, din puzderia de state si statulete a unei Europe faramitate de descentralizarea feudala, „sa se lateasca”, cum ar fi zis cronicarul, peste marginile orizontului nationali si ale timpului? Caci aura voievodului Tepes, a „acestui strasnic om”, cum il numea undeva Nicolae Iorga, nu s-a micsorat nicicand, dimpotriva, ea a cunoscut, cu trecerea veacurilor, o si mai deplina stralucire, trecand din istorie, prin legenda si mit, in literatura, ispitind artele de felurite expresii, pina la cinematografia cu uluitorea ei forta de popularizare, facand din personaj primul erou roman patruns, in sfera literaturii si arte universale: celebrul Dracula, Draculea.
Cronicele nationale si insemnarile de importanta istorica ale strainilor au inserat relativ putin , cu parcimonie chiar, relatari cu privire la Tepes, fata de cele referitoare la contemporanii sai de arie continentala – Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare sau Matei Corvin. Acestuia i-au fost insa dedicate, inca de pe vremea sa, scrieri de o alta natura, care au facut din el o figura legendara de durabila imagine in timp: cicluri de povestiri in limba germana si slavona, la care s-au adugat, cultivate pe cale orala, povestiri romanesti si altele presupuse a fi circulat in spatiul balcanic. Astfel, lacunara informatie istorica a fost completata de aceste povestiri si legende care au capatat o vasta raspandire de la Bosfor la Marea Nordului, starnind un tot atat de intins si mereu viu interes de-a lungul generatiilor.
Dar ca intotdeauna, cand literatura interfereaza istoria, si cu atat mai mult cind prima, in lipsa celei de-a doua, circula sub girul aceleia, un fenomen de difuzie se produce iminent, incetosand contururile realitatii si facand dificil procesul de disociere exacta intre faptul istoric autentic si fantezie.
